Viața de azi ... la fel ca ieri

....cu toate încercările primăriei de a ține sub control activitatea și prețurile taxiurilor, în realitate situația nu stătea așa cum se dorea. Birjarii nu respectau prețurile stabilite, nu afișau costurile de transport, iar dacă traseul era prea scurt ori era inconvenabil, refuzau să ia călători.

Nu, nu e vorba de realitatea de azi, ci de cea ploieșteană din urmă cu 74 de ani, așa cum o descrie Lucian Vasile la pagina 89-90 a cărții sale despre viața în Ploieștii celui de-al doilea război mondial.

O lume în care însă parcă am fi azi:

Ploieştii erau la începutul verii lui 1941 un oraș normal, care se gândea la viitorul său, conștientizând că are resursele financiare de a se moderniza. Oamenii petreceau în baruri și grădini, elita cina la restaurantele de lux din oraș, presa critica primăria pentru lipsa de acțiune în rezolvarea problemelor edilitare .... [pag 80]

Regăsim contracte acordate ... dubios, cronici în presă parcă desprinse din lumea de azi, trenuri ce întorc ca la Ploiești, făcând celebră cârciuma lui Gherea, primari ce se schimbă odată cu guvernul, o presă aservită, filantropi ce construiesc spitale, arhitecți ce se întrec în a construi un oraș ce va dura doar câteva zeci de ani, un oraș pestriț, în care evreii, maghiarii, germanii, bulgarii, americanii, englezii contribuie la viața trepidantă a fostei republicii de o zi, fiindcă acesta este locul unde ei trăiesc. Iar apoi vine războiul, și orașul își pierde clădirile fabuloase (dar rămâne viu, după câte se vede ;)...

Am citit doar primele 100 de pagini, dar am simțit nevoia să vă ofer câteva pasaje, înainte de a termina cartea și de a propune o mini cronică profană.

extras de la pagina 71

Mai multe despre carte și despre cum o puteți procura, regăsiți pe pagina RepublicaPloiesti.net.

Wintertime, 1976

31 December
In the morning, someone from Thailand of Malaysia, according to the name, started to follow my academia.edu profile. In the country where the respective person should have had ancestors, the New Year was very very close, maybe just few tens of minutes away.

A little later, there was an email, coming from Google Scholar, which announced about a new citation for one of my papers. 2014 was anyway the year when I have received the most citations up to now.

And this was pretty much all the good news for 2014, a year when nothing went well. It also ended badly, with some lack of communication…

But wintertime always brings hope. Few days earlier, in Bucharest … it started to snow like in my childhood. All the time it snows, we believe that it is or it will be like in our childhood. My daughter asked for pictures. I sent them via WhatsUp.

Walking on the frozen street (there were minus 10 at noon), I remembered that day, 38 years ago… I was four. It was the first year when I went to kindergarten. It was early December, and it was snowing so much that it was foggy. For reasons that I cannot remember, we were supposed to go to the kindergarten in the afternoon.

The kindergarten was at the edge of the village. 1043 meters from our house, as Google Earth says today. After 250 meters I have met a colleague whose name or face I do not remember. We started making a ball out of the fresh snow. It took probably 25 minutes to get to the kindergarten, an old four-room house in the middle of a large courtyard. We had a huge and heavy snowball that was rolled for such a large distance by three brave little kids (another colleague had joined us on the way). A fantastic snowman resulted latter in the day. I do not have an exact image of that snowman.

I do remember my parents and my grandmother going down into the cellar and bringing the orange carrot for the nose, taking some corn seeds from storehouse – to be used as teeth, bringing the embers for eyes, searching the darkened cast iron cauldron - for hat, giving us the small pieces of corn cob for buttons, passing the broom made out of broom for the only one arm. However, these were about the snowmen from our courtyard, several of them, during a long winter season. I do have a very exact memory of one of them. But this is another story.

