Tradiţii contemporane pierdute

Când ne-am mutat, în 1998, în cartierul în care locuim acum, totul începea pe la 10-11 decembrie. Veneau în fiecare dimineaţa, pe la 8. Îi uram pentru zdrăngănelile necontenite şi anoste, pentru fluiere, tobe şi, uneori trompete. Pentru absenţa substanţei care să umple golul zdrăngănitului.

Mai târziu am aflat că majoritatea ar fi din galeria Stelei. Nu am verificat însă informaţia, care vine dintr-o singură sursă...

Oricine ar fi fost aceşti pelerini matinali ce se închinau zeului zgomotului, pentru ei nu aveau importanţă cuvintele Pluguşorului sau colindelor. De altfel, au mutat rapid începutul colindatului spre 1 decembrie şi au eliminat majoritatea cuvintelor. Au dispărut şi blănurile de urs. Brazii purtaţi pe cărucioare de butelii dispăruseră deja de pe la începutul anilor 2000.

O lună de chin, care se încheia la apogeul acestei noi tradiţii, după 3-4 ianuarie, cu o pauză pe 1 ianuarie, pentru refacerea după mahmureală. În anii trecuţi, exceptând 2006, pocnitorile de varii tipuri au intrat şi ele în arsenalul nemiloşilor care ne sculau în zori timp de aproape o lună.

Anul acesta parcă lucrurile s-au schimbat: începutul zgomotelor de dimineaţă s-a mutat din nou către 15 decembrie, însă a fost substanţial mai anemic. Şi seara au fost mult mai puţini care au venit cu colindul. Ba chiar, exceptând un individ izolat, nu a venit nimeni cu Steaua pe data de 26 (da, ştiu că tradiţia spune că mersul cu Steaua se face în seara de Ajun).

Să fie vorba de pierderea acestei tradiţii contemporane triste sau de o pauză impusă de saturare, migraţiune circulatorie, de consumerismul atotstăpânitor :), sau de declinul lui Gigi Becali şi a Stelei sale? Sau poate, veni un optimism, să fie vorba de o creştere a respectului pentru dreptul celorlalţi la somn?

Noul sport naţional: cu SMS-ul de sărbători

Le primesc mereu, din ce în ce mai multe. SMS-uri de la prieteni şi rude. De Crăciun, de Anul Nou, de Paşti. Încep dimineaţa, pe la 7 şi se încheie seara, pe la 12. Sunt precedate, cu câteva zile mai înainte, de o avalanşa de e-mailuri.

SMS-uri sunt însă altfel: majoritatea dezvoltă, vizibil, limbajul de lemn. Un soi de răzbunare peste timp a comunismului, care foloseşte noile tehnologii pentru încă o zbatere postumă: „Sărbătoarea sfântă a Crăciunului să vă aducă linişte sufletească, sănătate şi multă fericire alături de cei dragi.” Sau „Magia Crăciunului aduce dragoste, bucurie şi bunătate. De aceste sfinte sărbători, bucuraţi-vă şi fiţi fericiţi”.

Mesajele în noul limbaj de lemn (de fapt e tot acela vechi, uşor adaptat) se află într-un circuit haotic. Granovetter* ar avea o pâine de mâncat aici: oameni îşi forward-ează SMS-uri de la unul la altul, aşa cum pe vremea lui Ceauşeşcu îşi pasau sticlele de whisky şi pachetele de Kent.

Cred însă că anul acesta balanţa a început să se schimbe către mesaje mai umane: „Răceala să nu vă prindă,/ Sufletul să nu vă ningă,/ Gânduri bune să v-atingă/ [Şi pisica să vă lingă]”.

Hai cu SMS-ul neamule!

*Granovetter a dezvoltat o mini-teorie, confirmată în timp, care conduce la ideea că oricine este legat de oricine printr-un lanţ de minimum 11 cunoştinţe comune (A îl ştie pe B, B pe C, C pe D …, J pe K; prin urmare A este legat într-un fel sau altul de K). Există şi câteva dezvoltări care susţin că numărul de verigi este mult mai mic. Dacă ai urmări circuitul SMS-urilor, ai putea identifica reţelele sociale şi vedea prin câte verigi trebuie să treci ca să cunoşti pe oricine (sau, mai exact: pe oricine are telefon mobil :).

Întâmplări din ciclul locuitului la bloc: Episodul Ţeava

A început din noaptea de Ajun. Pe la 11:30 seara s-a auzit un şuierat, un ţiuit, un adevărat vuiet. Insidios, nesuferit, insistent, persistent, persiflant. Venea dinspre baia mare. Am pus mâna pe toţi robineţii. Am oprit alimentarea cu apă în apartament. Am verificat şi circuitele electrice, ca să fiu sigur. M-am uitat şi la calorifer. Ţeava de apă caldă vibra uşor. Peretele de la compartimentul ţevilor (comune pentru întreaga coloană de apartamente) vibra ceva mai tare. Clar, nu era de la noi.

Vecinii de deasupra absentau însă din Bucureşti.

S-a oprit dimineaţa, probabil după ora 7. Noi reuşisem între timp să adormim.

A doua zi, pe 25, am vorbit şi cu vecinul de deasupra vecinilor de deasupra noastră. Nici ei nu reuşiseră să doarmă.

În seara de Crăciun, pe 25, şuieratul a reînceput, persiflant. S-a oprit iarăşi spre dimineaţă, când, probabil, oamenii s-au mai trezit şi au reînceput să folosească apa, eliberând robinetul de presiune vecinilor de deasupra. Un robinet persiflant. Mă tot persiflează că stau la bloc. Trebuie neapărat să mă mut, îmi spune el.

Evident, nu e vina vecinilor absenţi momentan. Se putea întâmpla aproape oricui. Blocul împlineşte şi el, în curând (1-2 ani), 20 de ani. E făcut în grabă, cu puţine materiale, înjumătăţite şi ele prin grija oamenilor, cu meseriaşi necalificaţi, probabil militari în termen. La noapte trebuie să oprim apa pe toată coloana. Obiectivul „hai să ne cumpărăm o casă” profită de ocazie să devină şi mai presant :).

La alţii se poate ...

Găsesc, într-un The Prague Post din noiembrie, un comentariu semnat Martin Zika şi intitulat: Economic indicators rise rapidly but don't necessarily mean progress.

Comentariul este bine scris, cu toate că nu agreez cu concluzia autorului. "Studies are studies, however. They should still be taken with a pinch of salt." spune el, uitând însă faptul că un studiu bine făcut, profesionist, aduce cu sine rezultate greu de contestat, pe care se pot clădi strategii şi politici.

Oricum, tipul acesta de articol-comentariu este ceea ce îmi lipseşte în presa românească: bine documentat, fără opinii care se bat cap în cap, înşirate haotic prin articol, fără a căuta un senzaţional ieftin şi de proastă calitate.

Lungul drum al universităţii către ştiinţă

Short story

Unul dintre criteriile de evaluare a activităţii ştiinţifice a cercetătorilor şi unităţilor de cercetare/învăţământ superior este numărul de conferinţe organizate sau la care s-a participat în anul la care se referă evaluarea. Universităţile româneşti au început de la o vreme să mimeze organizarea de astfel e evenimente sau şa le organizeze mai degrabă doar pentru a bifa activitatea în sine, nu pentru utilitatea ştiinţifică a acesteia. Particularizez mai jos cu un exemplu din sociologie.

Long story

Am primit în urmă cu câteva zile o listă provizorie cu manifestările ştiinţifice din domeniul sociologiei programate pentru 2008. În primul rând remarc utilitatea listei şi salut iniţiativa. În al doilea rând este de notat surpriza plăcută de a constata capacitatea de a planifica cu un an înainte (în 2007 am trecut prin mai multe experienţe neplăcute, în care invitaţia la astfel de manifestări venea cu 10-12 zile înainte ca evenimentul să aibă loc, de parcă nimeni nu ar fi avut altceva de făcut decât să aştepte cu sufletul la gură şi să lase orice alt plan deoparte…).

În fine, hai să notez şi aspectul neplăcut al existenţei listei:

Sunt 10 evenimente înscrise acolo: unul e o lansare de carte, altul o şcoală de vară, iar celelalte 8 sunt conferinţe. Dintre cele 8, 7 nu au nici o temă, purtând numele generic de „sesiune de comunicări” sau „conferinţă internaţională”, iar cea de-a opta are o tematică mai degrabă vagă. Şcoala de vară nu are, de asemenea, nici o tematică clar precizată.

Din experienţa proprie, conferinţele fără tematică anunţată sunt neproductive. Cei care se întâlnesc riscă să nu găsească subiecte comune, sau să folosească perspective atât de îndepărtate încât să nu poată comunica prea mult pe tema „comunicării” prezentate. Asta înseamnă că fiecare îşi prezintă lucrarea, apoi nimeni nu întreabă nimic sau apar doar comentarii formale, iar seara se purcede doar la partea (extrem de importantă!) de socializare.

