Convorbire telefonică cu ... un hoț??

Sună telefonul, de pe un număr necunoscut, vizibil (adică nu este ascuns), iar o voce de bărbat mă angajează în următoarea convorbire:

-          Domnul Bogdan Voicu?

-          Da

-          Sunt XXX YYY de la Banca WWW, îmi puteți comunica data nașterii pentru a putea continua convorbirea?

-          Nu, de ce aș face-o?

-          Pentru că altfel nu vorbim.

-          Păi și eu de unde știu cine sunteți, sunați de pe un număr de telefon necunoscut...

-          Sunt de la Banca WWW, vreau să vorbim despre contractul de împrumut auto.

-          Așa...

-          Păi spuneți-mi data nașterii ca să confirm că sunteți dvs., pentru siguranța dvs.

-          Tocmai pentru siguranța mea nu pot să v-o comunic. Habar nu am cine sunteți, eu cum confirm că nu dau date personale unui necunoscut?

-          Sunați-ne înapoi pe acest număr.

-          Tot un număr necunoscut rămâne, eu vă sun, vă spun chestii, dvs. mă furați. Mai bine sun la Poliție.

-          Faceți cum doriți dvs.

 

 

Fie la Banca WWW oamenii sunt desprinși din „Căldură Mare” a lui Caragiale, fie numărul de telefon 0372048011 este folosit de niște hoți.

2021: cenzura, preotul, arta, practicile totalitare

Pe scurt: o expoziție e cenzurată pe motiv de încălcare a dogmei religioase.  Dacă cenzurarea ei e corectă, atunci și Osama Bin Laden avea dreptate.

 

Pe lung:

În comunism era unul, Tovarășu’ Dulea, ce decidea ce se publică, ce se filma, ce se citea. Adică era șeful cenzurii. Mai schimba un titlu de carte

Azi avem altfel de cenzură: un pictor a făcut un tablou în care apăreau niște sfinți stilizați cu capul în jos. Nu mă pricep la artă, habar nu am dacă o fi bună pictura aia sau nu. Un muzeograf religios a decis că e blasfemie și a blocat expunerea tabloului. Pe capul curatorului expoziției a apărut preotul de la biserica de lângă muzeul unde are loc expoziția, cu presiune psihologică despre cum ar trebui să arate orice expoziție. Deh, exact ca tovarășu’ Dulea. 

 

Dacă te uiți la lucrarea cenzurată, mie mi se pare că văd o caracatiță. Dacă o întorci cu susul în jos, se ivesc cei trei sfinți. Spațiul cu pricina nu e neapărat neexplorat, având spre exemplu un tablou al lui Skot Olsen (nu, nu mă pricep dar am căutat pe net :)), expus acum câțiva ani în San Francisco și care transforma pe papă într-un soi de caracatiță. Pe de altă parte, să răstorni sfinții cu capul în jos nu e tocmai un obicei răspândit printre pictori.

Ce a deranjat de fapt: lucrarea cu susul în jos...

Mai apoi ies la iveală detaliile. Întrebat de către Andrei Tiut de ce a cenzurat pictura respectivă, muzeul a adresat o scrisoare în care nu invocă vreun motiv estetic sau conceptual, ci ... nerespectarea dogmei. Unul dintre argumentele de-a dreptul hilare spune că artistul nu a pictat pe o pânză albă și din pictură lipsește o stâncă. Exact precum iepurașul din bancul de pe vremea lui Ceaușescu, acel iepuraș vinovat că nu avea bască.

parte din justificarea provenită de la muzeu, așa cum circulă ea pe net

 

Expoziția are loc la Palatul Mogoșoaia. Palatul, ca orice clădire care se respectă, are azi un nume îmbârligat, nu cumva să îl nimerești ușor: Centrul de Cultură “Palatele Brâncoveneşti de la Porţile Bucureştiului”. 

În Palat există și o frescă în care doi sfinți sunt cu capul în jos. Nu știu cum se aplică în acest caz povestea cu dogmele...

o altă frescă cu sfinți cu capul în jos, tot din muzeu...

În curtea palatului e o biserică. Preotul solicită un tur ghidat al expoziției și, conform curatoarei, declanșează un torent de presiuni asupra acesteia. Acum, era dreptul domniei sale să nu îi placă expoziția și să zică ce o vrea funcționarului public, că deh, orice funcționar public merită călcat din când în când în picioare. Dar asta îl expune: cine are chef să calce un preot în picioare e invitat la preotul cu pricina, pe baza principiului reciprocității. Dar să fiu mai bine serios: preotul putea face ce avea chef, dar în contextul cenzurii dogmatice, actul domniei sale este un abuz și un atac la libertatea celorlalți.

