Noul preşedinte al PSD

Să presupunem că Geoană devine preşedinte al României.

Cine va deveni atunci preşedinte al PSD?

Mitrea? Vanghelie? Năstase? Ponta? Nica? Mazăre? Cum va schimba acest lucru politica de alianţe, afectată şi de probabilul declin al PDL?

Dar dacă Geoană nu câştigă alegerile? Cine va deveni atunci preşedinte al PSD?

Noul preşedinte al PDL

Să presupunem că Băsescu nu câştigă alegerile. Cum PDL este un partid clădit (sau mai degrabă remodelat) pe victoriile lui Băsescu şi cu o ideologie mai puţin clară, mă aştept ca partidul cu pricina să cunoască un recul în ce priveşte numărul de suporteri.

Nu cred că va fi vorba de o dispariţie imediată, însă exemplul PNŢCD nu este departe (paradoxal, la urma urmei Traian Băsescu a avut o contribuţie destul de importantă în destrămarea guvernului Ciorbea, element decisiv în opinia mea pentru dispariţia ulterioară a PNŢCD, un alt partid cu doctrină incertă la vremea sa).

Mă îndoiesc însă că nu se va lăsa cu alegerea unui no preşedinte al partidului, urmat de dezertări de aripi şi aripioare către PNL, PSD, PNG şi PC.

Cum se va numi însă acest nou preşedinte? Băsescu? Udrea? Anastase?

Dar domnul Boc, cu ce îşi va ocupa domnia sa timpul?

Politica murdară: caseta, copilul, imoralii, nepricepuţii şi dubioşii

Faptele sunt simple şi par a converge către următoarea poveste: în 2004, adică acum 5 ani, actualul preşedinte, pe atunci primar de Bucureşti, la un miting electoral a interacţionat cu un copil care i-a zis ceva. Acum, între turul I şi turul II, cineva dintre cei care pe atunci îl susţineau pe Traian Băsescu a scos la iveală o casetă în care pare că Traian Băsescu dă de două ori cu palma sau cu pumnul în minorul cu pricina. Totul s-a petrecut în aşa fel încât, în momentul difuzării intempestive a casetei, Traian Băsescu, candidat la Preşedinţie se afla într-un studio de televiziune, la un interviu în direct. Cronologia completă: în Hotnews.

Indiferent de valoarea de adevăr a casetei, cei care au oferit-o spre difuzare sunt imorali: (1) dacă e adevărată, sunt imorali pentru că au ascuns-o timp de 5 ani, iar acum recurg practic la un şantaj; (2) dacă e falsă sunt imorali pentru că au trucat-o.

Indiferent de valoarea de adevăr a casetei, cei din staff-ul de campanie al domnului Băsescu se dovedesc a fi … nepricepuţi. Caseta a fost o surpriză pentru cei care, ca mine, se uită rar la televizor. Staff-ul de campaniei însă monitorizează tot, că de aia e plătit. Aşa că ar fi trebuit să ştie deja că vine caseta.

Traian Băsescu pierde puncte chiar şi dacă e vorba de un trucaj: are în jurul lui oameni nepricepuţi. Atât a fost în stare să adune. Asta spune multe despre abilităţile sale ca lider. În plus, nu a reuşit să reacţioneze la timp, anticipând confruntarea cu caseta măcar în timpul emisiunii, pe la 20:07, spre exemplu, sau măcar imediat după difuzarea în emisiunea la care participa.

Comportamentul Realitatea TV este şi el dubios: oare în campaniile următoare, candidaţii vor mai veni la respectivul post de televiziune (alta era dacă probele erau indubitabile, fiind susţinute de declaraţii ale unor martori oculari; aşa planează prea puternic suspiciunea de trucaj şi de înţelegere între Realitatea TV şi Gardianul).

Modul în care au decurs faptele aruncă suspiciuni chiar şi asupra contracandidatului la Preşedinţie. Mircea Geoană pierde şi el, suspectat de unii că ar fi ştiut dinainte de mişcare, dar şi prin faptul că – pentru alţii – nu are nici un rol în pierderea adversarului.

Cine are nevoie de LLL??

Mă amuză, mă uimeşte şi mă întristează atitudinea faţă de educaţia adulţilor a decidenţilor români cu pretenţii intelectuale.

În ţările mai dezvoltate lucrurile stau în felul următor: orice conferinţă sau curs cu valenţe de formare continuă se anunţă publicului ţintă şi potenţialii cursanţi optează voluntar dacă vor sau nu să participe. Participarea este legată de a învăţă ceva nou, fie util în profesie, fie interesant pentru dezvoltarea personală.

Uite de exemplu cum se întâmplă lucrurile la Academia Română: vine cineva şi conferenţiază. Academia trimite o circulară institutelor din subordine solicitând să desemneze o persoană care să participe la curs. Astfel că fiecare institut deleagă pe unul,care are sau nu are chef de aşa ceva, să meargă la curs. Obligativitatea participării determină din start un interes redus faţă de curs, reprezentarea că a fi prezent constituie doar o formalitate, de fapt nu ai ce învăţa de la un lector care, pentru a-şi asigura suficientă audienţă, recrutează cursanţii cu arcanul…

Să fie oare acest lucru legat de convingerea multora că învăţatul se termină odată cu susţinerea tezei de doctorat? (în multe privinţe, de fapt abia atunci începe…) Să fie un element care conduce la diferenţa mare dintre România și toate celelalte ţări UE în ce priveşte înrolarea în programe de formare continuă (LLL)?