De aici un consum oarecum ineficient de timp şi bani: întrebările, comentariile, criticile sunt cele care fac o lucrare să devină mai bună, publicabilă, care o ajută să devină cu adevărat ştiinţifică. Experienţa de cercetare a celorlalţi, adăugată analizelor proprii, este cea care te ajută să te opreşti din a reinventa roata de nenumărate ori (un atribut specific din păcate cercetării din România) şi cea care te obligă să îţi structurezi mai bine ideile, să produci ceva care are măcar aspectul unui produs de calitate.

Altfel, dacă e doar ca să bifezi o activitate, dată fiind multitudinea de astfel de „sesiuni de comunicări” existente, apare riscul ca interesul de a participa să devină atât de redus încât uneori sala să fie la fel de pustie cât o înfăţişează Adrian Hatos într-un post pe această temă (vezi aici fotografia, iar aici despre conferinţa cu pricina).

Paradoxul este că argumentul central pentru a nu avea o tematică este dorinţa de a atrage cât mai mulţi participanţi. În plus, este o adevărată competiţie de a atrage cât mai mulţi participanţi, pentru a da o măsură a „puterii” unităţii de cercetare organizatoare. În fine, mi s-a întâmplat să primesc şi invitaţii care specificau că, în schimbul taxei de participare, primesc automat dreptul de a insera un text în volumul conferinţei, singura condiţie fiind dată de respectarea unei dimensiuni maxime. (Chiar mi-a trecut prin minte să inventez un Nume – Ion Gheorghe, şi o apartenenţă instituţională fictivă – Institutul de Cercetări Socio-Umane din Bucureşti, să plătesc taxa şi să trimit un text oarecare, eventual un plagiat, şi să aştept să mi-l publice. La urma urmei, peer-review-ingul este şi el, cel mai adesea, doar mimat!).

Morala

Sugestia mea e simplă: dacă tot am început să facem câte ceva, hai dom’le să o facem serios. Altfel o să ne furăm la infinit … pălăriile.

Secolul XXI ?????

Se dau următoarele cuvinte cheie:

Chel, tichie, mărgăritar, Osama, toleranţă, religie, pluralism, libertate de expresie, scriitor, best seller.

Se cere indicarea unei acţiuni potrivite cu ele.

Se obţine răspunsul halucinant: Biserica Ortodoxă Română a condamnat publicarea "Versetelor satanice", de Salman Rushdie.

Ordinea priorităţilor

Luni, Mălina îmi zicea că Realitatea TV a început să semene cu OTV. Se referea strict la serialul Orban, concurenţă serioasă pentru telenovela Elodiei.

Mai apoi, azi, după varii evenimente, trustul Realitatea Media s-a retras din Clubul Român de Presă, acuzându-l pe Cristian Tudor Popescu că are o opinie contrară celei a lui Robert Turcescu. Sau cel puţin asta înţeleg eu din ştirea de pe Realitatea.net, care justifică astfel acţiunea trustului respectiv: „[CTP] a comentat joi seară, la Realitatea TV, că respectiva înregistrare este o convorbire între doi amici şi că lui nu i se pare că ridică vreo problemă din punct de vedere deontologic. De asemenea, preşedintele CRP a mai spus că el nu ar fi făcut publică respectiva conversaţie şi că nu i se pare că este vorba de o presiune sau de o ameninţare a unui politician asupra unui jurnalist.”

Ce o fi mai important pentru un trust media:

<să fie capabil să comunice, să accepte şi argumente contrare>
sau
<să strige sus şi tare că e 'singur împotriva tuturor'>?

Un bulgar şi doi nemţi au furat un tanc …

… de la Ministerul Apărării din Bulgaria. De fapt nu unul, ci două, dar la al doilea au fost prinşi pe când îl scoteau din groapa în care îl îngropaseră ca să îl ascundă. Pe primul, tot Maybach, tot din Al Doilea Răzbel Mondial, îl scoseseră deja din ţară şi îl vânduseră pe sume exorbitante, colecţionarilor activi pe piaţa neagră. Aşa zice în România Liberă.

Comentariu:

Dacă aş fi bulgar, aş cere sancţionarea tuturor capilor din Ministerul Apărării, pentru că nu s-au gândit câţi bani cinstiţi ar fi putut câştiga pentru bugetul statului scoţând măgăoaiele Maybach la vânzare.

Întrebare retorică:

Cine naiba e atât de nebun încât să facă colecţie de Maybach-uri din astea????

Orban - OUT

În mod normal, cred că Ludovic Orban este, aşa cum ar fi trebuit să fie de multă vreme, OUT. Out of public life. Nu vreau să cred că trăiesc într-o ţară în care, dacă faci ceva ilegal, dai un ban şi gata, eşti din nou curat.

O posibilă victorie a libertăţii de expresie asupra aroganţei şi mediocrităţii. "Părerea mea!"





PS. Istoria completă a cazului: în Cotidianul.
Comment: Accidentul este o întâmplare nefericită care se putea întâmpla oricui. Muşamalizarea, fuga de răspundere, evitarea adevărului îl descalifică (din nou) pe Orban ca individ ce ar putea avea în mâini funcţii de conducere de orice fel.

LATER EDIT: un comentariu mai lung pe tema asta poate fi regăsit la Claudiu.

Secretele lui "merge şi aşa"

Un titlu de pe onlinesport.ro:

Secret macabru dezvaluit pe 'Lia Manoliu': stadionul nu avea fundatie

Tribunele erau construite direct pe pământ, deoarece, în anii '50, fusese directivă să fie gata extrem de repede (ca vântul şi ca gândul de repede). Au rezistat până acum, fără a se prăbuşi. Despre riscurile la care erau supuşi spectatorii, administratorii comunişti nu aveau motive să se îngrijoreze: regimul nu era interesat de aşa ceva. (dar cei de după 1989????)

În fine, cei care îmi împuie mintea spunându-mi că "pe când eram noi mici, nu se făcea #¤%&@, şi uite ce bine am crescut" (cu speranţă de viaţă sub toate celelalte ţări din UE, cu mortalitate infantilă cu mult mai mare, cu un sistem educaţional dezastruos - vezi aici şi aici) au acum un nou reazăm pe care să îşi construiască legitimitatea: stadionul 23 August a fost făcut după regulile lor, repede şi bine. Nu s-a dărâmat în atâţia ani. La urma urmei ce ne trebuie mai mult?

De ce nu recunoaştem Kosovo?

Dacă am înţeles eu bine, Kosovo e o regiune aflată între Serbia, Albania şi Grecia, locuită majoritar de albanezi, şi având o importantă minoritate sârbă. A fost parte a Imperiului Otoman, iar după al doilea război balcanic a fost incorporată în Serbia, ca provincie autonomă. Autonomia i-a fost suprimată în 1989 de Slobodan Miloşevici. Istoria Kosovo de până în 1913 (şi, în linii mari, până la începuturile celui de-al doilea război mondial), seamănă cu cea a Cadrilaterului…

Acum vine întrebarea: de ce România se arată atât de hotărâtă în a respinge independenţa provinciei?

Mălina îmi spune că e vorba despre tratatele noastre cu Serbia şi „buna vecinătate”. Nu ştiu ce să zic în privinţa asta.

O altă ipoteză ar fi teama că s-ar putea crea un precedent pentru dorinţa de autonomie a „Ţinutului Secuiesc”. Însă autonomia nu e tot aia cu independenţa. Pe urmă, „Ţinutul Secuiesc” nu e altceva decât o mini-regiune în interiorul uneia mult mai mari, cu o istorie şi o identitate relativ unitară: Ardealul. De aici şi imposibilitatea de a-l asemui cu Kosovo, plasat între graniţe, cu istorie şi identitate relativ diferită atât faţă de Serbia, cât şi faţă de Albania.

Prin urmare: de ce oare ne opunem atât de vehement la independenţa Kosovo?

Să fie doar conservatorism, teamă de schimbare?

Cui prodest?

Care va să zică ... se poate!

Conform Gândul, www.trilulilu.ro a vândut 10% din acţiuni pentru 100.000 Euro. Afacerea, demarată pe la începutul anului şi probabil pregătită cu încă câteva luni mai înainte, se dovedeşte a fi una dintre cele mai profitabile din România.


Din câte ştiu, există şi alţi câţiva concurenţi locali pe aceeaşi piaţă, care se alătură giganţilor mondiali gen Youtube.

De unde se vede că, un management bun, o nişă bine găsită şi muncă de calitate pot aduce bani fără de şpăgi şi alte mizerii...

Bravos şi la mai mare!

Democratic Christmas

Courtesy of humeistos, un amic de prin Hattrick, am ajuns la următoarea veste minunată:

Americanii au recunoscut, prin lege, importanţa Crăciunului şi a religiei creştine.

E vorba de rezoluţia Camerei Reprezentanţilor H.R. 847/6 dec. 2007, ridiculizată şi în unul dintre blog-urile de pe The Economist, mai exact cel referitor la „democraţie în America”.

Despre America şi americani, mai aflăm şi pe aici, aici, aici şi aici (e vorba de dialogul recent cu Mirel şi Claudiu pornit de la religie şi evoluţionism).

Aştept reacţia Patriarhului, a lui Gigi Becali, Parlamentului şi a altor oportunişti.