Toată povestea pică într-un context politic. Deși e în Mogoșoaia, Palatul aparține de primăria Bucureștiului. Directorul e numit de încă destul de noul primar al Capitalei. Și e contestat ca nepricepându-se la artă, și prin urmare fiind doar impus de partid, reciclat de la sectorul 4, unde fusese cândva consilier local. Iar acum joacă la alegerile interne PNL în "team Orban". Ca să fie și mai frumos, postul de director/manager al palatul mai a fost cel puțin o dată discutat în context politic, și atunci șeful era tot din PNL. Să zic așa, dacă voia cineva să facă rău noului director, căuta pretext pentru a stârni un pic de vâlvă. Bagatelizând, îmi vin să spun că un pretext mai bun decât să interzici abuziv atârnarea de perete a unui tablou inofensiv nici că se găsea.

Dincolo de asta rămâne răspunsul halucinant de mai sus. Nu doar că s-a procedat ca Dulea, dar s-a mai și răspuns în cel mai autentic stil comunist. 2021????

Bullying

Unul dintre grupurile de pe Facebook din care fac parte are particularitatea ciudată de a fi un grup la care apartenența este dată de vecinătate, dar care a optat să fie complet public, pentru a oferi un exemplu celor din jur. Uneori apar acolo întâmplări care sunt bune de exemplu pentru cursurile de pe la științe sociale, precum este cel de mai jos. Ironia dată de eticheta asumată de grup, cea de "social community", este emblematică.

De observat însă diferența de ton adusă de prima și ultima replică din cea din urmă captură de ecran pe care o reproduc aici. Aceste două replici îmi spun că mergem totuși pe un drum bun...

Plants, patterns, labels, taxonomies, and people

The easiest way to sort out life is to use patterns and labels in order to put things into categories. Linnaeus brought order to human societies, by providing a system to label the plant and animal reigns.

Beautiful plants received structure, a way to look at them in such manner that one could go further into understanding their kinship. Purple, red, yellow and green became less important, and shapes, patterns, textures ruled the newly ordered kingdom. 

And it was good. One needs structure in order to fully discover beauty. 

However, the taxonomy is far from being enough to fully enjoy the stories of a plant. Shrubs, bushes, flowers have their own individual lives, way beyond the simple label that places them into a family. They adapt to environment to show the word the most amazing pictures, they survive in harsh conditions to bring joy to the eyes, they conquer deserted human landscapes, such as abandoned cities, to bring them real life, pulsing almost unknown, and blossoming in silence, reminding us the power of nature, the story behind the story, bringing unexpected happiness in places that were once supposed to die. 

Delicate stripes, intricate stems, funny shanks, and majestic haulms sketch an entire tableau, put on stage a show in which stunning flowers and promising buds play the role of stars. One may take a more careful look to stripes, petioles, laminas, or veins, to their unique ways in each plant, to the delicate story that amazes you like the most beautiful eyes that one can find in the person one loves. 

Because plants are like people. Taxonomy helps understanding their kind, but otherwise, they are unique, and show the careful viewer so many facets, that somehow they become overwhelming. 

And people developed in recent years their ability no be overwhelmed by the richness of emotions, facets, and variety of their own lives. 

As sociologists of postmodernity claim, this new world is so diverse, and allows us so much recompositing, so many rearrangements of the same apparently simple ‘reality’, that one needs a variety of perspectives to find the path from which she or he really grasps happiness. 

Plants also are sometimes happy, sometimes sad. Sometimes they seem noisy or even troublesome, sometimes they bring a calm mood. But they always find their way to express beauty. For themselves and for beholders. 

Like people. The key resides in the perspective, and in the capacity to accept them, as they accept us.

Simply putting them into categories does not help in this matter. Labels are just a way to simplify word, to give structure, but plants, and people, exist way beyond categories, they combine them in the most fantastic and atypic ways. Paraphrasing one of the obsessions from marketing, for some, normal is beautiful. For others, atypical is the is what is really wonderful. And a variety of stance stays in between. And one can grasp happiness from any of these stances. 

Atypical … Well, atypical may mean combining tumultuous noise with serenity, or joy and sadness, or various types of joy, or anything else, including romanticism and realism. Apparently, a plant is a given, it combines such nuances as a fact. But one can actually see it through various lenses, that it becomes in fact art, and can be whatever one wants to see it. 

When labeling them is not so strict, and leaves room for imagination, plants are always able to provide us with a new beginning. 

Like people. 

Netflix and European identity

I rarely write about movies, and I think that this is the first time in ages that I write about series. However, this is rather about the role of Netflix in connecting European countries through their series. 