Istoria pe înţelesul meu

Uite cum am simţit eu părţi din istoria politică a ultimilor 20 de ani, relevante pentru votul din 6 decembrie.

1990: Susţinătorii FSN (ulterior FDSN, ulterior PDSR, ulterior PSD) strigă sus şi tare că politicieni sunt nişte indivizi mizeri, de proastă calitate, care vor să sugă sângele poporului, tipăresc bancnote false şi pun în primejdie democraţia. Minerii vin la Bucureşti şi restabilesc situaţia. „Intelectualii” constituie şi duşmanul poporului. România mai adaugă câţiva ani la propria-i înapoiere.

1990-1995: Guvernele FSN/FDSN se întrec în a pune beţe în roate dezvoltării unor noi ziare, apariţiei unor noi televiziuni, stânjenesc vizibil independenţa politică a TVR și a Radio România.

1994-1996: Partidele de stânga cultivă ideea că cei care au mai mulţi bani sunt de blamat. Viorel Cataramă, spre exemplu, este exponentul omului de afaceri care trebuie înjurat.

2000-2004: În timpul primilor 3 ani de mandat ai guvernului Năstase, presa nu are voie să critice guvernul, fiind controlată prin varii mijloace de natură financiară. Abia în ultimul an al ciclului electoral reapare independenţa presei, pe fondul creşterii economice și a presiunii campaniilor electorale.

2004: Ani de zile, Adrian Năstase a dominat autoritar intenţiile de vot pentru preşedinţie, punându-se doar întrebarea dacă va câştiga sau nu încă din primul tur. Presa și mobilizarea votanților mai tineri îl aduc la Cotroceni însă pe Traian Băsescu.

2005-2009: Surprinzător, după un an de mandat, presa devine una care evită să critice pe Traian Băsescu. Ea îşi schimbă însă repede atitudinea, prilej pentru Traian Băsescu să lanseze tema „mogulilor”.

2005-2009: Oamenii de afaceri, politicienii, jurnaliştii sunt definiţi de către susţinătorii PDL (fost PD, fost PD(FSN), fost FSN) drept duşmani ai poporului. Lor li se adaugă rapid „bugetarii”.

2009, noiembrie Traian Băsescu atacă în mod explicit politicienii pentru că negociază alianţe. Încă îmi funcţionează suficient de bine sinapsele pentru a-mi aminti că tocmai asta era menirea vieţii politice: faci alianţe ca să promovezi proiectele pe care le propui.

2009, decembrie Trebuie să mă duc la vot şi să aleg între doi inşi. Cei doi provin din tabere care au folosit în istoria lor aceleaşi mijloace care nu îmi plac. Ambele au folosit astfel de mijloace în numele democraţiei. Una din tabere promovează în prezent explicit de astfel de metode. Pe care să îl votez?

Ziarist și parlamentar

Dom'le e grea viața asta!

Asta îmi vine în minte când văd la televizor câțiva oameni cu veleități intelectuale, foști ziariști, actuali parlamentari PDL, susținători înfocați ai lui Traian Băsescu.

Omul ale cărui păreri cei de mai sus le susțin necondiționat, își face titlu de onoare din a se victimiza în fața a două categorii etichetate drept „diabolice”: ziariștii și parlamentarii. Aceștia din urmă sunt definiți sistematic drept necinstiți, corupți, incorecți, tolomaci, manipulați, aserviți.

Dacă aș fi susținător al unor astfel de opinii, atunci când aș zări un parlamentar i-aș asocia o probabilitate ridicată de a fi fie idiot, fie hoț incurabil. Dacă aș zări un ziarist, iarăși aș avea dubii majore despre moralitatea și capacitățile sale intelectuale.

Oare ce gândește când se uită în oglindă un parlamentar fost ziarist și susținător al celor de mai sus??

Post-vot: 2010

Traian Băsescu are în continuare o strategie de marketing uluitoare pentru mine. Oare cine naiba, în afara nucleului dur al votanților săi, cumpără aberația aia cu echivalarea dintre rezultatele referendumului și votul pentru propria-i candidatură? Să țintească oare doar electorat Vadim/Gigi??

Altfel, indiferent de rezultatele de peste două săptămâni, o să avem un an 2010 cel puțin la fel de interesant de urmărit ca și acesta:

* dispare PDL? (în opinia mea, lipsit de ideologie, partidul depinde de imaginea de învingător al președintelui său)

* dispare PNL? (greu de decis cu care inamic să mergi, astfel încât să nu pierzi electorat, iar o victorie - ce e drept improbabilă - a lui Traian Băsescu conduce aproape obligatoriu la două valuri de alegeri anticipate și la încercarea de redesenarea constituției spre un sistem cu doar două partide)

* o să avem constituție și lege electorală noi?

* va bate Emil Boc recordul de interimariat?

* ajungem la șomaj de peste 20%?

* o să avem prim ministru liberal?

* o să reușim până la urmă să fim singura țară UE fără comisar european sau schimbarea de guvern ne va scoate de pe această traiectorie?