Dialogul surzilor

Îmi scrie un ziarist, rugându-mă să îmi dau cu părerea despre faptul “alarmant” pentru domnia sa, că „fetele” depăşesc numeric „băieţii” în sistemul de învăţământ universitar românesc.

Trec peste incapacitatea domnului respectiv de a citi cifrele pe care le înşiră ca preambul şi, amabil, îi răspund la întrebările şchioape, arătându-i că aşa e peste tot în lume, că nu este vorba de un „abandon” al băieţilor (aşa cum îl definise ziaristul respectiv), ci despre un acces mai ridicat al femeilor la educaţia superioară, că asta nu afectează productivitatea corporaţiilor (una dintre grijile domniei sale era legată de ce trebuie să facă corporaţiile ca să evite acest abandon), că Ministerul Educaţiei nu este cazul să facă ceva special, cel puţin momentan nu e vorba de discriminare, că sunt mai mulţi factori care explică fenomenul (emanciparea femeii, predominanţă sectorului serviciilor etc.).

Îmi răspunde sugerându-mi că sunt cam prost, că băieţii sunt oricum mai dinamici şi mai înclinaţi către riscuri, şi că oricum răspunsurile mele sunt de doi lei, că el ştie mai bine că acest lucru sigur va afecta corporaţiile.

Mă enervez şi vărs pe el ceea ce merită, lăsând orice politeţea deoparte. I-am scris aşa:

„Domnule XXX,

Cred ca nu ati reusit sa cititi cu atentie ceea ce v-am scris: nu exista diferente de performanta intre sexe. Doar misoginii cred astfel de tampenii.

Am sa va rog sa nu mai imi scrieti, nu port dialoguri cu extremisti de orice natura.

Fara nici un respect,

Bogdan Voicu”

Acum l-am băgat la spameri. Poate că nu e singurul de genul acesta, dar la el s-a spart buboiul.

Who’s next?

Imaginea publică a editurilor româneşti se construieşte şi online. Oare?

După ce am ieşit din spital, am cumpărat cărţi online de la câteva edituri. Am mai făcut-o şi în alte dăţi. Ştiam, de exemplu, că dacă faci comandă la Polirom sau Nemira durează cam 10 zile până primeşti avizul de la poştă (iar apoi, dacă ai noroc, coada la poştă e de maxim o oră). De la Teora era mult mai bine: în Bucureşti trimiteau ca şi curier un angajat al firmei, care venea chiar în ziua respectivă sau a doua zi, fără să te coste nimic în plus.

Acum, am încercat să comand de la Polirom. Sunt client vechi, am comandat de la ei cam la fiecare 3 luni în ultimii 2-3 ani. Numai că şi-au schimbat site-ul şi nu îmi mai recunosc parola. Am cerut recuperarea parolei, iar pe site îmi spune că mi-au retrimis detaliile pe e-mail. Pe e-mail nu primesc nimic (am verificat şi dacă apare la Junk Mail, dar nu e nimic nici acolo).

Am comandat şi de la Nemira. A venit la Poştă în 5 zile. Încă nu am recuparat pachetul de acolo, căci mă vor pe mine în persoană şi nu sunt încă tocmai deplasabil (am trimis pe cineva cu cartea mea de identitate şi banii pentru cărţi, însă poşta nu a vrut să îi dea pachetul).

Am comandat online şi la Litera. Am făcut comanda joi (6 decembrie), plătind şi pentru curier rapid. Luni mi-au trimis un e-mail că au procesat comanda şi îmi trimit coletul. Încă nu a venit (acum e marţi, ora 13:00).

Am comandat online şi la All. Asta s-a întâmplat vineri, 30 noiembrie. Am primit imediat un e-mail: Cartile comandate vor sosi, in termen de maximum 10 zile lucratoare, IN LIMITA STOCULUI DISPONIBIL, la oficiul postal. Cum nu au trecut încă cele 10 zile lucrătoare, o să aştept răbdător să aflu care dintre cele 3 cărţi pe care le-am comandat se aflau în „stocul disponibil”.

În toate cazurile de mai sus, exceptând Litera, nu se acceptă plăţi online (se adaugă Polirom, unde însă nu reuşesc să îmi accesez contul, ca să testez mai noul sistem de plăţi online). De plătit, plăteşti la poştă sau la curier: faci doar comanda online, apoi îţi vin cărţile la poştă sau, prin curier, la uşă (un avantaj important pe care îl oferă însă doar Teora şi Litera, ultima însă cu menţiunea că încă nu ştiu când se întâmplă efectiv acest lucru, chiar am plătit separat pentru serviciul respectiv; se adaugă Polirom, cu menţiunea că, neavând acces la cont, nu am testat încă serviciul).

Cu alte cuvinte, serviciile oferite de editurile amintite pentru cumpărarea de cărţi online sunt departe de ceea ce ar putea fi. Doar Teora stă ceva mai bine, însă nici ei nu acceptă plata online, ci vor numerar.

Dintre librăriile online specializate, am încercat până acum doar Diverta, prin primăvara lui 2007: am făcut comandă online, apoi, după câteva telefoane şi o săptămână de aşteptare, mi-au trimis una dintre cele două cărţi pentru copii comandate (cealaltă nu mai era disponibilă!), la magazinul Diverta de lângă noi …

LATER EDIT: A venit coletul de la Litera, al trimis prin curier rapid. A veni luni, 17 decembrie. Adica la 11 zile de cand am platit...

Un sân, doi sâni, trei sâni/ Unii 'profesionişti' e bine să se controleze

Un articol dintr-un jurnal medical citat de Romantica TV zice aşa: Doar 10 minute de privit la sânii unei femei dotate ca actriţa din Baywatch, Pamela Lee, sunt echivalente cu 30 de minute de aerobic", a declarat doctorul. Pe doctor îl cheamă Karen Weatherby şi a investigat (în condiţii am dubioase, aşa cum argumentez mai jos) 200 de inşi, timp de 5 ani. Jumătate au avut voie să se uite la ţâţele ce le-au ieşit în cale, altă jumătate nu a avut voie. La sfârşit s-a tras concluzia că aia care nu au avut voie prezintă un risc mai ridicat pentru afecţiuni cardiace. La sfârşitul prezentării ştirii, jurnalistul (sau jurnalista?) de la Romantica, concluzionează: […] a completat doctorul, care recunoaşte că până la vârsta de 40 de ani nu a pierdut nicio ocazie ca să se uite la sânii femeilor.

Bun, hai să îi dau cu critica:

1. Cum naiba faci ca să fii sigur că ăia 100 de inşi care nu au voie să se uite la sâni, chiar nu o fac??

2. Evident eşantionul este atât de mic, încât erorile de predicţie devin extrem de mari, aşa că trebuie să ai diferenţe enorme între cele două grupuri în ce priveşte incidenţa afecţiunilor cardiace, astfel încât să poţi afirma că al doilea grup prezintă un risc mai ridicat. (în fine, asta e deja o chestie prea tehnică, era de aşteptat ca jurnaliştii de la Romantica să nu îşi pună astfel de întrebări).

3. Să zicem că jumătate din cei 200 chiar nu s-au uitat la sâni. Oare nu cumva tocmai faptul că au trăit 5 ani sub imperativul de a nu se uita la sâni, i-a stresat aşa de tare că le-a crescut riscul de boală cardio-vasculară?

[Până aici însă te poţi gândi că sunt chestii prea tehnice, pe care e greu să le dibuieşti. Staţi să vedeţi ce urmează:]

4. Concluzia celor de la Romantica este şocantă: Doctorul recunoaşte (a negat vreodată??) că până la vârsta de 40 de ani (dar după aia?) nu a pierdut nicio ocazie ca să se uite la sânii femeilor (Ghici cum îl cheamă pe doctor! Ghici de ce am subliniat "femeilor"! Câţi bărbaţi numiţi Karen cunoaşteţi?)

4. Un scurt search pe net după numele doctorului relevă următoarele:

a. Se zice că ar fi gerontolog (ce e drept, informaţia nu vine de la Romantica, ci din sursele citate mai jos). Nu mă pricep, însă nu era mai bine să fie cardiolog??

b. Cei de la ABC-CBN News Online preiau ştirea ca pe o glumă. Editorialistul care o aminteşte (în iulie 2005) se îndoieşte că ar fi vorba de un medic real.

c. Ca şi Romantica TV, Transilvania Expres citează şi sursa iniţială (Weekly World News), adăugând în plus că al nostru doctor Karen W. ar lucra în trei spitale din Germania. Nu îşi pun nici o întrebare cu privire la veridicitatea ştirii.

d. About.com chestionează existenţa studiului şi observă că nu există nici un articol de genul respectiv în jurnalul citat drept sursă (New England Journal of Medicine). De asemenea, nu există nici un medic cu numele respectiv care să publice prin reviste ştiinţifice. Mai mult, observă cei de la About.com, informaţia a circulat pe e-mail, în SUA, în primăvara lui 2000. Sursa iniţială a ştirii (Weekly World News) este etichetată a fi drept un soi de tabloid online, expert în a difuza ştiri false.

e. Ştefan Aniţei, aşa zis science editor, la Softpedia, preia şi el ştirea entuziast (sau cel puţin aşa o sugerează prima sa frază), pe 30 noiembrie 2007. Un comentator anonim îi atrage atenţia că a fost publicată iniţial în acelaşi Weekly World News, pe 13 mai 1997. Adică în urmă cu 10 ani şi jumătate.

