Pulsaţii

Se întâmplă uneori să îmi apară în viaţă oameni pe care nu i-am văzut de mult, oameni de care mi-e dor, într-un mod vag, lipsit de scop, ca un dor de o imagine, de a mai vedea şi simţi măcar o dată ceva de mult pierdut. Se întâmplă adesea să caut oameni despre care aş vrea să ştiu ce au făcut cu vieţile lor, alături de care am mers o bucată de drum şi a căror continuare de poveste aş vrea să o aud. Uneori, astfel de oameni apar ca nişte licăriri, ca un semn mic, aproape codat, de mi se taie răsuflarea de incredibila veste a regăsirii, de uluiala gândurilor unui trecut atemporal, suspendat printre amintirile plăcute, curăţate de detalii anoste. Uneori imaginile dispar ca nişte amăgiri, amintindu-mi de momente în care mă îndoiesc că mi-am explicat bine motivele sau că am găsit chiar căi nu tocmai inspirate. Mă agăţ atunci de iluzia că data viitoare licărirea va fi mai puternică.

Oare să se aplice asta doar pentru oameni, sau o merge şi pentru "luminiţa de la capătul tunelului", aşa cum i se spunea dezvoltării României pe la începutul anilor 90?