First, there is Into the Night (thanks to Tinca for recommending the movie), a post-apocalyptic Belgian series, based on a 2015 Polish SF novel, spoken in French, Italian, Polish, Russian, Arabic, English, Flemish (or Dutch??), and Bulgarian. Indeed, this is a kind of pan-European selection. Probably not the best shot movie, but with a decent script, quite appealing twists, and realistic scenes. I really enjoyed the first season (6 episodes), in which people are put in unexpected setups, social relations are on the verge, and characters need to reinvent themselves. I have saw one of the actors, Laurent Capelutto in the French movie by Hirokazu Kore-eda, La Vérité. The entire plot includes constant reference to European diversity, which made me start the post with Into the Night. Beyond the SF pretext (which is kept at minimum), and the situation that sometimes remind of Lost, there is the message that people can act in a good way, despite their hidden tumultuous past. And there is the recurrent theme, derived from the permanent switching of language, of being European, that is diverse, and that diversity does not impede community to build up. 

 

 

Second, I mention Occupied, a Norwegian alternative-contemporary-history movie, played in Norwegian. Addressing ecological themes, this dystopia is actually a 3-season series on politics, including a few policier sub-plots (one can retrieve Stieg Larsson's influence). It follows the constant dance of the Norwegian politics, when the country cuts energy supply from oil, to switch to a new power source, under a green government, and Russia occupies Norway at the EU request. Placed in our times, it is played in Norwegian, English, Russian, with scenes in French, Polish, Ukrainian, German and so on, and filmed in locations that are virtually placed across the continent (however, the main action shows Norway, and sometimes its very nice landscapes). Again, the recurrent theme is European identity and European politics. And it addresses pan-European common debates such as gender identity, tolerance and xenophobia, and solidarity.

 

 

Third, I remark Tribes of Europa. This is the poorest as plot out of the three series that I include in this enumeration. Tribes of Europa is also post-apocalyptic, and not very creative. It replicates somehow Revolution, the American TV series. A mysterious blackout in December 2029 leads Europe to a conglomerate of clans, tribes, and military states. Played in German and English, it includes at least one swear in Romanian: Du-te dracului! (I have seen only the first few episodes, maybe some other languages are incidentally used). English comes as main communication language between various tribes, including the ones that normally speak German, and people move almost freely from a place to another in a way that reminds of the Roman Empire. Also, the German dominant language of the movie is “augmented” with words taken from English, or with Slavic and Scandinavian origins. As a side note, beyond the violence similar to another series - The 100, let observe the discussion on gender roles, honor and treason, family relations, reinvention of love in times of total uncertainty and enduring war, and harsh inequality, along with slavery and oppression. 

At least through such series, apparently with no intention in this regard, Netflix does a great job to consolidate a common European identity and to bring forefront the themes on the European agenda. Somehow, it replaces lack of face-to-face interaction and traveling across the continent, and reduces the fragmentation brought by proliferation of social media bubbles, rebuilding bridges between the later ones. From another perspective, it also becomes visible that EU filmmakers have now an almost unexpected sizeable market where they can compete with American, Indian, and Chinese ones. 

And the movies are easy to consume, both when you are cold and rational as a stone, or when their Romantic sub-messages of love bringing hope touch your heart. And they are better when one combines the two ... moods ;)

Normativismul de zi cu zi

Textul acesta s-ar putea chema "povestea celor trei povești". Dar am ales trei povești oarecare din noianul de povești posibile, prin urmare nu numărul lor e important. 

 

S-ar putea chema „New religion”, pentru că vorbește despre cum într-o cultură tradiționalistă tendințele postmoderne sunt implementate ... anti-postmodern. Dar până la a explica acest mic amănunt e cale lungă, explicația apare abia pe la finalul textului. 

 

Ar putea avea un nume sexy, care să atragă, în spiritul presei de la voi: „Vai, ce ne fac ăștia!”. Numai că ăștia suntem noi și nu ne facem ceva rău, ci doar evoluăm, cu hopuri și suișuri, iar textul acesta este departe de a condamna pe cineva. Dimpotrivă, se uită cu duioșie la încercările societății românești de a se schimba pe ea și pe fiecare dintre noi. Și la cum fiecare din noi se schimbă, dar se dezbară cu greu de vechile metehne.

Iar scopul exact al textului, îl voi desluși abia la final :)

Prima poveste: Decembrie 1989

În decembrie 2020 a circulat din nou printre noi filmul de 3 ore al celor de la Recorder, realizat în 2019 și dedicat celor 30 de ani de non-comunism. Documentarul este muncit. Sunt trei ore de imagini și interviuri. Analiști de tot felul, din cei ce apar la TV, oameni politici, o mulțime de figuri ce au definit România, care își spun opinia despre diferite momente din ultimii 30 de ani. O reprezentare echilibrată a opiniilor din varii colțuri ale ringului politic. Jurnaliștii au muncit, au depus muncă de documentare, au adunat o grămadă de material. Totul făcut profesionist. Sau aproape profesionist, fiindcă apare și o voce din off, cea care dă structură materialului. Iar acea voce din off este ... părtinitoare, caută mereu un vinovat, și îl identifică partinic. 

sursa: Recorder.ro

Așa cum spuneam, documentarul este echilibrat ca surse, merge spre standarde ridicate, standarde contemporane. A căuta vinovați și a-i înfiera este însă tipic tradiționalismului. E acea lume în care cineva trebui mereu tras la răspundere, în care lucrurile nu pot fi doar pentru că sunt. Fără îndoială, e util să cauți mecanismele ce au condus la perpetuarea subdezvoltării în acești 30 de ani. Doar că documentarul era menit a documenta perioada. Autorii sunt totuși de parte de a avea expertiza sau de a fi fost însărcinați cu o misiune justițiară ...