Frauda, tradiţionalismul şi asumarea responsabilităţii

Cum necum, alegerile prezidenţiale mi-au adus aminte de … fotbal. Mai exact de Mircea Lucescu şi de Dan Petrescu. Ambii sunt antrenori buni, cu rezultate remarcabile, dar când vine vorba de o înfrângere, în cele mai multe cazuri au ceva de împărţit cu arbitrii. Vă mai amintiţi de ieşirea lui Lucescu după un meci un Barcelona, în Liga Campionilor, acum 2 ani?

Vă d că la fel se petrece şi cu alegerile: avem mai mulţi candidaţi care acuză „operaţiunea autobuzul”, anularea de voturi şi multe alte metode care le-au redus masiv procentul de votanţi.

La alegerile anterioare, agenţiile de colectare a datelor ce au realizat exit-poll-uri au acuzat şi ele autobuzele pentru eşecul predicţiei, deşi erorile lor mergeau în direcţii diferite (dacă era vorba de furt, erorile de estimare ar fi trebuit să meargă în sensuri diferite).

Înainte de a decide că neasumarea responsabilității e o simplă manifestare a modului tradiţionalist de a fi, hai să zicem că au dreptate şi că e vorba de fraude.

Să zicem că un punct procentual a însemnat cam 100.000 de voturi.
Să zicem că într-un autobuz intră cam 50 de călători, dacă sunt înghesuiţi bine de tot. Să zicem că un autobuz poate merge pe la 10 secţii electorale pe zi. Asta înseamnă că ar fi fost nevoie de 100.000/(50*10)=200 de autobuze pentru un punct procentual. Ca să ai un plus de 4 puncte procentuale asta ar fi însemnat cam 800 de autobuze. Şi măcar de 500 de secţii de votare măsluite.

Despre fraudare s-a discutat mult încă dinainte de alegeri. Prin urmare ochii ageri ai oamenilor corecţi au fost extrem de vigilenţi în a depista astfel de autobuze. Însă până acum nu a răsărit nicio dovadă despre nimic.

Permiteţi-mi să mă îndoiesc de magnitudinea fraudării. Or fi fost câteva cazuri dubioase, de nereguli, dar de aici şi până la fraudare cred că e distanţă mare.

Hai să vedem şi dacă apar erori ale rezultatelor finale (la secţiile din ţară) faţă de predicţia caselor de sondare, şi dacă erorile nu converg în acelaşi sens, bag mâna în foc că nu e vorba de nicio fraudare care să fi influenţat rezultatul final: Băsescu versus Geoană în turul II.

Candidatul PNȚ-CD

Cum care?
Traian Băsescu, un om de uniune națională, de dreapta!


Un candidat care nu știe când este politicos să se oprească din discursul post-vot.

Vorba Mălinei: mergem din nou la vot, în turul doi, ca în 2000.

Cultură, şcoală, socializare

Am învăţat de la Claudiu cu ceva timp în urmă că socializarea politică se petrece mai ales în campania electorală.

Aceasta se realizează mai ales atunci când ai dezbateri pe teme electorale. De exemplu, o discuţie aprinsă despre cum se poate reforma sistemul sanitar ajută populația să îşi actualizeze reprezentările despre acesta, să afle cum mai sunt organizate spitalele prin alte părţi ale lumii, care sunt soluţiile alternative de finanţare a îngrijirii medicale, care sunt principiile de justiţie socială din spatele acestora ...

Afli de ce e bine să te aliezi cu Moldova sau cu Uganda, de ce e important pentru modelul european că şomajul în SUA a trecut de 10% (dezbatere prezentă în aproape toată presa internaţională în urmă cu două săptămâni, cu consecinţe importante pentru politicile din UE, adică şi de la noi) şi multe alte chestii...

Despre care noi nu am aflat, fiindcă nu am avut acele confruntări între candidaţii importanţi, centrate pe câte o temă - două, şi unde apar aceste discuţii ce atrag atenşia tuturor.

Dar cum nouă nu prea ne pasă să învăţăm, ama abut de fapt doar 2-3 dezbateri, dezamăgitoare prin ghiveciul de teme discutate.

Cu alte cuvinte, am mai pierdut 3 ani (până la următoarele alegeri parlamentare), ani care se adaugă la decalajul nostru de dezvoltare...

Strategii câştigătoare?

Câteva întrebări după prima şi ultima dezbatere electorală:

Oare o fi avut dreptate staff-ul lui Crin Antonescu să îl îndemne să se dedea la atacuri la persoană?
(tocmai el, cavalerul „bunului simţ”???)

Oare o fi avut dreptate staff-ul lui Traian Băsescu să îl îndemne să pozeze în victimă?
(tocmai el, „învingătorul perpetuu”???)

Oare o fi avut dreptate staff-ul lui Mircea Geoană să îl îndemne să nu răspundă la întrebările dificile?
(tocmai el, „prostănacul”)


Mai sunt multe alte întrebări despre uluitoarele strategii prezentate în seara aceasta. Nu mai e însă prea mult timp pentru ele.


Răspunsul rămâne de văzut
(asta însă, în condiţiile în care mă îndoiesc că această ultimă dezbatere poate schimba votul cu mai mult de câteva zecimi).

Teme ... electorale

Presa franceză discută de câteva luni despre proiectul de a extinde spaţiul complexului unde se desfăşoară Internaţionale de tenis ale Franţei. Comparativ cu celelalte trei turnee de Mare Şlem, Roland-Garros-ul este mic şi nu are un teren central care să poată fi acoperit.