Gata, m-am oprit, însă mai am două întrebări şi o observaţie:

1. Cine naiba îi împiedică pe jurnaliştii români să se documenteze?

2. Oare nu vroiau şi ei să înveţe verbul pe care l-am învăţat eu în urma căutării lămuritoare pe Internet după subiectul de mai sus (to ogle= 1. to eye amorously or provocatively; 2. to look at esp. with greedy or interested attention)? Sau poate erau prea ocupaţi să îl pună în practică pentru a mai avea şi alte preocupări? :)

3. Fraza cu declaraţia doctorului Karen privind practica ei de a privi sânii am găsit-o doar la cei de la Romantica. Ce e drept, m-am oprit din căutat după primele rezultate date de Google…

LATER EDIT: Ceea ce uitasem să menţionez este modul în care ajunsesem la ştirea de pe Romantica: era citată de Realitatea.net.

PDL = PD + (PLD - x) + y

Se înfiinţează PDL, prin uniunea dintre PD şi PLD. De fapt, ne lămureşte Stolojan, nu e vorba de o fuziune ci de crearea unui nou partid. (Am văzut mai devreme un episod din Eureka şi, amuzat, nu m-am putut stăpâni să râd, ceea ce mi-a creat imediat dureri la proaspăt tăiaţii şi apoi cusuţii muşchi abdominali. Aşa că mă abţin să râd la gluma lui Stolojan :).

Am citit un articol de pe realitatea.net, chiar când mă pregăteam să îmi dau cu părerea că, din punct de vedere al atragerii electoratului, probabil că fuziunea, comasarea sau acest act de creaţie, cum vreţi să îi spuneţi, va avea două efecte opuse:

1. Va atrage ceva nehotărâţi către noul partid, atraşi de eticheta de partid mare (cum bine observă Mircea Kivu), dar şi de definirea explicită ca partid prezidenţial (Cătălin Stoica observă că ar putea fi o ocazie pentru PD să îşi contureze mai bine identitatea; cred şi eu acelaşi lucru, însă nu prin adăugarea imaginii lui Stolojan, ci prin întărirea imaginii lui Băsescu);

2. Va îndepărta o parte din electorii care au votat PLD tocmai fiindcă nu le convenea PD, precum şi pe cei care ţineau la eticheta de "liberal", trimiţându-i spre PNL (Mircea Kivu observă acelaşi lucru în comentariul către care am făcut deja trimitere), către partide firave precum PNŢ-CD, sau către masa de nehotărâţi.

Cu alte cuvinte, din punct de vedere al procentelor potenţiale, ecuaţia ar fi de genul:

PDL = PD + (PLD - x) + y + e.

e reprezintă efectul aleator dat de reacţiile emoţionale, populiste ale preşedintelui care nu ştie până unde e bine şi până unde e legal să întindă coarda.

Mai rămâne de văzut care o fi mai mare: x sau y, şi cât de mare este diferenţa |x-y|.

După părerea mea, PD+PLD au de pierdut aici o bucăţică din nucleul de votanţi relativ fideli şi mai câştigă o bucată din felia (groasă) de nehotărâţi care tind să voteze cu cel care pare mai tare în momentul respectiv. Din fericire pentru noi, dar parcă în dezacord cu Cotroceniul, pe termen mediu, o astfel de fuziune, realizată în acest moment, nu conduce către un sistem cu două partide mari, dezideologizate, dependente de grupuri de interese economice, ci menţine triumviratul actual (nu că în clipa de faţă am avea cine ştie ce mari gânditori prin partidele politice, dar măcar nu arătăm precum Rusia :).

Darwin, Darwin, pui de curcă, americani-i încurcă ...

Courtesy Mirel/Turambar, am dat peste nişte date comparative privind încrederea în ştiinţă. De astă dată e vorba despre măsura în care diferite naţiuni consideră paradigma evoluţionistă drept o explicaţie corectă.

Sunt luate în calcul doar ţări europene, plus SUA şi Japonia.

Dintre toate ţările, doar americanii şi turcii prezintă majorităţi care se îndoiesc că ne-am trage din maimuţă. (poziţia lor este în deplină concordanţă cu alte date care le indică tradiţionalismul, aşa cum am explicat şi aici).

România se numără prin ţările europene care au un nivel mai mic de acceptare a evoluţionismului (însă majoritatea populaţiei acceptă teoria respectivă), nediferind semnificativ* de toate ţările din grafic cuprinse între Slovacia şi Letonia, inclusiv.

* Faptul că nu diferă semnificativ, în sens statistic, înseamnă următorul lucru: [În loc să pui întrebarea unui eşantion, ar fi putut fi investigată toată populaţia ţărilor respective (eşantioanele nu fac altceva decât să simuleze, în mic, modul în care răspund grupuri largi de oameni).] Există o probabilitate extrem de ridicată ca în cazul investigăii întregii populaţii, rezultatele pentru ţările în cauză (Slovacia, Polonia, Austria, Croaţia, România, Grecia, Bulgaria, Lituania, Letonia) să fi fost identice.

** Datele pentru Luxembourg, Islanda şi - mai ales - Malta, trebuie citite cu mare precauţie, dată fiind dimensiunea redusă a eşantioanelor din ţările respective.

Din nou despre sufletul ... comerţului

Pe scurt:

Între astea două titluri există o discrepanţă majoră, care mie îmi aduce aminte de modul în care erau prezentate ştirile pe vremea lui Ceauşescu:

BizCity.ro zice aşa: Romania: 17 lucrari finaliste la Eurobest 2007

Site-ul Eurobest zice aşa: Eurobest Shortlist released. 1059 entries have been shortlisted at this year’s Awards, Europe’s leading creative advertising competition across all major categories…

Adică era vorba de 17 din 1059 pe plan european. Adică, în procente, cam 1,6%. Ponderea populaţiei României în cea a continentului (incluzând aici şi Rusia şi ţările caucaziene etc.) este în jurul a 2,8%. [până la urmă au fost acordate 277 de premii]. Titlul din BizCity.ro şi tonul articolului (dat de omiterea detaliilor) sunt în cazul acesta cel mult ridicole şi ascund o realitate pe care încerc să o ghicesc ceva mai jos.

Pe lung:

Agenţiile de publicitate româneşti au proliferat destul de mult în ultimii ani. Cei din industria respectivă au avut la dispoziţie un imens spaţiu gol pe care au putut să se dezvolte, să experimenteze şi să înveţe, să înfigă diferite steaguri în această vastă Terra Incognita, şi să o cartografieze, plasând ca jaloane produse publicitare de calitate.

Din păcate însă, după părerea mea, industria respectivă a dat până acum greş tocmai la capitolul cel mai important din activitatea sa: calitatea produselor, tradusă în termeni de eficienţă a campaniilor publicitare cu impact pozitiv imediat asupra vânzărilor clienţilor.

Am avut neplăcuta surpriză, de câteva ori în ultima vreme, să las cu gura căscată oameni din astfel de agenţii, atunci când am adus vorba de metode de verificare a impactului publicităţii, de reguli minimale care trebuie respectate într-o reclamă, pentru a u crea involuntar o imagine negativă produsului promovat. Fără a fi expert în aşa ceva, am auzit de astfel de lucruri prin facultate.

Senzaţia mea este că, de fapt, profesioniştii din publicitate au preferat o dezvoltare nesistematică, în care aleatorul şi nevoia de finanţare/profit au jucat rolurile principale. Acumularea de capital uman a avut aici de suferit, investiţia în cunoaştere şi profesionalizare fiind mai degrabă minimală.

Consecinţa este vizibilă în produsele vizibile publicului: După părerea mea, majoritatea clipurilor şi panourilor publicitare, precum şi conceptele de promovare a mărcii/produsului care stau în spatele acestora se zbat între mediocritate şi suficienţă narcisistă. Asumpţia mea este că adesea ele nu servesc clientului, ci dimpotrivă, în timp ce industria respectivă se culcă pe laurii automulţumirii.

Exista însă un fapt ce îmi încurca ipoteza, făcându-mă până azi să o ţin mai degrabă pentru mine. E vorba de premiile obţinute de diferite creaţii publicitare la varii festivaluri internaţionale de profil. Citind astăzi un titlu într-un ziar (Romania: 17 lucrari finaliste la Eurobest 2007), mi-am pus întrebarea dacă nu o fi şi cu premiile astea la fel ca în povestea cu premiile obţinute de elevii români la olimpiadele şcolare pe obiecte: mai toată lumea care participă obţine câte un premiu sau o menţiune.