Povestea a doua: fluieratul în biserică

„Eu când vreau să fluier, fluier” s-a acoperit cu laudele criticii și aprecierea privitorilor și a luat un Urs de Argint la Berlin. Filmul marchează dimpreună cu altele ascensiunea unei generații de cineaști români ce a ajuns până la Palm d’Or, pe baza unei politicii a statului român ce a investit masiv în film. Investiția poate fi chestionată, aprobată, respinsă, încurajată, în funcție de poziționarea ideologică, dar acest lucru este mai puțin important.

O investigație a DNA a relevat nereguli (serioase) în alocarea banilor către o serie de filme ale generației amintite, atrăgând atenția la nereguli legate de alocarea banilor. „Eu când vreau să fluier, fluier” este printre filmele suspecte de a fi atras practici nelalocul lor. Dosarul de aproape 200 de pagini nu pare a spune nimic despre calitatea filmelor, ci este preocupat de un prejudiciu de 9.6 milioane de Euro pentru anii 2010-2013. Pare multișor. E cam o treime din bugetul pentru granturi de cercetare al UEFISCDI pe 2016.

Sursa: G4Media.ro

G4Media, conform unor prieteni care citesc multă presă românească și în care am încredere, este o platformă de calitate comparativ cu media românească. În vara lui 2020, G4Media a publicat un text despre investigația DNA. Efortul de documentare este remarcabil: jurnaliștii citesc dosarul, studiază ce scrie în lege, prezintă cele constatate, intervievează câțiva regizori implicați. Dacă nu ați observat încă distorsiunea e probabil datorită faptului că nu am relevat alte părți din context: sunt articole în media care acuză DNA că face jocuri politice sau că aberează „din neînțelegere, prostie, ignoranță sau cu rea credință”  (România Liberă). EuropaFM și Evenimentul Zilei preiau pur și simplu știrea de pe G4Media.  ProTV acționează independent, specifică incriminările DNA și intervievează pe Eugen Șerbănescu, principalul incriminat. Cu un an mai devreme procedaseră similar și Hotnews  și Digi, recurgând la simpla intervievare a unui regizor.

Nici una din sursele de mai sus nu se ridică la standardele G4Media,dar toate fac același tip de joc: nu se solicită niciun interviu, nicio lămurire celor de la DNA. Pur și simplu pare că a te întreba dacă a fost ceva în neregulă cu acele filme și cu acele aproape 10 milioane de Euro este echivalentul fluieratului în Biserică. Culmea este că, pe portalul celor de la G4Media unul dintre procuri pare a lăsa o replică, observând că articolul ar fi folosit părtinitor observațiile din dosar, dar comentariul nu primește un răspuns de la jurnaliști.

Pe scurt, în contextul de mai sus, avem de a face cu același efort de a aduce actul profesional în actualitate, pus însă în umbră de dificultatea de a fi reflexiv cu privire la un produs de valoare, precum producțiile cinematografice beneficiare. Aparent este un soi de „scopul scuză mijloacele”, dar mai degrabă este același reflex tradiționalist prin care nu poți contesta o autoritate absolută: valoarea filmelor în cauză.

Povestea a treia: dezvoltarea personală

Povestea a treia este din cu totul alt film. Atenția oamenilor pentru dezvoltare personală este de dată recentă, la scară istorică. Ea a apărut în cursul unui proces în care nevoile materiale nu au mai fost dominante și oamenii au început să se preocupe de propria ființă, de autocunoaștere și auto-exprimare.
În prim plan au venit trăirea prezentului, a avea relații sănătoase, a-ți asuma propria cale, a comunica, a te preocupa de ceea ce îți aduce bucurie, a te dezbăra de traumele trecutului, adesea declanșate în copilărie.

Lucrurile sunt simple, nimic complicat. Le poți așeza pe un tipar auto-reflexiv, prin care să accepți că astfel de linii directoare ale vieții sunt comune tuturor, și fiecare își poate urma propria cale. Le poți adopta reflexiv, chestionându-le permanent, în spiritul paradigmei postmoderne în acre au apărut. Sau le poți absolutiza, identificând „vini”, „răni”, „traume” în toți cei din jur, în spiritul tradiționalismului culturii în care o bună parte din noi am crescut.