Soluţia găsită a fost extinderea complexului prin înglobarea unui stadion din apropiere: stade Hébert. Ei bine, Primăria se opune, aducând un argument care în România nu ar fi ridicat nicio problemă: pe stade Hébert fac sport 4000 de elevi. Aşa că turneul ar putea să se mute departe de arondismentul 16. De altfel, un consilier local ales în arondismentul cu pricina este între cei care se opun extinderii.

Dezbaterea există în presă, există în stradă, există pe bloguri şi forumuri, există în Consiliul Local.

Probabil că Lis, Ciorbea, Băsescu, Videanu, Oprescu şi alţii ca ei zâmbesc văzând astfel de dezbateri. Oare ei s-ar fi deranjat vreodată pentru ca 4000 de prăpădiţi de elevi să aibă unde face sport? Dar oare câţi dintre cei care merg duminică la vot s-ar întreba ce e mai important: să ai un turneu de Mare Şlem în cartier (cu bunele şi relele sale) sau elevii din zonă să aibă un teren pe care să facă sport?

Top Gear şi Elena Udrea?

Top Gear este un show de televiziune de succes produs de BBC şi difuzat într-o mulţime de ţări. Este o emisiune despre maşini, ceea ce în mod normal mă lasă rece: nu mă interesează automobilele. Se întâmplă că m–am uitat însă de mai multe ori la emisiune (fie pe BBC Prime, fie pe Antena 3 care difuza – cândva? – show-ul), atras de umorul celor trei prezentatori, de formatul alert şi practic ignorând maşinile :)

Seria 14 (da, chiar 14!!!, în condițiile în care sunt cam 2 serii pe an) din Top Gear a debutat zilele trecute cu o emisiune cu şi despre România. Pe scurt, cei trei prezentatori s-au suit în trei maşini de lux (un Ferrari, un Lamborghini, un Aston Martin) şi au fost trimişi să testeze cel mai tare drum din lume – Transfăgărăşanul.

Emisiunea a constituit de fapt o fantastică reclamă pentru România şi pentru Dacia Sandero!

Să mă explic:

Au fost reproduse din plin reprezentările vestice despre România: săraci, murdari, uşor de cumpărat, ţigani, dubioşi, la capătul civilizaţiei.

Majoritatea au fost şi confirmate, ceea ce creşte din plin credibilitatea mesajului.

În plus, au fost prezentate diferite „atracţii” (pentru un anumit target):

(1) o staţiune pe litoral despre care se sugerează că ar fi un paradis pentru oamenii plini de bani. Un paradis în care cele trei maşini de mulţi bani (peste 150000 de lire fiecare) erau departe de a fi cele mai scumpe.

(2) drumuri pe care poţi merge cu cât ai chef, fără să păţeşti aproape nimic

(3) un colos numit Palatul Poporului, construit de un dictator dement, ca locuinţa personală şi care acum e sediul Parlamentului. Cu niţel efort poţi însă să te plimbi prin subsolurile secrete ale clădirii, pe care oricum e bine să o vezi, fiind mai grea din lume. (noi de ce naiba nu avem voie să mergem prin tunele alea, măcar atunci când plouă şi vrem să ajungem de la ICCV la metrou sau autobuz, prin vânt şi nămol??…)

(4) un baraj enorm, aflat la debutul unui drum fantastic, pustiu, construit cu bani mulţi şi care pare a îmbina toate circuitele de formula unu din lume – Transfăgărăşanul.

(5) ocazia de a te întâlni pe stradă cu o maşină proiectată acum 50 de ani – Dacia 1300.

(6) o ţară unde poţi să cumperi de la benzinărie o băutură care se cheamă Canabis şi e făcută în … Elveţia. (eu am văzut ceaiul cu pricina prin Grecia, nu ştiam că acum e şi în România).

(7) un brandy de fructe tare de tot, care se vinde la sticle de forme bizare şi care merită încercat (la noi se cheamă ţuică sau palincă :))

(8) prezenţa surprinzătoare a unui Arc de Triumf, de parcă ai fi la Paris.

(9) şosele de o calitate excepţională (unde naiba le-or fi găsit??), dar şi oportunitatea neașteptată de a conduce printre vaci, căruţe şi oi, sau pe drumuri pavate exclusiv cu praf.

(10) La final, toţi cei trei sunt laudativi la adresa României şi exclamă că nu ar mai pleca de aici.

Păi dacă ai o grămadă de bani, ce safari mai plăcut poţi face decât undeva în Europa, acolo unde merg şi alţii ca tine, şi unde poţi face aproape tot ce îţi trece prin minte şi este interzis de legile unor ţări precum Marea Britanie?

Vorba lui Octavian Cotescu: din când în când, pe ecran mai trecea şi câte o Dacia Sandero, cu reclama ascunsă de rigoare. Eu sunt cert convins că Renault a plătit pentru publicitatea ascunsă pentru Sandero.

Mă întreb dacă ministerul condus cândva de Elena Udrea o fi plătit şi el sau nu? Nu de alta, dar momentul este extrem de bine ales: început de sezon – deci audienţă mare, dar şi în perioada în care oamenii încep să se întrebe unde vor face următoarea vacanţa de vară, construindu-şi planuri pe acre le concretizează prin ianuarie-februarie când cumpără pachete de la tour-operatori. O bună lovitură pentru turismul românesc.

