Plantatul panseluțelor pare a dori a continua :(

Pentru Dacian Cioloș, intervievat pe 6 februarie la Europa FM, democrația înseamnă să schimbi regula jocului oricând nu îți place rezultatul acestuia. E ca și cum, la fotbal, dacă pierzi, primești dreptul de a faulta, de a avea 13 jucători pe teren și eventual elimini și arbitru, mai ales dacă joci acasă și publicul te susține.

Mai precis, domnul Cioloș vrea anticipate și consideră constituția proastă fiindcă :
(1) nu permite anticipate când are cineva chef;
(2) nu permite președintelui dizolvarea parlamentului când are președintele chef.

A fost ca și cum i-aș reauzi pe domnii Iliescu, Năstase și Băsescu în perioadele lor de glorie, când credeau că toată națiunea este la cheremul lor și totul li se cuvine.

Întâmplarea face că avem o Constituție care, în ciuda slăbiciunilor sale, aplicată corect împiedică derapaje autoritariste și modificări ale regulilor jocului în timpul acestuia. Este fix acea constituție ce a permis trimiterea la pușcărie a unor infractori precum Dragnea, cea care a făcut ca ordonanțele Iordache să fie neaplicabile, cea care îi permite domnului Cioloș să respire liber și să exprime opinii.

Rațiunea simplă pentru care nu putem avea anticipate când are chef tabăra care conduce în sondaje este dată tocmai de nevoia de a preîntâmpina astfel de atitudini profund nedemocratice precum cele ale domnului Cioloș. Cum ar fi fost ca PSD să organizeze anticipate pe când avea mai mult de 50% din intenția de vot în sondaje? Tocmai de aceea drumul spre anticipate este al naibii de greu, solicită parlamentarilor să caute compromis pentru a avea un guvern.

Oarecum halucinant, domnul Cioloș spune că ar trebui anticipate pentru ca guvernul să aibă majoritate. Aceasta se aplică, desigur, oriunde. Numai că aplicarea presupune o condiție esențială: partidele nu pot forma o majoritate. Or nu sunt tocmai convins că ne aflăm în această situație. Dimpotrivă, strict procedural, o majoritate destul de largă a făcut guvernul Orban să pice.

Suntem 30 de ani mai târziu, iar domnul Cioloș, lider al taberei ce se pretinde reformatoare și democratice, mă face să cred că Brucan a fost mult prea optimist. Despre domnul Orban nici nu merită pomenit. Domnia sa a rămas încremenit în epoca CDR. Ne-a vorbit de greaua moștenire și a găsit țel unic în lupta cu PSD.
În aceste condiții, prefer la putere PSD, măcar mai e speranța că or veni vreodată unii mai competenți și mai democrați care nu sunt acum la putere.

Elanul spre fericire începe cu un pas înapoi ...

Oamenii au adesea nevoie de pași înapoi. Orice progres vine cu reversul său, pasul înapoi.

Societățile, spre exemplu, au nevoie de timp în care să își înțeleagă arderea. O schimbare bruscă va fi însoțită de un moment de recul. O deschidere spre oameni, o creștere a toleranței și încrederii, va fi însoțită de o recrudescență a intoleranței și xenofobiei. Partea conservatoare a societății va avea tendința de a deveni gălăgioasă spre a opri acea schimbare spre mai bine de care se teme.

Și ia timp până temerile dispar, până conservatorismul este potolit, până apare acea ajustare în care toți devin siguri de confortul noului echilibru societal. Atunci societatea este din nou gata să avanseze.

Fără astfel de ajustări, apare riscul fracturii între părți societății.

Societatea, ca întreg este asemenea unui om. Pașii săi înainte sunt mereu măsurați, iar mecanismele sale de siguranță tind a-l trage spre locuri ce par sigure, spre căi bătute, spre rutină, spre a fugi de ceea ce ar putea fi fericirea.

Fericirea în sine este o stare greu de dus, fiindcă necesită acceptarea ei. Și e greu să accepți fericirea atunci când nu ești obișnuit cu ea. Îți spui că vrei mai mult și ai tentația de a căuta (iar) acel mai mult în locurile tradiționale, ce par confortabile pentru că le cunoști, le stăpânești. Tinzi să uiți că tocmai faptul că ele nu pot oferi mai mult te-au pus în mișcare. Apoi te ajustezi și revii, pornești din nou spre fericire.

Asemenea societăților. Asemenea atleților. Ajustarea, pasul acela înapoi, aparent oprindu-te din drum, sunt de fapt elanul ce te pregătește să sari mai sus.

În timpul acesta, marea, cu fluxurile și refluxurile ei, rămâne singurul punct de reper fix, locul unde te întorci spre a te încarcă de energia cu care să sui pe de acum și mai înaltul munte al fericirii.

ICCV: 30 de ani de existență

Se întâmpla în 2 ianuarie 1990. Conducătorul de atunci al României semna o serie de decizii care aveau să fie publicate în Monitorul Oficial de a doua zi. Era un ianuarie teribil, primul Revelion liber fusese marcat de câteva focuri de armă, nu era prea clar cine erau teroriștii și nici încotro se îndreaptă țara. În 1-2 ianuarie, efervescența legislativă conducea la generarea a nu mai puțin de 24 de decrete și hotărâri, listate în acel prim Monitor Oficial din 1990.

Între decrete era și cel de mai jos:

Apărea astfel un INCE mamut, în subordinea guvernului (între timp a devenit institut al Academiei) și care includea un nou înființat Institut de Cercetare a Calității Vieții.

Prin urmare, e cazul să urăm La Mulți Ani! acestui ICCV care împlinește azi 30 de ani și o săptămână și pe unde mă aflu și eu din octombrie 1996.

E aproape inutil a enumera numeroasele calități ale ICCV și rolul său indiscutabil în renașterea sociologiei românești. Institutul are un colectiv bine consolidat și i se poate doar ura a răzbi în marasmul finanțării științei de la noi și a reuși să devină un actor decent în producerea de cunoaștere la nivel internațional și o sursă de neignorat în designul programelor și politicilor sociale și ale dezvoltării de la noi, de la nivel supranațional, și din alte țări.

Dancing in the rain

Viața este precum o învolburare zvăpăiată de linii, puncte și cerculețe vesele. Te mai sui pe un punctuleț, așezi cerculețele în grămăjoare, le folosești ca pe un montagne-russe, râzi, te retragi în tine, izbucnești vioi printre ceilalți, zâmbești nebunește, reordonezi cerculețele, liniuțele și punctișoarele, împungi un prieten drag, îi spui că îl iubești, arunci departe grijile...

Uneori oamenii îți încurcă cerculețele, îndreaptă spre tine bețișoarele și îți aruncă punctele la distanță, de nu mai știi de unde să le iei ca să ai pe ce te sprijini. E mai greu atunci cu zâmbetul. Pare că punctele se revarsă peste tine, cercurile te țin prizonier. Se strică lucrurile, se revoltă corpul, părinții te împing spre soluții tradiționale, gura lumii pare a fi asupra ta, copiii vor tot mai multe, totul se surpă, nu mai ai timp, timpul s-a pierdut printre cercuri concentrice, în spirale infinite, se duce tot mai departe, banii par a rezolva totul, ei aduc fericirea, ți-o spun liniile aruncate de mama ta, iar punctele vin iar rostogolindu-se, cerând o oprire, o scăpare, o eliminare a răului, a rutinei, îți cer să ai măcar o scoică la îndemână, să readucă murmurul mării, liniștea nisipului cald, mângâierea soarelui vesel, dar scoicile costă bani, în timp ce punctele negre vin peste tine, iar și iar, lipsite de milă și el sau ea nu le opresc, fiindcă se luptă cu punctele lor, lipsiți de scoici, striviți de cercuri, împungându-te cu linii, sub urletele copiilor, sub gura nevăzută a lumii, toate picând peste tine, până elimini răul.


Și totul se oprește, reașezi linii și puncte, zâmbești iar lumii, te bucuri de un nou început, de soare, cumperi o scoică, rostogolești galeș câteva cerculețe, liniile se așază singure, o vreme, apoi, întrebările revin, supărătoare. Ai bani, ai libertate, ai tot, ai o scoică, ai linii cuminți, ai cercuri, ai linii, ai puncte, ai zâmbet. Ai zâmbet? Liniile nu se așază deloc ca altcândva, iar scoica aleargă tăcută, departe de murmurul mării, vuietul punctelor se aproprie, devine acut, rostogolirea liniilor este insuportabilă, strigi tare fericirea, invoci magia Crăciunului, e zarvă, e larmă, e tremur, e fals, și apoi ... senin, cald, un zâmbet, o scoică, un chip ferm, spunând ceea ce nu credeai că va spune, despre cum acum știe cum să așeze punctele și liniile și cercurile într-un puzzle altfel, construit peste o scoică pe care o stăpânește, pe un mal de mare unde să te simți ușor la 100 de ani, plutind amândoi mână în mănă sub bucuria soarelui acelui altfel, ca o sclipire din ochii buni ce păreau cândva insuficienți.

Punctele, cercurile, liniile, viața, împunsul acela plăcut ce-ți lipsește, omul care simte cu tine, dar acum altfel, mai sus, mai altfel, cu aceleași puncte și cercuri și linii, dar un puzzle nou, infinit mai cald, mai bun, mai profund.

Life. Take two.

Love is two people dancing in the kitchen

“Love is two people dancing in the kitchen.” A simple message on the wall of my AirBNB accommodation in Zagreb.

One may look at the message in a mundane manner, focusing on the kitchen. However, the story is deeper. It talks about durability.

Love builds in mundane places, to erupt joyously in the street, to bring glamour and shining, to keep people laughing. But the essence is there, in the mundane conversations in the nocturnal bed, in doing small things together in the kitchen, in random touches and talks, non-sexual, unintended, banal, almost fade. They offer the opportunity to enjoy life at its grassroots, to experiment with each other, to build things from nothing, to mutually calibrate reflexes, actions, smiles, signs, passion.
Love is beyond its visible expression, it recovers from ashes, by building common actions, and kitchen is just a simple metaphor, to understand the crucible where passion starts to actually rule the game.

Movie-stars are at the opposite. Time and resources limit their capacity to bond. Unlimited resources provide the continuous temptation to spend all time in exposed places, experimenting fantastic rush, exquisite action, and adrenaline, but lacking the opportunity offered by small things, nocturnal small talk, and … kitchen love. Limited time sets even more severe boundaries, and gives no space for such mundane experiences that help couple continuously reinvent their passion. Somehow this explains why their dancing in the street last less and is less fulfilling.

“Love is two people dancing in the kitchen.”
If you know what I mean, then you will actually enjoy to a deeper level Martha & the Vandellas' song, brought back to fame by David Bowie and Mick Jagger ;)

Ne-schimbarea României

În științele sociale, pe la cursurile de metode, înveți sau ar trebui să înveți despre cum nu formulezi întrebări astfel încât să induci opinie. Cu alte cuvinte, dacă vrei să auzi vocea cuiva, nu îi sugerezi ce versiune de răspuns să îți ofere, ci, păstrând neutralitatea, îi lași deschisă întreaga paletă de răspunsuri posibile.

Tot pe la cursurile de metode înveți să nu incluzi asumpții în întrebările tale („știind că XXXX, ce părere aveți despre YYY”. Asumpția că cel cu care vorbești știe XXXX deformează răspunsurile primite.)

Din păcate, în viața reală, mă lovesc aproape zilnic de oameni care îți impun propria opinie și apoi te întreabă ce părere ai, împiedicând astfel dialogul. Acest lucru se petrece printre social-scientiști, și poate presupune o discuție despre profesionalism. Și se petrece în spațiul public a modul general, în presa care nu reușește să informeze nedistorsionat, sau în campaniile civice ce includ versete precum cel despre care povestesc mai jos.

Am semnat o petiție, popularizată de către un grup care se definește a fi ”o comunitate ce militează pentru o societate mai justă”, ceea ce mi se pare legitim. Metodele pe care le folosește sunt de tip guerilla marketing, cu tot arsenalul lingvistic de rigoare.

Iar la finalul semnării petiției online, atunci când bifezi că totul este completat corect, ni se oferă  o mostră despre încălcarea simultană a celor două principii din științele sociale pomenite mai sus:

Fără îndoială, aici nu era vorba de a fi interesați în opinia mea, ci de o simplă campanie de marketing, dar … scopul era de a face România „mai justă”. Fraza de mai sus este un simplu act de agresiune: el implică acuza că nu îți pasă dacă nu semnezi să primești emailuri, include asumpția implicită a faptul că trebuie să îți pese, și exclude opțiunea de a-ți păsa dar să nu dorești a primi mesaje. 

Era simplu să ți se solicite acordul de a primi SPAM. Simpla includere a acelui „îmi pasă” mă determină să cred că, dincolo de scopul legitim al petiției, avem de a face fie cu necunoaștere, fie cu rea intenție…

Așa nu se va schimba România în veci.

Datul cu părerea: Topul Mercer și poziția Bucureștiului

În topul Mercer al orașelor cu cea mai bună calitate a vieții, Bucureștiul ocupă locul 100 și ceva. Mass media din România are azi titluri care spun că a țării capitală a picat două poziții.

Știrea în sine nu prea e adevărată, dar asta e mai greu de explicat în fix două cuvinte.

Prin urmare, hai să vedem cele șase puncte de mai jos.

Bucureștiul clădind noul pe ruinele vechiului (AFI Technology Center, august 2018)

• 1. Topul Mercer este portdrapelul campaniei de advertising al Mercer. Compania cu pricina publică topul în primul rând pentru publicitate, apoi vinde alte produse clienților interesați. O spun din capul locului: deși topul este interesant, eu m-aș gândi de două ori înainte de a cumpăra de la ei ceva.

 

• 2. În trecut îmi amintesc că erau mici detalii metodologice pe site-ul companiei. Azi nu le-am mai găsit, dar poate am căutat eu insuficient de atent? Oricum ar fi, topul se bazează cel mai probabil pe o combinație de opinii ale experților și sondaje de opinie. Ceea ce înseamnă că avem ceva marje de eroare și, cel mai probabil, 10 locuri în sus sau în jos nu ai practic diferențe care să iasă din intervalele de încredere. Adică locul ocupat+/-10 locuri, cam tot același lucru este. Din acest punct de vedere, căderea cu două locuri practic nu există.

• 3.       Mercer nu publică cifre, doar rankingul. Acest lucru este ciudat, la fel de ciudat ca absența metodologiei. Ca unul care sunt obligat atunci când public ceva să asigur transparența a orice am calculat, îmi permit să fiu reținut în citirea unui top pentru care informațiile de bază lipsesc.

• 4.       O astfel de informație este modul de selectare al orașelor în eșantionul analizat. Intuitiv, ar putea fi vorba de o combinație între mărime, a fi capitală și a avea o importanță globală deosebită. Dar cum se face că Basel sau Düsseldorf sunt luate în considerare, dar Constanța, Cluj sau Timișoara nu sunt? Szczecin, spre exemplu este de două ori și jumătate mai mare decât Basel, Ploieștiul este cu câteva zeci de mii de locuitori mai mare decât Basel, Köln este dublu față de Düsseldorf (care e în top 10 Mercer), este la mai puțin de 100 km distanță în comparație cu Düsseldorf, are o rivalitate cu acesta și este mai mare decât peste jumătate din orașele din topul Mercer. Probabil cei de la Mercer au o explicație pentru selecție, dar cum nu am găsit-o…

• 5.       Mercer adaugă de la un an la altul alte orașe. Nu știu exact ce au adăugat anul acesta. Anul trecut, intraseră în top orașe precum Basel, Glasgow și Philadelphia. Dacă or fi adăugat și anul acesta trei similare, de fapt Bucureștiul nu o fi coborât deloc, ci poate chiar a urcat. Din nou, absența reperelor metodologice creează dificultăți de citire a rezultatelor raportate…

• 6.       Mercer a luat în calcul zece aspecte. Ele țin de educație, sănătate, timp liber, locuire, mediu economic, shopping, transport, mediu politic, ecologie, mediul socio-cultural (oare ce o fi aici?). Nu am aflat însă cum sunt acestea combinate în indexul propus, dacă combinarea este legitimă (or fi testat invarianța măsurării?) șamd.

Cum aș folosi informația din top:

•  Aș compara poziția Bucureștiului cu cea a altor orașe din zonă. Spre exemplu Sofia sau Zagreb sunt prin apropiere, dar Bratislava, Ljubljana, Budapesta sau Varșovia sunt în față, unele destul de departe (depărtarea este însă aparentă, nu știm care sunt cifrele, sau nu le-am regăsit eu pe site).

• M-aș uita la GDP/capita, indicator unde Bucureștiul este peste orașele amintite conform Eurostat (cu precauțiile date de discuția despre raportarea financiară a companiilor mari la București).
• Și m-aș întreba de ce apar diferențele, așa cum am făcut-o în răspunsul pe care l-am dat știrilor de la TVR.