Marketingul şi clienţii

M-am izbit din nou de citirea unor date venite de la o agenţie de colectare a datelor. Mai exact, m-am lovit de inutilitatea clasificării pe grupele de vârstă pe care se face raportarea: 18-29, 30-44, 45-59, 60+.

În lume se folosesc din ce în ce mai mult grupele de vârstă cât mai înguste. Cred că tind a se generaliza cele de 10 ani (i.e. 18-24, 25-34, 45-54 etc.), iar mulţi, când au eşantioane mai mari, trec la cele de câte 5 ani.

La noi, colegii din agenţiile de colectare a datelor insistă cu grupele cât mai mari de vârstă, invocând faptul că nu au clienţi care să le ceară altceva …

Hai să dau un exemplu, stupid prin banalitatea sa. În grupa de vârstă 30-44 de ani, de exemplu, intră cel puţin trei tipuri de familii: proaspăt căsătorite, cu copii nou născuţi sau preşcolari mici, cu copii de vârstă şcolară. Cele trei tipuri de familie au resurse, venituri şi consum extrem de diferite. De aici nevoia de a nu le include la un loc în aceeaşi categorie de vârstă. (Asta se predă prin primele cursuri de studiul pieţei!) (Da, unirea pe grupe de vârstă se face în funcţie de omogenitatea vârstelor respective.)

De ce naiba clienţii nu cer astfel de raportări, e greu de înţeles. Altfel, eşantioane de 1000 de subiecţi, corect selectaţi, nu ar trebui să aibă probleme în a oferii comparaţii între grupe de vârstă de câte 10 ani.

(Ideal ar fi să putem compara fiecare etate în parte, să vedem de exemplu ce diferenţe apar la trecerea de la 32 la 33 de ani. Este totuşi puţin util să comparăm vârste atât de apropiate, mai ales că istoria unor cohorte succesive se împleteşte puternic. Rămâne atunci opţiunea grupelor de vârstă de câte 5 ani. Eşantioane de 1500 de respondenţi ar putea-o face posibilă, dare ele costă ceva mai mult decât cele de 1000 de subiecţi. Aţa că opţiunea firească ar fi grupele de vârstă de 10 ani...)

România ca sursă a relelor

În Ismael Kadare, Amurgul zeilor stepei, carte scrisă prin anii 70, în dialogul dintre două personaje, un grec şi un albanez, scriitori şi cursanţi la Moscova, apare următoarea referinţă la România:


Pe urmă, imediat pe pagina următoare se spune:


Interesantă percepţie a României plasată de autor în interiorul lagărului comunist, înainte ca Albania să evină ţară "semi-prietenă"...

Petiţia privind reciclarea PET-urilor...

... este disponibilă aici.

Dacă vreţi să vedeţi cum arată şi care sunt principiile soluţiei la care se referă, iată o descriere aici.

(ideea e simplă: plăteţi o garanţie pentru fiecare PET, atunci când îl cumperi, apoi când mergi la magazin primeşti banii înapoi. Tehnic, în mai multe ţări, asta o face o maşină, în care tu bagi PET-ul, cutia de metal sau sticla şi primeşti un bon, cu care mergi la casă şi fie plăteşti produse pe care le cumperi, fie primeşti banii... Mai trebuie însă pusă la punct infrastructura din spatele poveştii. Sunt vremuri de restrişte bugetară, dar măcar luarea în discuţie a unei propunerii de genul acesta tot ar trebui făcută)

România cât se poate de negativă

M-am uitat câteva minute la un meci de Liga II: Săgeata Stejaru-Delta Tulcea. Mă bucuram că cei din micuţa comună Stejaru au o echipă de fotbal sprijinită prin cotizaţii, că erau 1000 de spectatori la meci, că încurajau echipa favorită.

Apoi, la 1-0, am închis televizorul. Suporterii din Stejaru, din candidaţi la „România pozitivă” deveniseră banali fani români, care dădeau afară javrele ordinare şi ofereau adversarilor ocazia de a face o felaţie.