Sursa: medium.com

Această ultimă abordare este în fapt inflexibilă și anulează tocmai esența dezvoltării personale, conducând la închistarea pe o direcție ce respinge posibilitatea de a te dezvolta pe deplin, stabilind limite imuabile și vini ale celorlalți. Dar o astfel de abordare este consonantă cu tradiționalismul, cum deja am afirmat-o. Și înseamnă a prelua non-critic ceea ce literatura de popularizare a dezvoltării personale propovăduiește, a prelua acele lucruri așa cum construiești o nouă religie, monoteistă, în care nu încap îndoieli asupra adevărului suprem, în care nu există nuanțe între negru și alb (iar albul e dat de preceptele dezvoltării personale) și în care în fapt există vini implicite. 

Elementul comun

De aici și punerea laolaltă a acestor trei povești. Primele două sunt simple, palpabile, verificabile. Am căutat să prezint mai întâi faptele, apoi propria mea interpretare reflexivă asupra lor. A treia este prezentată mai pe scurt, și doar la nivel ipotetic. Am în minte destule exemple concrete, pornind de la care am construit argumentația. Ele nu sunt însă testabile în acest scurt text de dat cu părerea. O pot face, folosind date, și o voi face. Până atunci am decis să lansez aici ideea, sperând în a primi comentarii, spre a rafina acest început de idee personală.

Să fie clar: eu cred că sunt legitime toate elementele promovate de abordarea dezvoltării personale așa cum e ea înțeleasă în contemporaneitate. Le promovez fără ezitare. Spun doar că esența lor este de a le aborda reflexiv. Altfel, asistăm la o dezvoltare incompletă, în care este viciată însăși partea esențială, cea de înțelegere personală a lumii și de dezvoltare personalizată. La fel se petrec lucrurile în primele două povești: profesionalismul de admirat din spatele încercărilor de acolo este viciat de tendințele spre tiparul tradiționalist cu care suntem prea familiari. 

Pentru mine, toate poveștile de mai sus sunt de înțeles și marchează, așa cum am afirmat de la început, o transformare a noastră ca oameni și a societății românești ca întreg. Ele povestesc despre o societate și niște oameni care vin dintr-o cultură tradiționalistă și se confruntă oarecum subit cu o lume mai degrabă postmodernă și au de făcut față tensiunii de a arde etapele. Unora li se pare că poate viața curge prea iute și caută să o stăpânească punând, paradoxal, limite tocmai propriei dezvoltări, pe care aproape că o zădărnicesc...

Aș fi curios să văd reacții la aceste idei simple. Vă rog să le luați cu precauția că nu am avut timpul de a pune totul pe hârtie și cu îngăduința că cele de mai sus reprezintă abia o primă versiune complet nerafinată a ceea ce sper să devină un mod mai complex de abordare și înțelegere a lumii noastre.

Alegeri locale 2020: Ploiești – „Eu cu cine votez, parol!”

Pe scurt: 

Doar doi candidați au programe, insuficient dezvoltate deși lungi. Dar ei doi se dovedesc a fi singurii care iau în serios procesul electoral. În rest, jocul de-a traseismul și lipsa de idei marchează politica locală ploieșteană...

 

 

Istoria

Ploieștiul este un oraș interesant de urmărit ca barometru al politicii românești. În ultima parte a secolului al XIX-lea orașul era unul din motoarele modernizării României, fiind marcat cultural de mediul cosmopolit la care condusese dezvoltarea industriei petrolului. La urma urmei aici s-a inventat rafinăria și era principala așezare a principalei rezerve de petrol din Europa.

centrul orașului în anii 1890..
Sursa: https://leviathan.ro/republica-de-la-ploiesti-de-daniela-sontica/

Mișcarea anti-dinastică din România organizase o lovitură de stat în august 1870. Plănuită de liberali, incluzând pe Ion C. Brătianu și Nicolae Golescu, mișcarea plănuia să îl dea jos de la conducerea țării pe Carol I, care fiind monarh pe viață nu era controlabil. În mai multe orașe urma să fie ocupată prefectura și să se facă o rebeliune. Acțiunea a fost contramandată, în așteptarea încheierii războiului franco-prusac, dar Alexandru Candiano Popescu, unul dintre liderii de la Ploiești, a decis să continue singur rebeliunea. S-a proclamat abdicarea lui Carol, s-a ocupat prefectura, s-au citit proclamații, iar peste noapte armata venită de la București a arestat toți participanții. Deși nimeni nu a cerut înlocuirea monarhiei, date fiind piesele lui Caragiale, în memoria colectivă evenimentul a rămas drept „Republica de la Ploiești”. Candiano-Popescu a ajuns în cele din urmă aghiotant al lui Carol, și poate servi drept simbol al traseismului autohton. Adică e perfect să ne uităm la alegeri locale în orașul său 😉

La începutul postcomunismului, primarul Ploieștilor a deținut prin tradiție președinția Asociației Municipiilor din România, onoare pierdută la începutul anilor 2000.