Una cu bune şi rele pentru imaginea ţării: emisiunea ne descrie mai civilizaţi decât era de aşteptat, dar şi arhaici şi uşor de corupt (vezi referirea la vicepreşedintele camerei deputaţilor). Probabil că aşa şi suntem, iar dacă vrem să construim ceva, de la această imagine trebuie să pornim, nu de la închipuiri şi bâzdâcuri despre cât de frumoşi şi deştepţi suntem şi despre ce ţară minunată şi bogată avem…

Campanie electorală civilizată

"Spune-mi cum vorbeşti ca să-ţi spun cine eşti".
Aşa am învăţat eu când eram mic. Şi chiar cred că proverbul funcţionează.

Aşa că mă uit la banner-ul ce atârnă la intrarea pe strada unde locuiesc ("Te-ai săturat de 5 ani de dezbinare? Schimbă-l pe Băsescu!"). Mă uit apoi la minunăţia de clipuri electorale ce plutesc pe Youtube şi proclamă prostia, hidoşenia, tarele adversarilor:

- Comandante, ai futut tara! link

- Votează Geoană dacă eşti prost! link

- Mărimea, contează link

- Acţiunea Antonescu link

şi aşa mai departe.

Toate sunt ilegale. E o regulă simplă în publicitate, fie ea şi electorală: trebuie să promovezi propriu-ţi produs, nu să vorbeşti de cele ale concurenţei. Dincolo de legalitate e vorba de moralitate.

Evident, este imposibil să găseştoi o conexiune între candidaţi şi clipuri şi bannere. evident, nici uunul dintre ei nu ştie cine a creat clipuri împotriva adversarilor.

Nu îmi rămâne decât să zic de unul singur, fără destinatar, o sintagmă de două cuvinte, dintre care primul e folosit în sens peiorativ: Halal nesimţiţilor!

Testează-ţi votul!

În urmă cu vreo două săptămâni îi scriam lui Aurelian întrebându-l dacă mai continuă şi la aceste alegeri iniţiativa “Testează-ţi votul”. Mi-a zis să am răbdare.

Între timp am fost dezamăgit de o aplicaţie similară pe care am găsit-o la unul dintre ziarele centrale. Testează-ţi votul făcea mai multe lucruri, ţinând cont de importanţa pe care o acorzi tu, ca alegător, fiecărui domeniu în parte.

Azi, Aurelian mi-a scris că au lansat varianta pentru prezidenţiale.

Înainte de a mă bucura că a apărut, trebuie să îmi manifest dezamăgirea că s-au apucat cam târziu de ea. (asta ca să îi fac să fie gata la timp data viitoare :p) Din păcate întârzierea face ca mulţi dintre candidaţii neimportanţi să nu apară în listă.

Cum însă nu lipseşte niciunul dintre cei care contează cu adevărat, aplicaţia este la înălţimea aşteptărilor şi se dovedeşte un instrument extrem de util, care merită din plin promovarea.

Uite cum arată similitudinile dintre opiniile mele și cele exprimate de prezidenţiabili


Există însă şi domenii în care lucrurile arată aşa:


Îndemn pe oricine citeşte aceste rânduri să încerce instrumentul!

PS. Din punctul meu de vedere, luând în considerare modul de scalare și conţinutul scalelor folosite, testvot.eu este peste concurenţa de la busolapolitica.ro. (de exemplu, testvot.eu foloseşte scale mai lungi, mai potrivite în context, în timp ce la busolapolitica.ro surpeinde neplăcut frecvenţa stângăciilor de formulare. Ce e drept însă, la busolapolitica.ro, soluţiile ce ţin de partea de proiectare a site-ului sunt un pic mai bune).

Topul Shanghai

Că nu e nicio universitate din România în topul 2009 al celor mai bune 500 de universităţi întocmit de chinezi şi făcut public săptămâna trecută, asta nu e nicio noutate.

(Da, ştiu că sunt şi probleme de metodologie, dar hai să ne uităm la top ca la unul în care probabil că erorile nu contează mai mult de 5%. Măcar ca exerciţiu şi tot o putem face. Aveți dreptate, oricum universitățile din România rămân cele mai bune, dar au alţii ceva împotriva noastră. Hai însă să ne uităm la date măcar așa, ca exercițiu. OK?)

Pentru mine, ca sociolog, interesant este însă topul primelor 100 de universităţi în funcţie de performanţa din ştiinţele sociale.

Primele 15 sunt americane.

În primele 49 sunt 3 britanice şi două canadiene. Restul sunt din SUA.

În primele 100, universitățile europene sunt Cambridge, Oxford, LSE, University College London, Amsterdam, Copenhaga, Warwick, Leuven, Erasmus, London Bussiness School, Edinburgh, Manchester, Tilburg, Bristol, East Anglia, Nottingham, Amsterdam. În total 17 din 100. 11 britanice (între care una din Scoţia), 3 olandeze, una flamandă, două nordice (dar nici una suedeză!!). În mod clar limba contează…

PS. Topul ia în considerare performanţa de cercetare: premii Nobel luate de staff, premii Nobel luate de alumni, citări ISI, publicaţii ISI, publicaţii ISI în jurnale de prim flux. Nobelul se referă doar la economie. Din păcate nu avem top separat pe ştiinţe sociale, altele decât economia. Oricum, majoritatea universităţilor româneşti punctează la cel mult două dintre cele cinci criterii.