Am descris realitatea mai sus (la Pe scurt). Fără îndoială valoarea produselor selectate între primele o mie şi ceva din Europa este remarcabilă, fiind certificată de însăşi acceptarea lor în selecţia finală. Dacă am priceput eu bine de pe site-ul Eurobest, 3 din cele 277 de premii au ajuns chiar în România (o medalie de argint şi două de bronz). Dincolo de valoarea celor 3, rezultatul este însă extrem de modest, plasând agenţiile româneşti, probabil (nu am făcut calcule în acest sens, că nu am atât de mult timp), pe unul dintre locurile codaşe din Europa.

Ceea ce înseamnă că iar o văd mari oameni din industria publicităţii, apărând uneori la TV şi rostind cu deosebită pricepere banalităţi şi oferind verdicte. La urma urmei au legitimarea valorii proprii. Şi par a avea conştiinţa acesteia????

Mălina Voicu. România religioasă

Cam aşa arată coperta celei mai recente cărţi a Mălinei (România religioasă. Pe valul european sau în urma lui?).

Mai multe detalii, pe site-ul editurii.

PDA

Aici se incheie seria de ganduri scrise pe cand eram in spital, pe PDA-ul imprumutat cu amabilitate de Claudiu, caruia ii multumesc pe acesta cale.

Steaua-Dinamo: amenintarea solutiilor radicale?

"Filmati-ne, detinem rolul pricipal!", spunea un banner afisat de galeria dinamovista, care tocmai aruncase pevteren suficient de multe torte pentru a intrerupe din nou meciul de sambata seara.

Cred ca, date fiind recidivele galeriei dinamoviste, comisiile de disciplina ale LPF, ar trebui sa se gandeasca serios la completarea bannerului cu pricina: in liga a II-a, "[...] detinem rolul pricipal IN LIGA a II-a! "

(Nu sunt nici stelist, nici rapidist, nici inamic de orice fel al echipei Dinamo. Insa, in opinia mea, lipsa crasa de respect trebuie sanctionata drastic.)

Nu vreau să ajung un moş băşinos...

... asa cum par a ma indemna reclamele la societatile de administrare a pilonului II de pensii. Într-o buna parte din aceste reclame apar batrâni relativ neputinciosi, indreptandu-se in mod vizibil catre o degradare rapida, marcata eventual de dificultati financiare. Mi se spune apoi sa optez pentru societatea de administrare a pensiilor din reclama, ca sa nu ajung la fel de rau. Ceea ce ramane in minte insa este combinatia dintre societatea respectiva si imaginea unei batraneti dificile.

Am cunoscut destui oameni în vârsta, mergând catre 80 de ani, înca în putere, activi, calatoriind de colo-colo. Nu vad de ce nu mi-as dori si eu asa ceva.

Reclama - sufletul comertului

Romania pare a fi uneori o tara ... numai suflet.

- Primariile isi fac reclama pe tricourile unor echipe fotbal.

- In noua Sala a Sporturilor din Resita, unde joaca echipa masculina de handbal UCM Resita, detinatoare a Challenge Cup, cele mai bune locuri pentru reclama sunt ocupare de publicitatea la 'Consiliul Judetean Caras-Severin'.

- Vad la TV clipuri promotionale care se incheie cam asa: "o campanie implemetata/initiata de Guvernul Romaniei".

- Alteori se face astfel de reclama la cate un ... Minister.

Ma intreb ce or avea toate institutiile astea de vandut, de simt nevoia sa apeleze cu atat entuziasm la sufletul comertului?

Specialistii

Dezinteresul fata de cele doua scrutinuri din 25 noiembrie este unul relativ. Efectul cel mai bizar este ca nu am vazut intre analistii prezenti in varii studiouri de televiziune imediat dupa anuntarea rezultatelor de exit poll, nici macar unul care sa stie sa citeasca cifrele cu pricina si sa jongleze cu adevarat cu ele. Eternii 'analisti politici', unii dintre ei avand intuitii remarcabile, insa nedispunand de cunostiintele necesare pentru a trece de la emiterea de ipoteze la validarea lor, au fost insotiti doar de cativa sociologi sau political scientists modesti...

Nu a avut cine sa observe care e efectul ponderii extrem de ridicate a emigrantilor aspra prezentei la vot, care sunt influentele prezentei scazute la vot asupra distributiei voturilor (dincolo de suprareprezentarea etnicilor maghiari), care a fost efectul suprapunerii alegerilor cu referendumul etc. Niste speculatii frumos argumentate cu date pe aceasta tema ar fi putut fi extrem de educative si ne-ar fi invatat cum sa aflam cine a castigat si cine a pierdut cu adevarat...

Care euroalegeri?

Data fiind perioada mai lunga petrecuta intins in pat, am apucat sa vad cateva dezbateri pe teme electorate, la care au participat 'experti' si/sau candidati.

Am ramas uimit. Ma asteptam sa aflu ce fel de initiative legislative ar sustine alesii la Bruxelles, cum se raporteaza la dilemele contemporane europene, cum ar trebui construita Europa ca un organism care sa functioneze eficient, raspunzand nevoilor locuitorilor si comunitatilor. Discutia se cala insa pe cum e in Romania, ce ar putea fi facut in Romania, ce face candidatul pentru tara, jurnalistii si analistii insistand pe astfel de intrebari.

Astept acum cu interes alegerile locale, sperand sa ma lamuresc daca Voluntari va opta sa devina un cartier al Urziceni-ului sau viceversa. Cred insa voi fi din nou dezamagit, fara raspunsuri. La urma urmei, eu sunt cel ce pune intrebari gresite...

Alegerile locale

Am sesizat cu ceva vreme in urma ca pe tricourile celor de la Unirea Urziceni sta inscris mare, pe piept, Primaria Voluntari. Mai apoi Laurentiu mi-a confirmat ca existasera dezbateri in acest sens in presa si ca nu e nimic ilegal, comuitatea face ce vrea cu banii sai.

Astept acum, cu interes, alegerile locale din Voluntari, ca sa vad si ce cred localnicii despre modul de utlizare a banilor lor. Apropo, oare exista canalizare in Voluntari?

La spital (4): Multumiri

Adresez multumiri medicilor de la Fundeni, in principal echipei ce m-a operat: prof. Irinel Popescu, Serban Vasile (cu care am avut onoarea sa fiu coleg de liceu) si Olivia Sgarbura (cea care mi-a facut o cusatura deosebit de frumoasa, dupa cum mi se spune - eu nu am inca curajul sa ma uit acolo).

Nu pot scapa de multumiri Malina si Ovidiu, responsabili cu ingrijiri din cele mai diverse, de la ridicat din pat si ajutat sa urinez la gestionat relatiile cupersonalul medical.

La spital (3): Avantajul de a fi tată

În salonul, unde a fost internata Irina acum 2 ani, era un televizor. Pe peretele din spatele sau era un afis de genul urmator: "Copiii [internati] si mamele nu au voie a umbla televizor". Nefiind in niciuna dintre cele doua categorii, eu aveam dreptul legal de a umbla la televizor :))).

La spital (2): Butonul cu bucluc

Fiecare pat de spital, in cele trei spitale pe care le-am experimentat, are un buton pe care pacientul se presupune ca va apasa spre a solicita asistenta, in caz de nevoie.

Sa presupunem ca ai fi insa imobilizat la pat si butonul ar fi la ceva mai mult de un metru deasupra patului, sau la doi metri in lateral...

La fel, sa zicem ca esti singur in rezerva, nu te poti scula din pat, iar intrerupatorul de lumina este plasat undeva, pe un perete, la doi metri de sol.

Mda, e clar ca cel ce a proiectat astfel de saloane/rezerve, este un 'profesionist'.

Sau, cum zice Razvan, un fost coleg de liceu al Malinei, o buna idee de afacere, cu nitica sarma si un intrerupator (sau poate o telecomanda?) si cu o piata potentiala imensa.

[dincolo de astfel mici neajunsuri, conditiile de cazare din sectia de chirurgie de la Fundeni sunt mai mult decat decente]

La spital (1): Femeia de servici, te taie ca un brici

Se întâmplă ca, în ultimul timp, cam o data la doi ani, sa fi petrecut perioade mai lungi de timp prin spitale, in care am stat nopţile, fie ca pacient, fie alături de Malina sau Irina. In 2002 s-a nascut Irina (la Municipal). In 2005, o dubla pneumonie a tinut-o pe Irina cateva saptamani, de Craciun, la Emilia Irza. Acum am petrecut eu insumi 8 zile la Fundeni, pentru o interventie chirurgicala (o tumora beningna amplasata pe ficat).

Experienta e interesata din multe puncte de vedere. Notez aici o prima chestiune, comuna pentru cele trei spitale amintite mai sus.

Este vorba de un eveniment care se petrece intre 5 si 6 dimineata: curatenia. Vin femeile de servici, aprind luminile, racnesc unele la altele: 'Maricico, unde ai pus fa galeata?', raspunsul venind pe acelasi ton, destinat sa acopere grosimea celor cativa pereti aflati intre Maricica si colega ei.