Capitală a celui mai urbanizat județ, exceptând Bucureștiul, Ploieștiul a avut primari „de opoziție” în anii 1990 (Victor Săvulescu și Horia Toma – ambii PNL), fiind între puținele locuri din țară unde monopolul FDSN era spart. A urmat însă primariatul lui Emil Calotă (PSD, 2000-2008), succedat de venirea la primărie a lui Andrei Voloșevici (32 de ani când cucerește șefia orașului, fiind candidat PDL, 2008-2012). Pur și simplu orașul vota în funcție de cine urma la guvernare. Prin urmare, Voloșevici pierde in 2012 în fața lui Iulian Bădescu (PSD, susținut în acele alegeri de USL). Dar Bădescu nu termină mandatul, ajungând la pușcărie, în urma mitei luate din finanțarea clubului de fotbal Petrolul. Voloșevici, care devenise între timp senator, nu candidează în 2016 la primărie, pentru că este anchetat pentru perioada ca primar. Primăria este câștigată tot de PDL, integrat acum în PNL (Adrian Dobre). La alegerile prezidențiale, Prahova e locul unde candidații opuși PSD sunt cei care câștigă mereu in turul al doilea.

Alianțele

La nivel județean, Prahova este primul județ unde PNL-USR-PLUS fac o alianță.
In contrapartidă, avem alianța PSD – Pro România-PPU(S-L).
Cu alte cuvinte am fi in scenariul cu două alianțe mari, la care se adaugă câțiva candidați mai mici. Ar fi un bun test pentru alegerile parlamentare. Dar alianța USRPLUS-PNL nu există și la nivelul susținerii unui candidat comun la primărie...

De notat că ambele alianțe județene s-au format abia în timpul campaniei sau cel mult în pre-campanie, nepermițând o bună organizare a partidelor respective. Ca elector, m-aș întreba ce capacitate au aceste alianțe de a planifica ce se petrece cu banii mei...

Pe de altă parte, partidele componente ale ambelor alianțe, păreau că și-au anunțat candidații înainte de a face alianța, prin urmare e greu de priceput cine mai candidează, de unde și titlul postării mele!

Candidații: PNL-USR-PLUS

PNL-USR-PLUS propune doi candidați. În mai tot județul, alianța are candidați comuni, dar în Orașul Aurului Negru are doi.

Andrei Voloșevici candidează din partea PNL. Fostul primar, a fost achitat în primă instanță în procesul pentru mare corupție, dar DNA a atacat decizia. 

Voloșevici trecuse de la PNL la PMP, apoi a fost reales ca senator ALDE (2016), dar a revenit la PNL fix în clipa anunțării candidaturii sale la Primărie...

Ca parlamentar, Voloșevici s-a făcut cunoscut mai ales prin inițiativa legislativă (ulterior retrasă) de a numi personalul din ministere și primării prin decizia șefului, nu prin concurs. Legea ar fi fost la urma urmei o simplă formalizare a concursurilor suspectate de a fi trucate de astăzi.

Ca primar, este cel ce „a construit stadionul” (adică în al cărui mandat s-au alocat 17 milioane de Euro pentru stadion), despre care vorbesc în secțiunea despre programe.

Inițial, USR avea drept candidat pe Mihai Poliţeanu, iar Plus se baza pe Răzvan Enescu, cel care până la urmă chiar candează din partea USR/PLUS pe post de candidat la primărie.

Candidații: PSD-ProRomânia-PPUSL

PSD-ProRomânia-PPUSL, reunite in „Alianța pentru Prahova” îl propun ca primar pe Cristian Ganea.

Povestea nu e foarte simplă: Cu două luni înainte de alegeri, potențialul candidat al PSD, viceprimarul Ganea, a sărit în barca ProRomânia. Acest lucru a lăsat calea liberă la poziția de candidat PSD pentru Radu Oprea, senator social-democrat. PPUSL nu avea un candidat propriu, dar e de notat faptul că filiala abia fusese preluată din aprilie de Gabriela Gavrilescu, parlamentar (ALDE), a cărei carieră politică este PUR-ALDE-Forța Națională-PPUSL. În cele din urmă, Radu Oprea a cedat în fața celui pe care îl înlocuise ca și candidat PSD...

Candidații: alții

Pentru ALDE candidează Emil Calotă, primarul PSD din anii 2000-2008, in tandem cu Horia Toma – candidat la CJ, și fost primar, parlamentar și europarlamentar PNL. Ambii au trecut la ALDE la începutul anului.

Răzvan-Toma Stănciulescu, un avocat oengist, candidează din partea Partidului Prahova în acțiune, primul partid local din zonă din câte îmi amintesc, în fapt o asociație transformată în partid după modelul USB/USR.