Apoi am revăzut şi postarea lui Cristi despre un meci Ajax-Benfica şi despre Dinamo-Slovan Liberec.

Şi m-am întrebat cum ar fi reacţionat fanii din Stejaru dacă ar fi fost conduşi cu 2-0 acasă, în loc să conducă cu 1-0.

Olimpiada/ Olympiada/ Olimbiada

Olympiada este un (fost) sat de pescari aşezat în unul dintre numeroasele golfuleţe ce definesc coasta nord estică a lui Athos, cel mai estic deget din Halkidiki - peninsula ce seamănă cu un trident. Grafia latină a numelui grecesc diferă de la sursă aşa că e bine să o căutaţi pe hărţile online sau pe GPS după mai multe denumiri, până o identificaţi :). Este la 90 km (o oră) de Thessaloniki, imediat după Stavros. Cam 10 ore de condus de la Bucureşti (plus ceva opriri pe parcurs).

Fostul sat de pescari este astăzi o mică staţiune turistică. Nu sunt hoteluri propriu-zise, ci doar pensiuni, cu câteva camere. Unele costă mai mult altele mai puţin, preţul fiind însă mai degrabă mic. Noi am stat la Yasoo, care pare a fi printre cele un pic mai scumpe. Dacă luaţi însă camere din timp şi dacă luaţi mai multe camere, apar şi ceva discount-uri. Camerele sunt OK, destul de mari, curate. Din câte am văzut, majoritatea turiştilor e formată din familii intre 30 şi 45 de ani, cu copii de vârstă preşcolară sau şcolară.

PLAJE: Plaja satului este la 3 minute de mers pe jos. La încă 5-10 minute distanţă e o alta, în un alt golfuleţ, exact sub aşezarea antică a Stagirei, unde s-a născut cândva Aristotel (vezi mai jos). Plaja este de nisip, doar la intrarea în apă fiind o zonă de aproximativ 3 metri lăţime în care sunt pietre. Apoi, marea e limpede, fără valuri, în care vezi peşti şi fundul nisipos, pe care stai în picioare fără ca apa să te acopere. De-a lungul coastei sunt numeroase alte golfuleţe cu plaje bine întreţinute, la care se poate ajunge cu maşina în 4-5 minute. Aproape peste tot sunt disponibile şezlonguri de plajă (gratis), dar şi spaţii unde poţi amplasa propria rogojină sau cearşaf. Pe niciuna din plaje nu am văzut aglomeraţie.


MÂNCARE: Sunt 7-8 terase-restaurant pe faleză, unde o masă costă sub 12 Euro (poţi mânca bine şi cu 6 Euro). La Platanos, de exemplu, porţiile sunt imense. La Germany se găteşte bine. Mâncare include mai ales specialităţi greceşti. Nu e uşor să găseşti ceva mai dietetic, dar nu e imposibil. Peste tot te poţi aştepta la un desert sau un vin din partea casei, primit la finalul consumaţiei. Nota de plată însă durează foarte mult să fie întocmită. Un bacşiş de câţiva EURO este suficient. Se adaugă cafenele, terase, băruleţe.

MAGAZINE: În centrul satului şi pe strada principală, paralelă cu faleza, sunt destul de multe supermarketuri, de bună calitate, precum şi locuri unde se vând produse de plajă. Altfel, Stavros care e ceva mai dezvoltat, e la o zvârlitură de băţ (10-15 minute cu maşina).

LOCURI DE VIZITAT ÎN ZONĂ
ANCIENT STAGIRA e imediat lângă sat. Plasată pe două dealuri, lângă mare, înconjurate de un zid de apărare impresionant, ridicat prin secolul V î.e.n., localitatea de baştină a lui Aristotel a fost mai apoi părăsită, fiind scoasă la iveală în anii 90. Zidul s-a conservat cel mai bine, dar sunt scoase la iveală şi case, rezervoare de apă, agora etc. Ca vechime şi istorie aduce cu Histria (e însă mai mare). Ca localizare pe deal şi împrejmuire cu un zid aduce cu Râşnov. Vizitarea durează cam 2 ore. E gratis şi în unele zone e bine să fi dotat cu o pălărie de soare.