Cele mai galagioase mi s-au parut cele de la Spitalul (pentru copii!) Emilia Irza. Între cele însarcinate cu curatenia la cele trei spitale prin care mi-am petrect noptile, cele mai impertinente mi s-au parut cele de la Fundeni. Respectul fata de oameni pare a fi un concept strain personalului firmei angajate sa asigur curatenia. Racnetele gen "Maricico" se impletesc armonios pentru ei (mai exact ele), cu injuratul personalului medical (evident in absenta acesuia, dar de fata cu noi, cei 4 pacienti din care ieseau tuburi si pe care erau puse varii monitoare, si care ne aflam in sala de la Reanimare), cu patrunsul peste pacienti la toaleta, fiindca gunoiul trebuia ridicat fix in clipa respectiva, nu suferea amanare, iar daca galeata se afla la baie...

Trebuie notat insa si contrastul, din feriricire remarcabil, cu atitudinea generala a personalului medical in toate cele trei spitale...

PS. textul acesta si toate postarile ce urmeaza azi si zilele urmatoare sunt scrise in spital, pe un PDA de-al lui Claudiu (caruia ii multam pentru suport), asa ca nu au diacritice ...

Why Prague is still, sometimes, very Eastern Europe

Last Sunday, being in Prague, we have had lunch in a pretty nice and not very expensive restaurant, next to the Malostranské náměstí (a place close to the main tourist attractions). The food was good, and even if the waitress was always in a big hurry, she served us acceptably.

I have given her my card, in order to pay the check and the service, since I had no cash. She gave me the Wireless PoS, I have entered my PIN and we have started to wait. After a few minutes, she took the PoS to the counter, saying that there is a chance to have better signal there. It showed up that the PoS is blocked.

She called for her boss. The young man came, but his phone was ringing, so he spent some 10 minutes talking. Then he tried to move the PoS from a place to another, checked the sockets. Nobody addressed us a word for several minutes, including the time when he was speaking at his mobile phone. After a while he called the HotLine. They have instructed him, probably to check the sockets. So, he rechecked, including this time the wall mount.

Nothing happened. He asked me for cash. I said OK, I will go to cash some money from the ATM. There were already 25 minutes of waiting. Mălina (my wife) stayed in the restaurant, while I got out, in the rain, walked some 100 metters, cashed some money from the machine. Meanwhile, he showed Mălina that the PoS says that the last transaction made is not ours, which means that they have not charged the card. Of course, if the connection failed after the transfer was made, but before the PoS received the confirmation, this does not hold true. Anyway, I was in Prague for just one day and a half, so I thought that I have already wasted too much time to argue on this. And, since I have not signed anything, the transaction, if existing may be cancelled (now I have to check with my bank if the have received any unsigned check from a Czech restaurant…).

When back in the restaurant, I gave the guy some Czech money, and I have asked for the change, also saying that, under the respective circumstances, I will NOT pay any tip. His answer started a typical Eastern Europe story: “The service is her payment [he showed the waitress]. It is not her fault, but the machine…”. I said: “OK, the machine is yours, so you pay the tip!”. “Not my fault, the machine …” he said, calling the waitress, telling her something in Czech. He gave her the money, she started mumbling something in Czech, threw us the change and left quite mad.

So, we have spent 30 minutes waiting (and, since we were two, this means about an hour …), I was walking in the rain, nobody ever said “I am sorry!” or “I apologize”, and, after all this, we were also the ones considered guilty?????

This is exactly what I would have expected if I would have experienced this in the communist Romania. However, sometimes, hopefully isolated, this bad service repeats.

The next day, as well as in the previous days in Brno, we have experienced much better service, and no other problems.

Despre chinuirea limbii române (II)

„Greşelile flagrante de limbă au fost corectate”

Iniţial m-am bucurat găsind anunţul cu pricina plasat ca descriere în dreptul unora dintre fişierele ce conţin subtitrări în limba română pentru filmele care circulă în reţele tip DC++ sau BitTorrent. Autorii subtitrării atrag astfel atenţia că au preluat o subtitrare mai veche care circula pe Net şi au mai cizelat-o, corectând-o astfel încât să nu mai fie erori deranjante.

Dincolo de discuţia interminabilă despre legalitatea şi moralitatea sharing-ului de filme în reţelele peer-to-peer*, sunt câteva fapte interesante ce merită consemnate. De pildă, pentru munca voluntară de a corecta textuleţele respective, entuziaştii anonimi ce o depun ar putea candida la un premiu pentru altruism. În plus, cineva se poate întreba dacă ei nu constituie un exemplu interesant de generare a bunului public şi dacă un astfel de exemplu de „bună practică” nu s-ar putea transfera din lumea virtuală în cea reală?

Până a acorda premii însă, hai să mă întorc la subiectul pe care il anunţam în titlul acestei postări şi să vă citez câteva astfel de subtitrări.

Moya v-a iniţia accelerarea în... 100 de secunde.

Omoară-l acum sau Wa te v-a omorî pe tine.

Dacă nu mai are cine să piloteze nava... voi nu ve-ţi pleca nicăieri.

Omorâţii pe toţi!

D'Argo şi-a rănit piciorul, capul şi s-a ars la mână, dar v-a supravieţui.

Bine a-ţi venit.

(am petrecut cam 2 minute ca să dau copy-paste
la aceste perle extrase din 2 episoade din Farscape)

Mă întreb câtă ironie o fi implicată (deliberat) de citatul cu care am deschis acest post sau, alternativ, cum or fi arătat subtitrările necorectate??

*Unora li se va părea straniu faptul că folosesc cuvinte englezeşti într-un text în limba română care vorbeşte tocmai despre chinuirea limbii. Chiar dacă astfel de termeni nu se află în DEX sau în alte dicţionare româneşti, răspund unei eventuale întrebări în acest sens, cu o remarcă banală: A ignora faptul că majoritatea celor utilizează termenii în cauză recurg la versiunea lor în limba engleză, ar reprezenta doar un mod de a stopa evoluţia limbii prin import de lexic şi nimic altceva…

Despre chinuirea limbii române (I)

„Deşi a fost pictat 250 de ani mai târziu, tabloul ilustrează modul în care cehii au perceput acest eveniment din istoria lor”

Cam aşa sună o frază dintr-un ghid de călătorie. „Deşi este o frază aparent potrivită, remarcând ceva senzaţional, ea nu este de culoare neagră”. Cam aşa ar putea suna o replică răutăcioasă la construcţia lexicală citată. Nu este greu de observat ce a vrut spună cel ce a tradus ghidul (un ghid DK, tradus în limba română – probabil pornind de la versiunea engleză): Este vorba despre un tablou pictat la mult timp după desfăşurarea evenimentului pe care îl înfăţişează. Prin urmare el nu reflectă în mod necesar ce s-a întâmplat, ci reprezentarea autorului şi a contemporanilor săi asupra modului în care se desfăşurase evenimentul.

Utilizarea lui „deşi” în fraza amintită cred că este inadecvată şi reprezintă o eroare pe care am remarcat-o frecvent la contemporani mei :) şi care mi-a deranjat adesea urechea sau ochiul, atunci când am regăsit-o în ziare, la TV, la studenţii mei, la colegii doctoranzi sau doctori în ştiinţe, la oamenii de pe stradă. „Deşi” implică în esenţă faptul că prima frază ar putea constitui un impediment în realizarea acţiunii din cea de-a doua. Mi-e teamă că frecventa sa utilizare eronată în lumea de azi, denotă nu atât neatenţie, limbaj neîngrijit, vocabular sărăcăcios, probleme generale de stăpânire a limbii, cât mai ales un deficit de logică minimală … :(

Despre disciplină ...

Citesc un articol în Jurnalul National. Cei de la Ca$$a Locco descriu cazul unei profesoare din Piteşti care bate un elev. Profesoara este chiar şefa Comisiei de disciplină a liceului. Conform celor spuse în articol, domnia sa este cunoscută prin antecedente de acelaşi tip şi pentru opţiunile explicite în ce priveşte respectarea strictă a ordinii şi disciplinei.

Mă uit şi pe reacţiile celor ce au lăsat mesaje pe site-ul ziarului. Sunt deocamdată numai 4. 3 sunt mai degrabă nefavorabile condamnării unilaterale a profesoarei. Argumentul este fie că şi elevii sunt de vină, fie că e necesar ca elevii să înveţe disciplina. Al patrulea (cel mai elaborat) condamnă metoda profesoarei, dar apără nevoia ca elevii să înveţe disciplina.

Povestea asta cu respectul total, mergând până la obedienţă, faţă de autoritate continuă să mă înspăimânte. Lumea contemporană a descoperit de mult că e mai important să poţi să te descurci independent şi c ierarhiile stricte, tradiţionale, nu doar că nu conduc la progres, dar în condiţiile capacităţii contemporane de a controla mediul, de a crea tehnologie, chiar frânează sever dezvoltarea :(.

Mai jos am postat un grafic despre cum stăm din punctul de vedere al autoritarianismului* în comparaţie cu alte ţări europene (*termenul este o traducere ad-hoc al englezescului "authoritarianism").



Pentru o versiune lizibilă a graficului, daţi un click pe el!

IQ???????????????????????????????????

"Eu am vrut să găsesc o soluţie pentru deprecierea încrederii populaţiei în Parlament".

Cele de mai sus reprezintă declaraţia preşedintelui României, venită ca justificare a iniţierii referendumului privind uninominalul, după cum relatează site-ul Realitatea TV. Preşedintele mai adaugă ceva despre refuzul "cârdăşiei" cu "politicienii", tagmă din care el însuşi face parte dacă îmi aduc eu bine aminte. Pe urmă, mai toată lumea are reprezentarea că Parlamentul este un loc în care îşi desfăşoară activitatea ... politicienii.

Deci, facem referendum fiindcă nu Preşedintele nu vrea "în cârdăşie" cu "politicienii" şi fiindcă încrederea în Parlament e redusă. Cu care ocazie, mai scădem niţel încrederea în Parlament, ca să rezolvăm problema anunţată iniţial, aia cu încrederea redusă în Parlament.

(sau poate că este ţintită creşterea ipotetică a încrederii într-un Parlament ales uninominal, crezându-se naiv că dacă schimbi numele sau procedura de selecţie, populaţia, ca o masă amorfă, va deveni fanul devotat al Parlamentului. Dacă o astfel de posibilitate e în mintea celor de la Cotroceni, atunci preşedintele are nevoie urgentă de consilieri de calitate, care să nu îşi bazeze sfaturile pe impulsuri de moment, expertiză îndoielnică şi opinii întâmplătoare).

Oricum ar fi, chiar şi în toiul unei campanii electorale, declaraţiile cu pricina îmi par a fi lipsite de logică sau lipsite de adevăr. Mi-este greu să accept că poţi contribui la creşterea încrederii în ceva încercând să o reduci.




/îmi amintesc de o altă întâmplare: Ion Iliescu declara acum mai bine de 17 ani, pe la începutul lui 1990, ca CFSN şi FSN sunt organe distincte şi nu au nici o legătură unul cu altul, în afară de nume, astfel că FSN nu are cum să câştige voturi din faptul că CFSN este organul de conducere provizorie a ţării.
Dacă înlocuim mai sus cu <încredere>, apoi CFSN cu "actualul Parlament" şi FSN cu "viitorul Parlament, ales uninominal" ............../

Brno

Brno e un oraş în Cehia, comparabil ca mărime cu Clujul, centru istoric al Moraviei, amplasat in apropierea zonei metropolitane Viena-Bratislava. Suntvoci care vorbesc despre o viitoare zonă metropolitană Viena-Bratislava-Brno, însă nu ştiu cât de mult realism ar include un astfel de proiect.

Aşezat pe câteva dealuri şi cu un castel în vârful celui mai proeminent, oraşul mi-a amintit într-o oarecare măsură de Salzburg şi, ceva mai mult, de Bratislava. Faţă de Salzburg însă, partea veche a oraşului este mai mică şi mai puţin spectaculoasă/romantică.

Sunt câteva locuri drăguţe de văzut în Brno, iar mâncarea este bună şi ieftină :)

Pentru opţiunile mele estetice, oraşul rămâne însă mai degrabă o combinaţie arhitectonică nu tocmai reuşită între lipsa de fantezie a blocurilor comuniste şi rigiditatea clădirilor habsburgice.

Totuşi, dacă eşti cu maşina prin zonă, capitala Moraviei ar fi o bună opţiune pentru un popas de o după amiază, incluzând eventual şi vizita criptelor cu mumii capucine.

PS. E interesantă şi istoria unui general suedez care a asediat Brno în 1645, declarând că se va retrage dacă trupele sale nu cuceresc oraşul până la prânz. Pe la ora 11, soldaţii suedezi erau pe punctul de a cuceri zidurile cetăţii. Cum însă clopotele catedralei au bătut prânzul (cu o oră mai devreme!), generalul Tortensson a decis imediat retragerea şi … dus a fost.

Cronici tradiţionale: (I) Adevărul adevărat

Adevărul e unul şi numai unul. Iar dacă noi/eu am venit la putere, acum, e pentru că deţin/deţinem adevărul absolut. Diferit faţă de adevărul celor de dinantea noastră, că altfel nu i-am fi schimbat. Aşa că trebuie să schmibăm tot. Strategii, planuri, tot. Şi ce dacă administraţia anterioară a băgat mulţi bani acolo? Băgăm şi noi, de două ori mai mult, ca să facem strategia noastră, planul nostru de dezvoltare pe termen lung, apoi începem să implementăm noua strategie, cea adevărată. Da, întâi o pregătim, apoi implementăm. Cum când? Peste patru ani!

PS. Discurs valid mai ales în societăţi tradiţionale, orientate explicit către prezent şi trecut, nu către viitor. Postat aici şi acum, dat fiind că peste fix un an o să fie noi alegeri.

De la Nord la Sud??

Numărul din octombrie al versiunii româneşti al revistei Geo, include la pagina 20 un articolaş interesant despre păsări. Cum site-ul Geo este o dezamăgire (doar câteva articole, din care unele refuză să se încarce cu Firefox, fără RSS feed etc.), descriu aici esenţialul: "păsările inteligente rămân acasă", nu migrează iarna în ţările calde, zice un studiu al unei echipe de la Universitatea din Barcelona. Iarna, hrana este rară, aşa că trebuie să o cauţi în altă parte sau să îşi foloseşti capul din plin ca să o găseşti, să fii inventiv, să faci ceva IQ-ului să o ia în sus :). Păsările mai puturoase sau mai prostuţe preferă să migreze ...

O fi adevărat şi la oameni??? Ăia de stau şi se luptă cu condiţii climatice grele (frig excesiv, cald excesiv, sol neproductiv etc.) or fi mai inteligenţi? Sau aici s-o aplica vorba ceea cu cel mai deştept care cedează?

O carte interzisă adepţilor creaţionismului? :)

Stephen Hawking, Leonard Mlodinow: O mai scurtă istorie a timpului,

Humanitas 2007; traducere şi postfaţă de Gheorghe Stratan

O cărticică de popularizare a ştiinţei, jalonată din când în când de poze, scrisă de doi oameni de ştiinţa serioşi, primul (Hawking) cât se poate de celebru, al doilea cunoscut şi ca scenarist la Star Trek: The Next Generation.

Întâi despre formă: 175 de pagini, condiţii grafice excelente, copertă simpatică (vezi link). Fotografiile (color!) sunt bine alese, nu încarcă inutil textul.

Despre conţinut: o carte relaxantă, scrisă amuzant, de doi oameni care ştiu despre ce vorbesc şi ne (re)învaţă despre teoriile apariţiei şi funcţionării universului. Un bun prilej de a reactualiza/dobândi cunoştinţe despre dezbaterea contemporană din fizică, despre un posibil consens în explicarea legilor cosmosului, de a fi pregătit pentru noile cuceriri ale ştiinţei…

Despre traducător: singura bilă neagră vine de Gheorghe Stratan, care intervine prea des şi prea brutal, utilizând note de subsol abundente, pentru a ne explica mai bine lucrurile despre care dumnealui probabil crede fie că autorii nu sunt capabili să le explice, fie că o fac greşit, prea simplist, incomplet.

Cred însă că acest neajuns poate fi ignorat, optând pentru delectarea oferită de o cărticică relaxantă şi instructivă.

Hai să ne furăm din nou pălăria ...

Hai să ne furăm din nou pălăria,/
La o cârciumioară seara, la şosea ...

Cam aşa sună campania mediatică cu care răspundem astăzi campaniei mediatice italiene care ne acuză de toate crimele din peninsulă (iată doar o mostră, aparent imparţială, însă acuzatoare, citată de Evenimentul Zilei - vezi link).

Să mă explic:

1. Ministerul nostru de externe se dovedeşte penibil, acceptând aproape fără de crâcnire acuze bazate pe date prost interpretate şi care sunt uşor de contracarat - vezi un început de discuţie în acest sens, bine scris de către Claudiu.


2. Mass media românească tinde să arunce toată vina pe ţigani, cum bine remarcă Romani Criss. Ceea ce înseamnă că în opinia românilor problema este deja rezolvată: de vină sunt ţiganii!

3. Acelaşi Romani Criss, alunecă însă în extrem: la urma urmei chiar e vorba de infracţiuni comise majoritar de către cetăţeni români de etnie ţigănească. Fără a blama etnia în ansamblul ei, ignorând acest mic detaliu nu faci altceva decât să îţi anulezi şansele de preveni astfel de evenimente.

4. Aşa cum observa Mirel cu ceva timp în urmă, problema nu este una nouă. Ea a fost însă îngropată sub preş de cohorte de experţi români şi străini, consultanţi a căror pricepere a fost mereu garantată de nişte lideri romi, probabil interesaţi în acest sens. Am mai grăit ceva mai demult despre asta, într-un text disponibil aici.