With the one in the kindergarten, I remember nothing else than we pushed that large snowball all over the way, with the last few meters more and more difficult, due to the uphill slope. During the first break we made a disproportionate hilarious snowman out of it. Big first ball, very small body, smaller head (whom would have made and lifted another big snowball?). I do not remember his (or her??) face. Maybe he or she had no face, just a head and a minuscule body?

Those times passed. I am not young any more. Irina is far away. Wintertime as during my childhood is seldom in the Wallachian Plain.

At the time of my childhood, there was no WhatsUp, Google Hangouts, Skype, blogs, Facebook Messenger, Google Plus. Not even computers, to be honest. At least not personal computers ;). And for fireworks, we had only those “starlets”.

But winter ... Winter is still the same, with its magic and promising hopes ;)

Have a fantastic 2015!

Dragă cititorule (virgulă)

De la o vreme, a pătruns și în rețeaua mea de prieteni nebunia cu Bună (virgulă) Bogdan (virgulă).

Hai să explic, că poate nu sunteți la curent. Din câte am căutat eu pe net, povestea datează de prin 2006-2007. Cam de atunci am găsit discuții pe varii forumuri și bloguri despre cum e corect să începi un email. Alternativele mari și late luate în calcul sunt:

Bună, Bogdan,

și

Bună Bogdan,

Virgulele sunt cele importante aici. De la o vreme mi se scrie folosind prima variantă, care mie mi se pare cam agasantă.

Argumentul pentru folosirea primei variante este că substantivul în vocativ se separă în scris de restul părților de vorbire printr-o virgulă. Cea de-a doua variantă constituie o simplă extindere a modului de începere a unei scrisori („Dragă Bogdan,”), în care însă vocativul este format din ambele părți de vorbire (dragă+Bogdan).

Numai că, așa cum spune Diacritica, scrisorile politicoase nu prea încep cu un salut, ci cu o formulă de adresare.

Dar hai să vedem dincolo de inadvertență și să trecem sub tăcere și incorectitudinea ortografică (salutul e urmat în mod normal de semnul exclamării). Mie acel „Bună (virgulă) Bogdan (virgulă)” îmi sună precum o autentică punere sub acuzare. Cele două cuvine, puse pe același rând, separate cu virgulă, sunt precum un deget îndreptat ferm către mine, amenințător. Iar dacă la finalul mesajului e și acel prost obicei de a semna cu semnătura implicită și de a nu te obosi să scrijelești măcar inițialele, am deja măsura a câți bani găuriți dă adresantul pe mine.

Dar să revenim la formula de introducere: dacă tot suntem pedanți și respectăm vocativul, de ce nu am respecta și faptul că scrisorile încep cu formule de adresare: „Stimabile domn,”, „Prea respectabile gunoi,”, „Dragă Bogdan,”, „Iubitul meu inamic,”, „Simpaticul meu cunoscut,”? (asta ca să nu mai zic de folosirea diacriticelor)

Sau, dacă ținem neapărat la un salut urmat de accentuarea numelui, ca gest de prietenie, de apropriere, de ce nu o facem ca atare:

Salut!
Bogdan, știi la ce m-am gândit?...

sau

Bună ziua!
Bogdan, e bine să îți spun că ...

Mie așa mi se pare politicos. Dacă tot e să respecți regulile și să optezi pentru varianta lejeră de a fi neglijent, atunci poate că ar trebui să le respecți până la capăt? Sau poți fi relaxat până la un punct? Mi-ar place să aud comentarii, până relansez eu tema, face-to-face.

Cu prietenie (virgulă)
Bogdan

Exit-polls: (VI) Vox populi ;)

Eu credeam că m-am oprit din a posta despre exit-poll-uri pe runda aceasta de alegeri.
Dar iată că trebuie să dau cezarului ce e al ... IRES-ului, care a postat pe propriul site informație completă și mai mult decât atât despre cum a făcut exit-poll-urile din ambele tururi.

Bravos și link. Este util de citit chiar și dacă nu sunteți specialist în domeniu. Sunt lucruri interesante de învățat chiar și dacă aveți o diplomă în domeniu și o spun fără a fi encomiastic.

Oare va mai reacționa vreo altă casă de sondare?