Tur cu barca în jurul MUNTELUI ATHOS. E la o oră de mers, către sud.

THESSALONIKI. La o oră de mers, în bună măsură pe noua autostradă Ignaţia. E interesant, dar nu spectaculos. Mie mi-au plăcut mai ales rămăşiţele romane.


PELLA şi VERGINA. Foste capitale ale Macedoniei. La câte încă o jumătate de oră dinspre Thessaloniki. Nu am văzut Pella, ci doar Vergina, locul unde sunt îngropaţi regii macedoneni sub un tumulus imens. Muzeul cu pricina (8 Euro intrarea, gratis pentru copii) e foarte interesant, chiar dacă lasă impresia de a nu fi fost terminat. Intri sub deal, şi acolo vezi mormintele, un soi de cavouri, precum şi obiectele cu care erau îngropaţi cei de acolo. Din păcate, la mormântul lui Filip, de exemplu, vezi doar faţada, nu au făcut (încă?) şi partea în care te-ai putea plimba pe deasupra sau prin lateralele mormântului, aşa cum este la mormintele mai vechi din tumulus. Totul e însă scos la iveală abia recent, aşa că lucrurile se pot schimba repede (Vergina a fost identificată ca fiind vechea Aigai abia în anii 1970). Palatul din Vergina poate fi interesant (e inclus în preţul biletului), dar nu era vizitabil, fiind temporar închis.

EDESSA. La o oră de Thessaloniki, oraşul e construit pe o stâncă, priveliştea atunci când te apropii de el fiind spectaculoasă. La fel de spectaculoasă este şi succesiunea de cascade…

SPSS Error :)

Vă place eroarea de mai jos? :)

Şi totuşi se mişcă?

Nu pot decât să mă bucur de faptul că se discută de introducerea unui grad didactic superior celui de profesor universitar. Cred că am fost printre primii ce au susţinut că aceasta ar fi un pas de făcut pentru a mişca sistemul înainte.

Rămâne de văzut cum arăta de fapt acest grad didactic. Există un risc ca el să se transforme în contrariul a ce ar fi benefic să însemne... Sper însă să se reuşească un pas important înainte. Terenul este deja pregătit, oamenii din sistem îl pot accepta, chiar dacă celor mai mulţi este posibil să nu le convină...

Dar despre aceste lucruri altă dată.

Acum am plecat în vacanţă, departe de îngrozitoarea căldură din urbea lui Mitică.

Santiago de Compostela

Ce e surprinzător la oraşul-atracţie al Galiciei este numărul mare de blocuri. Urbea este construită în cel mai pur stil comunist, cu blocuri cubice, dezvoltate pe verticală, ce străjuiesc nişte străzi înguste pe care se produc mereu mini-ambuteiaje. Diferenţa o fac trotuarele generoase, terasele numeroase, şi mai ales pieţele şi piaţetele ce delimitează fiecare grup de 3-4 blocuri, unde adesea se întâmplă ceva: un concert rock, câţiva hip-hop-eri, o fanfară etc.

Vara spaniolă la care mă gândeam eu a fost de fapt un soi de ploaie măruntă olandeză, asezonată cu câteva ore de soare în fiecare zi. Cele 15 grade la prânz (la Bucureşti şila Madrid erau 35-37 de grade) m-au împins urgent la cumpărat de îmbrăcăminte, ca să îmi completez garderoba alcătuită aproape exclusiv din tricouri şi cămăşi cu mânecă scurtă.