5. Cetăţenii rămaşi în ţară, se află într-o mică dilemă: de la vreme, aşa cum zice şi Claudiu aici, parcă nu mai vezi chiar atât de mulţi cerşetori pe străzi. I-am exportat. Ceea ce poate fi văzut ca fiind bine, că deh, am scăpat de ei, ca şi de cei ce înfundă puşcăriile prin Italia, Letonia sau aiurea.
Preţul vizibil este însă unul consistent: imaginea noastră prin lume a fost mereu şubredă, însă de acum o ia de-a dreptul la vale, în cădere necontrolabilă. Unii, de pildă experţii strategiei post-aderare discutată zilele acestea prin presă, vorbesc de emigraţie ca parte a unui mănunchi de factor ce conduc la o scădere demografică severă (ce e drept ignoră complet alţi factori , cum ar fi migraţia către România...).


Fiecare dintre poziţiile de mai sus reprezintă căi de a-ţi fura pălăria: nu eşti în stare să te aperi, ignori problema, o defineşti aiurea, pasezi responsabilitatea, nu te uiţi decât la efectele benefice, oricare din aceste strategii este pierzătoare. Ba nu, greşesc, este câştigătoare pentru cei câţiva mediocri care au de câştigat din perpetuarea unor crize...

Problema în clipa asta nu e socială, ci politică. Trebuie scăpat de acest balast de mică ciupeală, pentru a putea începe, în sfârşit, să rezolvăm o problemă socială gravă. ASAP!

Năsal, de la Napolact

Am găsit întâmplător la supermarket (Cora, în Militari) o brânză interesantă. Se cheamă Năsad şi e produsă de Napolact. Ca tip, este un brie, însă cu o consistenţă mai apropiată de caşcaval. În cutia dreptunghiulară de lemn în care este prezentată, găseşti şi un interesant istoric al brânzei cu pricina: acţiunea se petrece în urmă cu câteva secole, în Ţaga, acolo unde Napolact are astăzi o fabrică. Nişte săteni ascund un coş cu alimente într-o peşteră, să nu îl găsească groful. Revin la peşteră după câteva săptămâni. Brânza nu s-a împuţit, şi-a schimbat doar culoarea, iar sub crusta gălbuie zace o adevărată delicatesă. Groful adoptă sortimentul ca delicatesă locală ...

Năsal este o brânză de gustat şi de revenit la ea cât mai des. Are o prezentare mai mult decât onorabilă, merge făcută cadou rudelor din străinătate sau străinilor cărora vrei să le dai ceva alimentar care să le amintească de România.

Mă întreb doar de ce nu am descoperit-o până azi, căci pliantul zice că se fabrica chiar şi pe vremea comunismului? Ce e drept, abia de curând a beneficiat de re-branding. De unde se vede din nou treaba că fără o bună strategie de marketing nu faci nimic, ca în exemplul clasic cu Minolta versus Olympus …

Cărţile pentru copii: unde trimitem generaţia viitoare?

Există fără îndoială clasici recunoscuţi ai poveştilor: Andersen, Perault, Fraţii Grimm, Ispirescu, Creangă, Slavici şi mulţi alţii pe care i-a citit şi răscitit în copilărie. Am reînceput de câţiva ani să ii recitesc citindu-i Irinei din cărţile lor. Acum sunt altfel decât atunci când eram eu mic: au coperţi lucioase, o ilustraţie bogată şi frumos colorată, arată chiar foarte bine (Teora excelează în privinţa asta).

Am trăit o vreme cu impresia că m-am dezvoltat intelectual fantastic în ultimii 25-30 de ani. Cărţile de poveşti mi se păreau mult mai complexe pe când eram eu mic. Acum, constat că din două-trei mişcări acţiunea este gata, decorul este doar schiţat. Am crezut că aveam în copilărie o imaginaţie bogată şi inventasem tot felul de detalii pe care marii maeştrii amintiţi mai sus nu le puseseră niciodată pe hârtie. Eram total dezamăgit de scriitura lor, aşa cum o citeam Irinei din cărţile de la Teora.

Din fericire, am reuşit să infirm toate ipotezele din paragraful anterior! Hip! Hip! Hooray! Andersen a scris cu adevărat bine, însă mulţi dintre cei care editează astăzi cărţi pentru copii sunt nişte aberanţi, nişte profesionişti ai ciuntelii, dacă poate exista aşa ceva. Ceea ce se întâmplă e simplu: se ia un Andersen şi se taie tot ce nu e esenţial: explicaţiile, descrierile, acţiunile secundare, personaje secundare, astfel încât rămâne doar o construcţie simplistă, a unei acţiuni cu un final uşor de anticipat. Se pun multe poze, frumoase, atractive şi se vând pe piaţă sub numele autorului iniţial, în cazul nostru Andersen. Uneori se mai adaugă undeva, mic, într-un colţ, un subtitlu: ”repovestire”. Adesea însă această mică specificaţie lipseşte. La urma urmei, cultura de masă cere ca acţiunea să fie simplă, lipsită de complicaţii, holliwoodiană.

Morala: cărţile pentru copii bogat colorate sunt de evitat, trebuie analizate de câteva ori înainte de cumpărare. Din păcate astfel de cărţi sunt cele mai uşor de găsit pe piaţă. Acum caut o reeditare a poveştilor nemuritoare şi nu reuşesc să descopăr niciuna. Chiar să nu le fi reeditat nimeni din 1990 încoace?

Destinul majorităţii relative: e pluribus unum

În urmă cu ceva timp, în decembrie 1996, după turul II al alegerilor prezidenţiale (Ion Iliescu pierdea atunci în faţa lui Emil Constantinescu), eram pe teren, într-un sat din Suceava, pe acolo p[e unde „se agaţă harta în cui”. Un sătean, aflat pe la 60 de ani, mi-a zis atunci ceva de genul următor:

Domnule, dumneata vii de la Bucureşti, spune-mi şi mie cum se poate aşa ceva: eu am votat cu Iliescu, nea Gică a votat cu Iliescu, vecinu’ Fane a votat cu Iliescu, Costel de acolo a votat cu Iliescu, TOŢI am votat cu Iliescu… Cum să iasă Emil ăla???

Zilele trecute, am lăsat un comentariu pe blog-ul unui proaspăt absolvent de ştiinţe politice. Spuneam acolo: „Şi cum romanii iubesc autoritarismul…”. Mi s-a răspuns prompt, de către deţinătorul blog-ului respectiv:

[…] nu cred ca majoritatea romanilor sunt mai iubitori de autoritate. Eu, personal, nu cred ca pot sa numesc multi indivizi pe care ii cunosc sau cu care comunic si care “iubesc” autoritatea.

No further comments.

Modelul american

România aleargă de destul de multă vreme după doi iepuri, nehotărându-se pe care să încerce să îl prindă. Am intrat în UE, dar parcă unei largi părţi a "Intelighenţia" i se pare cu mult mai ispititor modelul american: democraţie autoritară (sic!), cu doar două partide, nu foarte diferite ideologic, vot uninominal, grupuri de lobby, religiozitate relativ ridicată, acces relativ facil la arme de foc, toleranţă selectivă, inegalitate mai mare decât în Europa, un accent mai ridicat pus pe muncă etc.

Iepurele american are şi avantajul de a fi mare (numeros şi întins, ca să fiu mai precis) şi bogat. Să fie el oare şi mai rapid?

Un articol din Social Science Quarterly ridică (din nou) unele (mai vechi) semne de întrebare, vizile încă din titlu:

John Komlos, Benjamin E. Lauderdale (2007). Underperformance in Affluence: The Remarkable Relative Decline in U.S. Heights in the Second Half of the 20th Century. Social Science Quarterly 88 (2), 283-305.

Textul observă stagnarea mediei de înălţime a americanilor, mai ales prin comparaţie cu ce se întâmplă în Europa de Vest, şi chestionează capacitatea sistemului de bunăstare american să asigure o dezvoltare umană sutenabilă (un rezumat este disponibil la link-ul de mai sus). Fără îndoială că articolul are diverse puncte nevralgice (de exemplu: oare nu o exista o limită a înălţimii medii peste care creşterea nu aduce beneficii adaptative?). Nu l-am citit cu atenţie încă, aşa că nu mă arunc în a discuta despre el. Observ doar că a ajuns deja să fie discutat în The New York Times şi că ar putea urma o cale similară lui Bowling Alone...

Nu ar fi rău, pentru adepţii americanismului de la noi, fie că se află la Cotroceni sau în legendarii Cucuieţi din Deal, să arunce un ochi şi pe astfel de cifre ...

Ş'încă unu'...

A răsărit încă una bucata sondaj. De astă dată nu apar zecimale, dar lipsesc elementele esenţiale: când s-au cules datele, volumul eşantionului, marja maximă de eroare şi probabililitatea cu care aceasta este garantată. Cred de asemenea că lipseşte şi sursa: mă îndoiesc că cei de la Penn, Schoen, Berland & Associates au în România o filială care face culegere de date, aşa că probabil au comandat colectarea unei agenţii dintre cele care activează pe piaţă. În absenţa acestor informaţii, articolul din Jurnalul Naţional este caduc: cifrele nu pot fi comparate cu altele şi, mai mult, reprezintă doar un zvon neverificabil :(



PS. Şi cu asta gata, mă opresc din a mă minuna despre cum sunt prezentate sau realizate sondajele, că m-am lămurit: în privinţa asta Brucan a fixat probabil destul de corect limita minimă până când ...