Calendarul vaccinărilor contra gripei porcine

Calendarul vaccinărilor H1N1:
- Începând cu 20 octombrie: personalul din spitale
- Începând cu 2 noiembrie: medicii independenţi
- Din 12 noiembrie: toţi cei din jurul copiilor de până la 6 luni, restul personalului medical
- La sfârşitul lui noiembrie: toţi adulţii sub 65 de ani şi copiii care au afecţiuni de lungă durată (aceştia au risc mai ridicat), femeile însărcinate, copii de până la 25 de luni
- În decembrie: toţi adulţii

Alte fapte: acum două săptămâni au fost 341.000 de consultaţii ale medicilor de familie pentru H1N1. Asta este cu 75.000 mai mult decât în săptămâna anterioară. Doar 21% dintre francezi vor să facă vaccinul, existând o dezbatere despre efectele aditivilor din vaccin. La New York însă sunt 53% cei ce vor să se vaccineze, ceea ce a creat deja o penurie, fiind doar 800.000 de doze distribuite până săptămâna trecută.

Am zis că vorbeam de Franţa? Sau că La Tribune de sâmbătă, sursa informaţiilor de mai sus, include mult mai multe detalii şi dezbateri serioase despre pandemie decât am văzut prin toată presa românească adunată la un loc.

Miercuri, la ştirile din România, se vorbea despre vaccinul unguresc, care costă cam 30 de lei şi se găseşte în farmacii. Evident, la farmaciile din Ungaria.

Între timp, în România, Primul Ministru, Preşedintele şi un secretar de stat de la Sănătate nu par a se pune de acord asupra numărului disponibil de doze, asupra momentului când vor deveni disponibile, asupra nevoii de a te vaccina, asupra deciziei de a cumpăra sau nu doze…

Omul şi calul lui

Uite ce îmi scrie un cadru didactic într-un text în care descrie un elev ce a abandonat educaţia:

Băiatul care a abandonat parţial studiile a motivat spunând că trebuie să se ocupe de gospodărie, observându-se un ataşament mare faţă de calul său.


Mda. Lucru mare fuga asta de idei!


Uite ce îmi spuse Irina (aproape 7 ani) aflând că au un caz de gripă porcină în şcoală:

O fetiţă a pus mâna pe un porc şi s-a îmbolnăvit.


Mi se pare doar mie sau la Irina logica frazei e mai elaborată???? Atunci care e diferenţa dintre elevul din clasa I şi cadrul didactic???

Vremea ”chițibușeriilor”?

Mă întreb care ar putea fi chițibușeria de interpretare a Constituției ce ar putea - ipotetic vorbind - să servească drept motivație unui Președinte oarecare pentru a dizolva Parlamentul în ultimele 60 de zile de mandat, după ce au picat două propuneri de guvern.

Să aibă de a face cu ”starea de necesitate” prilejuită de o pandemie de N1H1 sau de o criză economică? Să fie vorba de nenumărate cazuri de corupție la jumătate dintre parlamentari? Să fie o decizie a însuși Parlamentului (paranoia curentă spune că PDL ar cumpăra voturi, cu bani sau dosare, de la parlamentari din alte partide, însă mi se pare puțin credibil un asemenea scenariu grotesc, dat fiind că ar fi nevoie de 40-50 de voturi)?

Sper totuși să nu vedem, din nou, astfel de inovații și de ”originalizări” ale ”democrației”...

Dinescu, Băsescu și continuele mele dezamăgiri

Faptele: Conform Realitatea.net Băsescu merge la un miting electoral în localitatea lui Dinescu. Dinescu se înființează şi el, deși este cunoscut ca un opozant al președintelui. Primarul Craiovei, aflat şi el la miting, îl aduce în discuție pe Dinescu drept adversar. Dinescu vrea drept la replica si se suie la tribuna. Băsescu nu îl lasă să vorbească, invocând faptul că e mitingul lui. Dinescu nu coboară de pe scena. Băsescu spune ceva despre indivizi care ponegresc tara la televizor şi câștigă bani de pe urma ei. De undeva, din străfundurile minţii, îmi apare imaginea unui soi de intelectuali care sug sângele poporului…

In opinia mea, Dinescu nu avea ce căuta acolo. Băsescu avea dreptate in acest sens. Era mitingul său, ca şi candidat la președinție (nu ca președinte, cum eronat a specificat domnul în cauză), nu un loc unde se suie cine are chef pe scenă şi primeşte drept la replică.

La fel, după mine, este inacceptabil ca președintele unei ţări să asmută o parte a populaţiei împotriva celeilalte, afirmând despre unul sau altul că tratează cu scârbă populaţia... Sau, în fine, asta e doar după gustul meu. Dacă mă gândesc bine astfel de strategii le-am mai văzut la alţi doi dintre preşedinţii care au condus România în timpul vieţii mele.

:(



Alte opinii, mai mult sau mai puțin similare: Cristi Pârvan, Dan Șelaru.

Mutări electorale: gripa, vaccinul şi alegerile

Ce candidat câştigă din gripa porcină? Se vor mai ţine oare alegerile? Asta mă întreb în cele ce urmează…

Contextul e simplu. Europa străbate o perioadă cum nu a mai cunoscut demult, dominată de o epidemie de gripă. În principiu nu sunt afectaţi cei ce au trecut prin anii 40-50 printr-o perioadă în care o tulpină similară de gripă străbătea continentul şi care este probabil să se fi imunizat cu acel prilej. Noua gripă cunoaşte şi forme mortale, iar dozele de vaccin sunt rare, abia intrând în producţie.

România nu a comandat din timp doze la producătorii internaţionali mari, unde era mai scump. A preferat să aştepte producerea unui vaccin autohton, mai ieftin. Sperăm că vaccinul va fi la fel de bun ca cel de la Novartis sau Gsk. Până una alta însă, vaccinul românesc încă nu este gata.

În plus, este probabil ca mai bine de jumătate din populaţie să refuze vaccinarea, aşa cum s-a întâmplat anul trecut şi cu vaccinul contra cancerului de col uterin.

În urma demisiei miniştrilor PSD, Ministerul Sănătăţii a rămas fără de ministru. Preşedintele în funcţiune şi PDL au ales o cale în afara spiritului constituţiei şi tergiversează investirea unui nou guvern.

Secretarul de stat de la Sănătate, un medic (Adrian Streinu Cercel), a lăsat să se înţeleagă că fără vaccinare poate fi vorba de câteva zeci de mii de morţi. A vorbit despre nevoia de a comanda vaccinul în străinătate. Soluţia este oricum naivă: ca să avem vaccinul acum, ar fi fost nevoie să îl comandăm acum 2 ani, aşa cum au făcut polonezii, de exemplu. Pe atunci, Ministerul Sănătăţii era al PNL.

Declaraţia doctorului Streinu Cercel a fost imediat contrazisă de preşedintele în funcţiune, aflat în plină campaniei electorală: nu e nevoie de vaccin, deja avem un milion de doze şi mai facem un milion. Evident, te întrebi de ce, dacă tot avem deja un milion de doze, acestea nu se distribuie?? În plus, un milion+un milion=două milioane., iar România are cam 18 milioane de cetăţeni în interiorul ţării. Eliminându-i pe cei care ar putea fi imuni în urma epidemiei oarecum similare de acum 65 de ani, rămân în jur de 15 milioane pentru care nu există vaccin.

Spusele doctorului-secretar de stat pot fi veridice prin implicaţii: epidemia pare a mai dura 2 ani/. Atunci, chiar şi dacă ar veni mai târziu, nu ar fi oare utile dozele acelea comandate în străinătate. Nu ar putea fi distribuite pe bani celor care vor să le cumpere? Dar dacă vaccinul românesc se dovedeşte ineficient? Sau de fapt nu este şi nu va fi produs?

Preşedintele în funcţie este posibil să fi dorit să calmeze populaţia, de altfel unul din atributele principale ale poziţiei pe care o ocupă în stat. Este de asemenea posibil să fi avut informaţie precisă despre stocurile de vaccin (desigur cu nedumerirea nefolosirii acestora). La fel de bine este posibil să fie depăşit de situaţie, aşa cum depăşiţi par a fi fost Guvernul PNL, Guvernul PDL+PSD, şi Preşedinţia la modul general: epidemia a izbucnit, vaccinările încă nu au început.

În funcţie de gravitatea epidemiei, Traian Băsescu poate pierde masiv (mergând până la eliminarea din primul tur) sau poate câştiga moderat. Dacă nu se vor înregistra victime, sau numărul lor va fi mic, se poate spune că a gestionat bine momentul. Acest lucru îi va aduce ceva voturi, dar nu multe. În schimb, nu va pierde.

Dacă însă apar victime, declaraţiile sale despre cele 2 milioane de doze de vaccin îl pot elimina din competiţia electorală încă din primul tur. Ar fi suficient ca un părinte înnebunit de durere să vină la TV şi să îl acuze de moartea copilului său, pe care să o lege de absenţa vaccinurilor.

Altfel, un alt scenariu malefic, poate însemna perpetuarea lui Traian Băsescu ca preşedinte, prin anularea alegerilor: epidemia devine prea puternică pentru ca acestea să mai poată fi organizate…

Indiferent cum ar fi, sper ca epidemia de gripă să treacă cât mai iute.

Un post lung despre împrumut cultural, retail şi nu numai

În urmă cu 9 ani, un suedez ce îşi făcea doctoratul pe comportamentul filialelor ruseşti ale celor 10 firme suedeze de la Moscova, îmi povestea cum acesta se adaptează rapid şi personalul (suedez) începe să adopte deprinderi ruseşti.

Ca să înţelegeţi mai bine diferenţa, este bun un exemplu: în acea perioadă, un caz de mare corupţie a stat mai multe zile în prim planul ştirilor de la Stockholm, iar de atunci încoace au tot apărut detalii despre procesele declanşate. În Suedia, vânzarea de băuturi alcoolice se poate face doar într-un lanţ de magazine de stat, numite Systembolaget. Cazul cutremurător de corupţie este dat de şefii mai multor astfel de magazine care puneau marfa unei anumite firme în rafturi aflate mai la începutul magazinelor şi primeau în schimb vacanţe sau ale bonificaţii.

(vă sună cumva similar cu relaţia dintre distribuitorii de medicamente şi medicii din România?)

Ei bine, filialele suedeze de la Moscova învăţau repede de la ruşi cum să evite taxele, cum să dea şi să primească comisioane, cum să informalizeze masiv orice relaţie comercială.


Această introducere serveşte însă doar ca pretext pentru o bucăţică a surprinzătoarei şi eternei Românii. Vreau să scriu despre retaileri. Ani de zile, de câte ori am mers la Bruxelles, la Köln, Budapesta sau practic oriunde găseşti un H&M sau un C&A, am făcut o vizită prin magazine cumpărând câte ceva. Ani de zile, deşi franşize precum cele ale Zara erau prezente în România, am constatat cu stupoare că acestea se încăpăţânează să aducă în general produsele lor cele mai scumpe precum şi pe cele de calitate mai proastă, vânzându-le la preţuri oricum mult mai mari decât la Varşovia sau Viena, spre exemplu.

Am căutat mereu să nu găsesc cauza în lipsa de profesionalism a celor ce fac studiul pieţei în firmele respective (deh, am nostalgia unei licenţe obţinute cândva în domeniul respectiv!). M-am gândit că cine ştie, studiile lor le spun că oamenii n cumpără ceea ce caut eu. Ce e drept, văzând mereu români în magazinele vestice, văzând mereu aceleaşi haine pe care le cumpăram şi noi purtate de colegii de grădiniţă ai Irinei, am tot avut dubii în privinţa asumpţiei mele.

Privind însă acum la viteza cu care se vând produsele la recent deschisele filiale C şi A de la noi (în Militari şi în Mall-ul deschis săptămâna trecută), ipoteza profesionalismului se spulberă.

Iar lucrurile nu se rezumă la haine, ci şi la supermarketuri sau la media – aşa cum sugera Cristi într-un comentariu la un post anterior. Aş adăuga pe listă publicitatea, consultanţa politică şi multe altele.

Probabil că firmele vestice au venit aici cu oamenii lor, dar, ca şi suedezii de la Moscova, pierduţi într-o lume oarecum altfel decât a lor, aceştia au preluat rapid obiceiurile locale. Au început să îşi facă studiile de piaţă după ureche, bazându-se pe concentrarea exclusiv pe ceea ce doreşte majoritatea relativă a celor ce cumpără. Aşa că avem aproape exclusiv talk-showuri lipsite de imaginaţie, adesea stupide prin format, mărfuri de proastă calitate, boxe ce produc un fundal sonor extrem de zgomotos, ce te alungă din magazin etc.

A nu te uita ce se poate face dincolo de ceea ce e deja făcut este un pattern tradiţional. Tradiţia spune să mergi pe căi bătute şi să vinzi doar acel produs sau tip de produs care s–a mai vândut. Să îl vinzi tuturor, fără a fi interesat de vreo diversificare.

Asta învaţă oare de la noi străinii ce vin aici?

Cool Tool :)

Cum timpul meu liber nu prea mai există, ceea ce am început să fac este să adun chestii scrise în varii momente şi să le pregătesc pentru postare la un moment dat, planificându-le postarea.

Astfel unele ajung să apară surprinzându-mă până şi pe mine. Ca să experimentez şi să mă surprind definitiv am început să fac posturi care vor apărea peste câteva luni... Voi putea astfel să mă auto-uimesc despre cât de rapid se schimbă sau cât de statornice îmi sunt opiniile :)

Un început de reflecţie metodologică despre măsurarea satisfacţiei cu sistemul de învăţământ

Există un interes ridicat în ultima vreme faţă de educaţia românească. La 12 ani de la primele testări internaţionale ce au arătat că sunt între cei mai slabi din lumea civilizată, începem să observăm si noi acest lucru.

Astfel că apar numeroase sondaje referitoare la educaţie. Din 2007 încoace, eu am văzut unele la Soros, la ASG, mai nou la Readers’ Digest, şi acum la GfK.

Interesant acest ultim sondaj a GfK. Aparent el spune că românii sunt nemulţumiţi de sistemul de învăţământ.

Rezultatul nu este tocmai în consonanţă cu toate celelalte sondaje, care arată că mulţumirea este mai mare în sistem (la profesori şi studenţi) decât în populaţie, dar şi că populaţia consideră sistemul mai degrabă drept unul performant.

Este însă posibil ca aici să fie o chestiune metodologică interesantă, despre care am tot avut discuţii cu varii colegi în ultimul timp: GfK foloseşte o scală de 5 puncte, lăsând subiectul dreptul să răspundă „nu şunt nici de acord, nici împotrivă”. Celelalte sondaje folosesc scale cu număr par de categorii de răspuns, fără a permite versiunea indeciziei şi forţând opţiunea pozitivă sau negativă.

În condiţiile acestea, ponderea nemulţumiţilor dată de GfK este similară cu cea (rezultată din alte sondaje) a celor ce consideră învăţământul mai puţin performant.

Să însemne acest lucru că de fapt, cei care nu sunt „nici nemulţumiţi, nici nemulţumiţi” în sondajul GfK or avea de fapt mai degrabă o opinie uşor favorabilă sistemului de învăţământ.

(da, sunt conştient că în celelalte sondaje din ultimii 2 ani discutăm despre alte aspecte ale sistemului, sau avem alte populaţi de respondenţi, însă diferenţa dintre ele şi GfK este foarte mare, de aceea caut răspunsul în primul rând metodologic)

Oricum ar fi, cred că se menţine trendul de scădere a încrederi în sistemul de învăţământ (practic singura parte a organizării societăţii care s-a bucurat de o relativă încredere în ultimii 20 de ani). Rămâne de văzut dacă sistemul va pricepe ceva din acest lucru sau va continua să ignore realitatea, aşa cum ignoră rezultatele dezastruoase la PISA, PIRLS, TIMSS sau performanţa academică submediocră a universităţilor româneşti.