Multe dintre magazinele din oraş (a trebuit să vizitez mai multe, dat fiind că seamănă surprinzător de bine cu cele de pe vremea lui Ceauşeşcu. Acelaşi miros de ţesături (găseşti de cumpărat chiar şi stofă!), uneori sunt mai multe covoare/mochete plasate pe podea, în magazinele de pantofi nu ai acces la pantofi dacă nu ceri vânzătorului. Sunt puţini imigranţi, iar în servicii majoritatea angajaţilor sunt spanioli, vorbind doar galiţiană sau spaniolă.

Am făcut până aici abstracţie de principala bogăţie locală: oraşul vechi, medieval, cu străduţe înguste, aşezat pe un deluşor, dominat de Dom şi de piaţa aferentă. Este un loc important de peregrinaj catolic. La fiecare 5-10 minute, în piaţă mai apare un grup de pelegrini cu rucsace în spate şi beţe în mână, ce a parcurs pe jos măcar câţiva kilometri, dacă nu cumva câteva zeci sau sute. Aici e locul unde zăbovesc rămăşiţele apostolului-pescar, Sfântul Iacob (James, Jacques). Catedrala zidită pe la 1100 de regii locali are un sicriu cu moaştele amintitului sfânt. La etaj, pe biserică, dacă vizitezi Muzeul Catedralei, poţi vedea cum aceeaşi regi au promovat obiceiul de a te înmormânta la înălţime. Prelaţii locali au urmat şi ei exemplul, şi continuă să se înhumeze (cam impropriu termen!) sus, pe acoperiş.

Câteva alte clădiri interesante definesc oraşul vechi. M-a atras mai ales una din clădirile universităţii, acum adăpostind cred o parte a facultăţii de medicină, chiar lângă Dom, la începutul străzii cu restaurante. Universitatea este de altfel înfiinţată cu câteva sute de ani înainte de cele de la Bucureşti şi Iaşi…

Bucureştiul, oraş european + Barnes/Trois

Uite că am mai găsit o referire la România într-o carte a unui britanic. Fragmentul fotografiat provine din Julian Barnes, Trois (Nemira, 2006; ediţia originală: 1990). Barnes plasează Bucureştiul în Europa, chiar dacă la marginea sa. Oricum, e de bine, la noi începe (sau se termină?) civilizaţia…



Uite şi trei cuvinte despre carte: începe greu, dar te captivează. Barnes scrie bine, ba chiar, pe măsură ce romanul avansează, o face din ce în ce mai bine. Zece ani mai târziu a scris şi o continuare (Iubire, etc., Nemira 2008), în acelaşi stil. Acţiunea este interesantă şi discută în principiu despre iubire, familie, relaţii de gen, prietenie, educaţie, şi scopul vieţii în lumea contemporană. Cele două romane sunt proiectate ca perspective ale personajelor centrale asupra evenimentelor relatate, care astfel sunt reconstituite, fără redundanţe, prin juxtapunerea unei succesiuni de imagini parţiale, ca şi cum ai privi un tablou, reluând mereu examinarea până îi surprinzi toate detaliile. Autorului îi reuşeşte de minune procedeul, chiar dacă nu reuşeşte să facă personajele să se distingă cum trebuie prin modul în care vorbesc.

La finalul un pic surprinzător din volumul II (Iubire, etc.), este dificil să faci faţă tentaţiei de a decide dacă e cazul să dai dreptate vreunuia dintre protagonişti sau tuturor. Mai degrabă nu are rost să dai dreptate nimănui, sau poţi da dreptate tuturor. La urma urmei e o istorie despre zilele noastre, un pic romantică prin exagerări, oripilantă pentru purişti şi tradiţionalişti, dar lipsită de orice judecată de valoare…

Alte păreri: Metropotam , Codruţ Ştefan (atenţie, include spoilers!), Mavumablog

Funny Google

Ştiţi cum se abreviază Prime Investment Zone Dealers Association?

Dacă vreţi să aflaţi cu adevărat consultaţi The Free Dictionary. Uitaţi-vă bine la link-urile oferite de Google. E fantastic ce repede se învaţă limba română pe acolo!

Şi dacă aveţi dubii daţi şi mai în josul paginii: