Noua şcoală (preuniversitară)?

Societăţile au dezvoltat şcoala, aşa cum o ştim noi, cu sute de ani în urmă. De atunci, aproape că nu au apărut schimbări. Cel puţin nu schimbări majore, de structură, de forme ale educării.

Oamenii însă nu mai sunt aceeaşi. Trăiesc mai mult, mai bine, vor să ştie mai multe, petrec mai puţin timp muncind, dar produc infinit mai multe lucruri. Societăţile s-au schimbat, trecând printr-un proces dens de individualizare. Astăzi, mulţi dezvoltă şi manifestă nevoi aparte, specifice lor, greu de satisfăcut prin activităţi de grup, mai ales atunci când grupul este mai mare.

E greu astăzi pentru un profesor să ţină laolaltă 20-25 de adolescenţi, fiecare cu dorinţa sa de a se afirma, de a se manifesta, de a nu se supuse unei ordinii normalizatoare. Acest lucru se petrece în mai toate societăţile.

Ceea ce înseamnă că există o presiune deosebită către schimbare. Ea se îndreaptă asupra unei instituţii – şcoala – conservatoare prin esenţa ei şi prin tradiţia de a se menţine ca liant al societăţii, ca punct de coeziune.

De schimbat, se va schimba. Până acum, ţările dezvoltate au reacţionat crescând mereu calitatea cadrelor didactice. Mai multă şcoală absolvită de aceştia, pregătirea continuă, şi concurenţa pentru a deveni profesor (prin masificarea învăţământului superior) au fost pârghiile. Ele au condus către profesori mai deschişi la minte, mai bine mobilaţi pentru a face faţă presiunii elevilor, inteligenţei în creştere a acestora. S-a adăugat scăderea continuă dimensiunii clasei.

Aceasta se dovedeşte însă insuficient. Întrebarea care se pune cu acuitate astăzi este legată de următorul val de schimbări. Cum va fi el? Va însemna renunţarea la normativitate? Ne întoarcem către homeschooling? Creştem masiv costurile unitare (i.e. pe cap de elev) în sistemele publice, micşorând numărul de elevi pe profesor? Renunţăm complet la sistemele publice? Angajăm roboţi (ieftini, eficienţi, umani? Renunţăm complet la predat şi trecem la „învăţat”, transformând profesorul într-un soi de consilier al elevului, cel care decide, împreună cu părinţii, încotro vrea să îşi direcţioneze educaţia? Ce facem cu diferenţele dintre clase sociale? Ce facem ca să asigurăm „şanse egale” copiilor ai căror părinţi sunt mai puţin educaţi?

Aparent, astfel de întrebări sunt departe de spaţiul românesc. Aici abia ne punem întrebarea legată de calitatea cadrelor didactice. Acesta nu înseamnă însă că trebuie să ne asumăm cu resemnare înapoierea. Dimpotrivă, e cazul să o recunoaştem deschis şi să încercăm să facem acei paşi care ne permit să ardem etapele…