PS. A se vedea și explicațiile suplimentare din comentariile la postările mele anterioare pe această temă, mai ales la cea de ieri.

Exit-poll: (V) Ce am învățat din 3 exit-polluri și jumătate

După ce am explicat premisele, e momentul să vorbesc despre cauzele crizei exit poll-urilor. Am trei factori de care o să vă vorbesc: lipsa de resurse, preocuparea redusă pentru imaginea publică, group-think-ul.

Hai să recapitulăm. Principala grijă a unui sondor, conform manualului WAPOR/ESOMAR e să nu scadă încrederea publicului în ceea ce face. Pentru asta e nevoie în primul rând de transparență mare și explicații atente, și în al doilea rând de calitate ridicată a produsului.

Argumentul meu este că prima, reflectată în respectarea strictă a manualului WAPOR/ESOMAR o atrage pe a doua. Asta fiindcă obligă sondorul să își amintească ce are de făcut.

Am mai spus că la noi piața te obligă să lucrezi la costuri foarte mici. Acest lucru implică automat rabat la calitate. Dacă vii cu preț mult mai mare decât restul concurenților, nu ai cui să vinzi produsul, indiferent de faptul că este infinit mai bun decât al celorlalți.

Mircea mi-a atras atenția asupra marjelor de eroare în postarea sa de pe site-ul Romanian Election Studies (v-am zis că acolo nu am avut bani să vedem cum au decurs alegerile acestea, deși îi câștigasem și aveam contract în acest sens? Abilitatea celor ce gestionează cercetarea în România ne-a fost din nou de mare folos.) Marja de eroare, spune el, e un pic mai mare decât la simplu aleatoriu pentru că eșantionarea este de fapt cluster.

O să fiu un pic tehnic, non-sociologii pot sări acest paragraf, deși îl scriu simplificând enorm lucrurile: ceea ce se eșantionează sunt secții de votare. În interiorul lor se selectează indivizi. Dar cum acești indivizi nu sunt selectați din populația de votanți potențiali, ci din cea care votează efectiv, secțiile acționează ca și clustere, nu ca și straturi. Este prin urmare vorba de o eșantionare mai degrabă cluster decât stratificată. E adevărat că stratificarea (în selecția secțiilor) mai reduce din erori și dacă ai cunoaște a priori ratele de participare la vot ai putea ajusta (prin ponderare) (în opinia mea) eșantionul în așa fel încât să fie stratificat, însă acest lucru nu ar fi posibil la ora închiderii urnelor. Prin urmare rămâi cu o eroare mai mare.

Ca să scazi eroarea de eșantionare, ai nevoie de mai multe secții. Acest lucru înseamnă mai mare dispersie geografică, deci mai mulți bani. Dar ești pe acea piață de yesmeni de care am vorbit în postarea anterioară. Așa că ai șanse bune să dai chix în imaginea publică dat fiind că așteptarea este să ai o eroare mică, când tu lucrezi cu una mare.

Dar problema mea, ca sociolog, nu sunt problemele care explică de ce imaginea publică a sondării a avut de suferit, ci mai ales cum se poate face ca aceste probleme să nu mai apară. Și mă întorc la manual:

Niciuna din firmele de sondare nu a publicat numărul de secții în care a operat. Niciuna dintre ele nu a anunțat că lucrează cu un eșantion cluster. Exceptând IRES, nici o firmă nu a publicat eroarea estimată. Exceptând IRES, niciuna nu a indicat public, în scris, pe site-ul propriu sau pe cel al beneficiarului, mărimea eșantionului cu care lucrează. Informații despre cum au fost realizate interviurile, tipul de selecție în secție, întrebările adresate, procedurile de ponderare folosite, acoperirea geografică a sondajului, în fine, tot ceea ce spune manualul WAPOR/ESOMAR … ei bine, acestea sunt inexistente din păcate.

Poate astfel de informații par prea complicate. Uite aici un link către raportări din SUA: 2014, 2004. Parcă 2004 e anul acela când exit-poll-urile au estimat greșit rezultatele la americani? Dar parcă la ei casele de sondaj au dat detalii despre ce au făcut și s-au asigurat că își respectă profesia, ca să prevină scăderea încrederii și a plăților dacă greșesc cumva.

ARP a atins culmile non-raportării: întreaga presă i-a făcut publicitate vorbind despre un exit-poll care nu a existat, dar nici nu a fost negat foarte hotărât.

Al treilea factor este group-think-ul. E interesat de observat că toți eram convinși că Ponta va fi învingătorul. Mulți spun că până și Iohannis era sigur de asta. Era greu de crezut că staff-ul PSD va fi atât de prost și de nerod (da, acestea sunt cuvintele potrivite) încât să piardă a treia oară la rând alegerile prezidențiale pe care le avea în mână. Dar PSD și-a manifestat din nou aroganța, contagioasă, incredibilă pentru un partid de stânga (dar chiar sunt Năstase, Geoană sau Ponta oameni de stânga?? Oare refacerea lui Ponta în Dubai chiar este un gest de om echilibrat în condițiile în care Guvernul care îi plătește salariul nu a propus un buget??). Ca și în 2004 sau 2009, staff-ul PSD a celebrat victoria după turul I, așa cum dinamoviștii s-au pregătit cândva de Liga Campionilor.

Sondajele au indicat constant în cele două săptămâni dintre tururi că lucrurile vor sta altfel. E adevărat că nu au devenit publice, dar sondorii observaseră, din câte știu, încă de la finalul rimei săptămâni dintre tururi că diferența dintre cei doi era deja în marja de eroare. Numai că ce devenea public era imaginea falsă despre victoria lui Ponta. Și pe acest fond sa instalat group-think-ul, făcând ca două dintre sondaje să dea rezultatul despre care credeau că este credibil sau în care sperau, sau poate chiar făcând ca operatorii de teren ale acestor case să raporteze ce credeau că șefii lor vor să audă.

E meritoriu în acest context faptul că CURS și IRES au indicat rezultate în direcția corectă. Dar, în opinia mea, cele două case sunt de blamat că, la fel ca acum 5 ani, la fel ca acum un an, la fel ca mereu, nu încearcă să pună presiune pe piață pentru a crește nivelul de profesionalism al acesteia și, implicit, al lor. Acest lucru este simplu, așa cum am argumentat mai sus. Presupune doar respectarea simplă a manualului ESOMAR/WAPOR care nu arată întâmplător așa cum arată.


Bref, România nu a pedepsit doar aroganța Marelui Plagiator, dar ne-a oferit din nou ocazia să învățăm că yesmenii se pârlesc până la urmă, că nu e suficient să ne ducă mintea ca să fim profesioniști, ci e nevoie de multă muncă, iar a face politică simultan cu a sonda opinia nu prea merge. Am mai învățat că trebuie să avem încredere în rezultatele bine culese și să le prezentăm ca atare. Nu este suficient faptul că, spre exemplu, CURS a fost cel mai apropriat de rezultatul corect, dacă nu l-a prezentat ca atare.


O campanie de presă prin care să discutăm despre marja aceea de eroare, despre cum faci să crești numărul de puncte de eșantionare și prin care IRES și CURS să explice cum ar putea să fi fost mai aproape de rezultatul final, ar mai curăța și piața de firmulițe de sondare care fac treaba după ureche: ele ar învăța cum se fac lucrurile, iar prețurile pe piață ar crește.

Exit-poll: (IV) elemente de fundal: piața pe care lucrează sondorii

România este o țară interesantă. Oamenii din ea se bucură adesea așa de tare să audă ce își doresc, că nu sunt dispuși să plătească pentru o evaluare corectă.

Uite un exemplu: să zicem că ești o agenție publică, comanzi un sondaj, și prezinți rezultatele public. Ai făcut sondajul pentru că vrei să îmbunătățești calitatea serviciilor pe care le oferi, fiindcă vrei să te asiguri că acei cetățeni care vin la tine pleacă mulțumiți de modul în care au găsit soluțiile pe care le căutau, pentru că vrei ca ai tăi angajați să aibă un serviciu mai liniștit.

Dar când faci sondajul, decizi că te pricepi mai bine și tai din chestionar tot ce ți se pare inutil, că, la urma urmei, te pricepi mai bine decât cei de la casa de sondare. Iar când faci publice rezultatele, în conferință de presă, ceri să vezi PowerPoint-ul cu multe zile înainte, și tai din el tot ce crezi tu că nu e relevant. Întâmplător, ce crezi tu că nu e relevant sunt părțile despre care consultantul insistă să îți spună că sunt esențiale. Dar ce contează asta, din moment ce acelea pot fi interpretate ca fiind locuri în care poți să îți îmbunătățești activitatea iar tu ești o agenție care funcționează perfect?

Prin urmare, sondajul e maltratat de la început, de la designul chestionarului. Cenzura apare apoi la rezultatele care nu sunt conforme cu ce știai tu dinainte. Și plătești bani pentru asta doar fiindcă nu ai încotro, așa că preferi o firmă ieftină. Cât mai ieftină.

Mi-a fost simplu să dau exemplul beneficiarului agenție publică. Dar sunt atât de multe momentele în care publicitatea pe care o văd la TV include erori flagrante, încât îmi amintesc de creativi, bine plătiți, acceptând ca rezultate a testărilor lor doar acele sondaje sau interviuri de grup care confirmă propria creație. Iar ele, firmele de publicitate și agențiile publice sunt cam principalii clienți pe piața de sondaje și analize sociale.

O piață care prezintă prin urmare o nișă fantastică pentru yesmen și „merge și așa”. De ani de zile, dacă vrei să organizezi o licitație de atribuire a unui contract pentru un sondaj, cum dovedirea calității în domeniu e complicată, iar singurul criteriu acceptabil legal la departajare e cel al prețului cel mai mic, riscul de a ajunge să lucrezi cu o firmuliță complet deprofesionalizată este enorm.

Astfel de firme împânzesc piața, oferind prețuri mici, mici de tot, și creând așteptări clare din partea clienților în ce privește costul real al sondajelor. Ceea ce pune presiune pe orice alt concurent să se alinieze la costurile cu pricina.

Dar costuri mici, înseamnă... Logan versus Megane, dacă vreți o comparație.
Sau să nu poți avea un staf un pic mai numeros.

Iar asta se va vedea dacă ajungi să faci un exit-poll. Fie dai rezultate la întâmplare, cum bănuiesc că au făcut unele agenții de sondare, convinse însă că fac lucrurile profesionist, fie te lupți cu lipsa de bani și scoți ce poți din puținul cu care ești silit să lucrezi, așa cum s-a petrecut cu altele.


Credeați că voi vorbi direct despre rezultatele de la exit-poll-uri? O fac peste două ore ;)

Exit-polls 2014: (III) Dincolo de marja de eroare

Dacă nu ați înțeles mesajul simplu al celor două postări anterioare, îl rezum în două fraze:
Toate exit-poll-urile au greșit estimarea. În același timp au realizat performanța de a se plasa departe de standardele propriei profesiei, la care au aderat voluntar.

Hai acum să explic mai pe larg starea de fapt. La cauze mă voi uita însă abia în postarea de duminică.

Standardele profesionale. Pe site-urile celor șase case de sondare și ale companiilor cu care au lucrat nu se regăsește aproape nimic din informațiile pe care ESOMAR și WAPOR le recomandă ca obligatorii în momentul difuzării de exit-poll-uri. Reamintesc că ARP nu a făcut exit-poll în turul II conform unui sfert de informație difuzată public de directorul firmei cu pricina, așa că m-am uitat la ce au făcut în turul I. CURS și Avangarde nu au realizat un exit-poll complet, ci se pare că s-au referit doar la populația din țară. Cum însă această informație nu a fost una clar transmisă, lipsind complet de pe site-urile celor două agenții de colectare a datelor, nu rămâne decât să folosesc cazul ca exemplificare perfectă pentru argumentul meu de aici.