Dragoș Rădulescu candidează din partea PMP Ploiești. Avocat, el fusese numit secretar de stat la cercetare în 2019. De notat titlul celui mai citat articol academic al său: The concept of money laundering in global economy (8 din cele 22 de citări ale autorului, conform profilului Google Scholar)

Site-urile partidelor

PNL Prahova, canal de Facebook, combină mesajele dinspre Guvern și Președinție, cu promovarea candidatului la șefia Consiliului Județean.

PSD Ploiești, canal de Facebook, e inactiv de prin mai. El era însă animat de senatorul Radu Oprea, cel ce dorea a candida la primărie ....

ALDE Prahova, canal de Youtube, e centrat pe ce fac candidații partidului pe județ și pe atacat alianța PSD-PPUSL-ProRomânia, unde sunt deranjați că și-a găsit locul și fosta șefă a ALDE Prahova, Gabriela Gavrilescu.

PLUS Prahova, canal de Youtube, promovează candidații alianței PNL-USR-PLUS de prin județ și pe cel al candidatului USR-PLUS din Ploiești.

PMP Ploiești este practic singurul site al unei filiale din Ploiești care să fie funcțional. Desigur, e vorba tot de un canal de Facebook. Din el am aflat numele candidatului lor. Altfel, conținutul este majoritar cel generat la nivel național.

USR Prahova are site și e preocupat să atace guvernul, adică pe cei cu care s-au aliat.
Răzvan Enescu (PLUS) are un site de campanie cu adevărat funcțional: http://www.razvanenescuprimar.ro/

Răzvan-Toma Stănciulescu (Prahova în acțiune) propune și el un site de campanie propriu: http://www.mergcustanciulescu.ro

Programele: criteriile analizate

Așa cum am explicat în postarea despre Corbeanca, mă uit la 6 criterii generale în fiecare localitate:

• Focalizarea pe elementele negative ale adversarilor
• Focalizarea pe proiectele proprii
• Prezența unui program
• Fezabilitate
• Adecvare la nevoi (identificarea nevoilor)
• Estimarea costurilor măsurilor propuse

În plus, am 2-3 criterii locale. In cazul Ploieștilor ele se referă la:

Stadionul. Sursa: fcpetrolul.ro

Stadionul. Unul dintre primele stadioane construite în anii 2000-2010, noul Ilie Oană a făcut senzație la debut. A costat puțin, dar cheltuielile de întreținere sunt enorme (estimarea administratorului asupra necesarului este de 800.000 Euro pe an). Pe de o parte, stadionul nu poate găzdui concerte sau alte evenimente similare, datorită acusticii, dar și unor detalii de facilitare a organizări. Fiind mic, înglobează prea puține elemente de tip mall, restaurant, sală de conferințe, hotel șamd, neputând aduce profit în acest fel. Stadionul nu are nici măcar o parcare în vecinătate și este departe de gară și autostradă Alte stadioane au costuri de întreținere mult mai mici: un ziar bihorean, analizând potențialul pentru un stadin in Oradea, estima că ele ar fi 100-150.000 de Euro pe an pentru 10.000 de locuri. https://www.bihon.ro/stirile-judetului-bihor/ilie-bolojan-cere-parerea-oradenilor-despre-viitorul-stadion-14-15-000-de-locuri-fara-pista-de-alergat-si-cu-parcare-subterana-2294324/ Asta ar însemna maxim 225.000 de Euro pentru Ilie Oană, care însă nu doar că este estimat a costa mai mult, dar nici nu are funcționali turnicheții, tabelele, gazonul este de calitate îndoielnică șamd. A face ceva cu o investiție de 17 milioane euro care te costă 800.000 pe an ar trebui să fie o prioitate pentru un candidat serios.

Transportul peri-urban. Ploieștiul are nevoie de zona sa metropolitană. Am în minte exemplele din Köln și Strassbourg, care sunt orașe mai mari, dar și Regensburg, care e mai mic, la jumătate față de Ploiești și nu departe de Munchen, care e comparabil cu București-ul. Sau pot lua exemplul Bonn-ului, similar ca mărime cu Ploieștii și având și el un vecin mare: Köln. În toate orașele acestea, tramvaiul este și metrou și iese cu mult dincolo de granița orașului, integrând zona metropolitană. Autobuzul iese și el din oraș, așa cum o face acum și în București. Să nu uităm că și în Ploiești, în anii 1980, rețeaua de transport urban includea mai multe linii peri-urbane. Mă aștept să văd prin programe planuri de a resuscita tramvaiul, de a-l extinde spre Nord, Vest, Est (e mai greu spre Sud), de a utiliza linia de tren de centură pentru călătorii urbane (Köln și Bonn fac asta din plin!)

Colegiul Caragiale. În dreapta imaginii este partea retrocedată,
împrejmuită cu un gard ce taie terenul de baschet în două.
Sursa: https://www.observatorulph.ro/social/
49037-redati-demnitatea-colegiului-il-caragiale-ploiesti

Casa căsătoriilor reprezintă un imobil vechi și cochet acum aflat în paragină. Proprietarul antebelic l-a recuperat, dar ține la preș și nu are cumpărător. Prețul este însă prohibit pentru municipalitate. Casa constituie un simbol al orașului, atât arhitectonic, cât și prin faptul că a aparținut ui Radu Stanian, unul dintre primarii legendari ai orașului. Din aceeași categorie face parte și terenul de sport al Colegiului Ion Luca Caragiale, din care jumătate a fost retrocedat acum 25 de ani, secționând spre exemplu în două „groapa” in care se află terenul de baschet.

Programele: analiza

E simplu: avem doi candidați cu program. Restul nu au nimic de propus lumii.

Pentru un partid nou apărut, candidatul Prahova în Acțiune are meritul de a avea încercarea de a propune un program. Altfel însă avem de a face cu o simplă înșiruire de bune intenții, din care unele nu sunt fezabile (spre exemplu, nu poți propune înființarea unui club sportiv al UPG, când UPG nu aparține Primăriei), iar cvasimajoritatea nu sunt monitorizabile: adică indiferent ce se întâmplă nu poți spune dacă lea respectat sau nu. Altele sunt simple afirmații demagogice. Spre exemplu, primul punct de la capitolul „Poliție” este: „Poliția Locală va avea motto-ul “Slujim și protejăm cetățenii””. Fără îndoială este un motto remarcabil, dar oare asta era prioritatea zero a Poliției din Ploiești? Costurile asociate nu sunt menționate pe nicăieri, iar veniturile atrase sunt vag definite.

Mi-a atras atenția ca element interesant propunerea numărul 2 de la capitolul „Bunurile orașului”: „Mutarea partidelor din sediile aflate în zona centrală a oraşului, pentru a permite dezvoltarea unei zone centrale civice;”. De văzut și ce impact ar avea o astfel de acțiune in ce privește democrația ș ice spun contractile de închiriere respective …

Două elemente ale curiozității mele de propuneri la nivel local, stadionul și transportul periurban nu sunt deloc prezente. În schimb, sunt propuneri legate de achiziția Casei Radu Stanian și rezolvarea situației terenului de sport al liceului Caragiale.

	Enescu (Plus)	Stănciulescu (Prahova in Acțiune)
Focus pe elementele negative ale adversarilor
Focus pe proiectele proprii	X	X
Prezența unui program	X	X
Fezabilitate
Adecvare la nevoi (identificarea nevoilor)	X
Estimarea costurilor măsurilor propuse
Stadion	Vag
Transport peri-urban	Vag
Casa Căsătoriilor, terenul de sport ILC		X

Deosebirea centrală, dintre programul Enescu și cel Stănciulescu, este că primul are si o evaluare a nevoilor. În rest, întâlnim același tip de discurs, presărat cu intenții frumoase, parte fezabile, dar fără atenție la detalii și fără estimare a costurilor. Elementul central al programului candidatului Plus este construcția bazată pe expertiză, Răzvan Enescu căutând să aducă o viziune a urbanismului în centrul propunerilor sale. Aceasta face programul coerent, cu riscul însă de a nu fi fost testată legitimitatea socială: oare asta își doresc oamenii?

Am remarcat în ambele programe poziționarea pozitivă: cei doi candidați se centrează pe ceea ce propun, nefiind preocupați să acuze „greaua moștenire”.

Concluzii

Traseismul este prima trăsătură ce iese in evidență. Dintre cei șase candidați, sunt trei vajnici urmași ai lui Candiano Popescu: Voloșevici, Ganea, Calotă.

Ceilalți trei - Rădulescu, Enescu și Stănciulescu - sunt nou veniți în politică, niciunul neavând încă măcar un an ca politicieni vizibili.

Precipitarea este de asemenea evidentă. Deși candidații sunt anunțați de ceva vreme, alianțele s-au făcut târziu, chiar prea târziu in ce privește PNL-USR-PLUS.

Este remarcabilă ... absența ideilor. Cu excepția lui Enescu și Stăiciulescu, ceilalți nu au site-uri dedicate, planuri concrete și nici programe. Exceptând e cei doi care propun programe, campaniile lasă senzația că sunt menite a-i critica pe ceilalți, nu a propune ceva.

În ambele programe analizate apare aceeași senzație: intenții bune, dar nedublate de un efort de prioritizare și de o alocare judicioasă a costurilor. Ambii candidați se poartă de parcă nu ar fi o problemă să finanțeze ceva...

Una peste alta, cei doi candidați cu program, par a fi singurii mai serioși. Restul mi-au lăsat impresii mai degrabă negative.

În orașul lui Nenea Iancu, cetățeanul turmentat s-ar simți din păcate și azi în mediul lui.