Manualul ESOMAR/WAPOR încearcă să asigure faptul că informația transmisă de casele de sondare ajunge nedistorsionat la receptori. Bazat pe experiențe din lumea întreagă manualul acela, NERESPECTAT DE NICIUNA DIN CASELE DE SONDARE ce au făcut exit-poll-uri, spune ce trebuie să faci ca să te protejezi în fața erorilor și ca să informezi corect, cinstit, pe beneficiarii tăi direcți și indirecți.

De exemplu, se recomandă să menționezi dimensiunea eșantionului (doar IRES o face). Și să spui despre marja de eroare (doar IRES o face; trebuie spus că acum 5 ani CURS a făcut publice unele detalii la o săptămână distanță, iar față de alegerile europarlamentare, CURS a făcut publice unele detalii la câteva luni distanță).

Ei bine, aici e aici. Dimensiunea eșantionului și marja de eroare sunt legate. Dacă faci un eșantion simplu aleator și eșantionul acesta are cam 15.000 de cazuri, marja de eroare în care poți să garantezi cu o încredere de 95% că s-ar încadra un procent estimat la 50% este de +/-0.73 puncte. Dacă procentul acela e mai mare sau mai mic marja de eroare scade.

Știu că e mai greu cu cifrele, dar asta înseamnă cam așa: dacă o casă de sondare X a zis că Iohannis are 50,5% și a folosit un eșantion simplu aleatoriu de vreo 15.000 de inși, atunci de fapt Iohannis are intre 51,2% și 49,8%. (și putem avea 95% încredere că așa e!)

Mai departe: orice rafinare profesionistă a metodei de eșantionare (spre exemplu să îl faci stratificat) scade marja de eroare. Dacă volumul eșantionului crește, marja scade. Dacă eșantionul scade, marja crește. Spre exemplu, pe la 3000 de cazuri, marja de eroare este de 1,79% (pentru un procent de 50% garantat cu probabilitate de 95%).

Hai să judecăm acum ce au făcut sondorii noștri: IRES a avut cam 19.000 de cazuri. A raportat o marjă de eroare de 1,9%!!!!! Semnele acelea de exclamare le-am adresat și pe viu grai cui trebuia.

Restul casele de sondare nu s-au sinchisit să spună ce fel de eșantionare și câți indivizi au intervievat. Asta poate face un suspicios să se întrebe dacă au făcut cu adevărat sondaje :).

Lăsând gluma la o parte, e de așteptat ca fiecare din exit-poll-uri să fi avut măcar 10.000 de respondenți. Adică o marjă de eroare de cel mult 0,98%. Stratificarea eșantionului o poate reduce cu destul de mult. Dar și fără stratificare, tot ajungem sa observăm că, și dacă s-ar fi referit doar la votanții din țară, estimările caselor de sondare sunt eronate: procentele lui Iohaniss și Ponta sunt în afara intervalelor de încredere aferente cifrelor pe care le-au dat publicității.(vezi o sinteză a estimărilor respective la Ovidiu-de-la-colțul-străzii)

Sau poate nu o fi așa, și sunt și alte părți de populație neacoperite de exit-poll-uri. Cum însă cele șase case de sondare au uitat să ne ofere detalii în acest sens, nu avem de unde ști.

Bref: exit-poll-urile au nimerit pe lângă țintă și nici nu au respectat standardele profesionale din domeniu. Vă voi vorbi despre cauze și consecințe abia duminică.

Disclaimer. În postarea aceasta m-am referit ca exemple la IRES și CURS. Trebuie notat nu doar faptul că cele două companii au nimerit măcar câștigătorul, dar trebuie spus și faptul că m-am referit la ele fiindcă pe site-urile lor (mai ales la IRES) mai găsești câte ceva. La restul, e doar câte un site lipsit de conținut relevant. CSCI, de exemplu, a pus un grafic cu o plăcintă împărțită în două părți egale. Avangarde, Sociopol nu au pus nici atât. Alte detalii sunt oricum de negăsit pe nicăieri.