Patinaj pozitiv

Postul acesta nu are de a face cu faptul că vineri am cunoscut primele căzături la patinaj de care îmi amintesc. Mai exact mai căzusem o dată, anul trecut, dar atunci mă dărâmase Irina care se agăţase cu ardoare de pantalonii mei.

Prima oară când am patinat în Bucureşti a fost prin 2004 sau 2005. Tocmai se deschise patinoarul în aer liber de a Moghioroş. Ne-am cumpărat patine, și Mălina și Irina şi eu, și am mers la patinat. Acolo am avut o mare surpriză: patinam mai bine decât mai toţi cei de pe patinoar.

Nu mai patinasem de 10-12 ani. Prima oară se întâmplase în Ploieşti. Cred că era prin 1989. Ştiam să merg pe patine cu rotile, din cele cu patru roţi, două în faţă, două în spate. Îmi cumpărase tata unele de la Moscova, în 1979 și le folosisem ani în şir. Probabil mai sunt funcţionale și azi. Eram în liceu când prietenii m-au dus la patinoar. Cred că chiuleam de la o practică industrială, din cele care durau câte o săptămână întreagă, în care stăteai în principiu în fabrică, la Flacăra și te uitai cum muncitorii chiuleau la rândul lor. Sorin m-a învăţat cum să pun o monedă de 5 lei în buletin când închiriez patinele și voi primi o pereche în stare mai bună. Am intrat pe patinoar și nu am căzut niciodată, fără a fi însă niciodată cine ştie ce mare patinator, ba chiar dimpotrivă. Asta se petrecea pe Patinoarul Olimpia, în Ploieşti.

Pe patinoarul de la Moghioroş, mulţi ani mai târziu, am descoperit cu stupoare că, în ciuda neîndemânării mele evidente, eram un soi de „mare meşter” printre ceilalţi patinatori. Se simţea că în zona respectivă nu existase un patinoar...

Între timp, în Bucureşti au apărut numeroase alte arene de gheaţă. Le ştiu pe cele de la Liberty (mai mică) și de la AFI (decentă ca mărime). De la an la an am remarcat schimbarea: cum nu m-am prea preocupat să progresez, sunt mulţi cei care patinează acum mult mai bine decât mine. Deja se simte o schimbare remarcabilă. În plus, găseşti adesea pe patinoar oameni la peste 50-60 de ani, care se mişcă fără dificultăți pe gheaţă. Iar puştii de 5-6 ani sunt frecvent extrem de îndemânatici.

La Liberty, e o antrenare al cărei nume nu îl ştiu, pricepută foc cu începătorii (am văzut-o o singură dată la lucru, dar m-a surprins plăcut cum lucrează). La AFI, vineri, când am căzut (chiar de două ori, pentru că, nu-i aşa, non c'è uno senza due :), calitatea gheții era remarcabilă. Mai mult de cât atât, în iarna aceasta, la AFI, muzica a devenit una potrivită pentru patinaj, atât ca selecţie, cât și ca nivel al decibelilor (poţi să te auzi cu cel lângă care patinezi).

Pentru mine, cel mai tare patinoar va rămâne oricum Olimpia, patinoarul în aer liber din Ploieşti. Dar asta nu mă împiedică să remarc evoluţia pozitivă a ceea ce se petrece în Bucureşti și să mă bucur că mall-urile au adus (şi) locuri unde poţi face un pic de mişcare. Şi unde am decis să încep să învăţ să patinez şi eu ceva mai bine...

Mica ciupeală

"NU vreau chestii din astea corecte ştiinţific, nouă ne trebuie lucruri utile!",

îmi spuse un partener, explicându-mi că eu sunt puţin cam deficitar la capitolul competenţă spre deosebire de domnia sa.

La urma urmei, oricine are dreptul de a prefera o casă care să se dărâme la cutremur sau în care să curgă apa când plouă, în locul uneia construite "ştiinţific". E mult mai util să pui un turnuleţ sau o spoială care să ia ochii.

Mai neplăcut ar putea fi când alegi să faci asta pe bani publici. La urma urmei însă ce mai contează faptul că ăia sunt bani furnizaţi de contribuabili dacă tu faci parte din inviolabila şi sfânta "societate civilă".

Ce caut eu aici? O trilogie a frustrărilor proprii (profesional-relaţionale)

1.
La o aniversare, văd un individ oarecare, pe care îl cunosc. Îl salut, spunându-i că nu observasem că era prezent. Îmi răspunde în loc de salut cu ceva de genul: „am auzit că îmi suni redactorii să plece de la revistă”. Rămân uimit.

Fusesem plecat trei săptămâni din ţară, și revenisem de 3 zile. Vorbea despre un jurnal academic în viaţa căruia m-am implicat de mai multe ori în ultimii 10 ani, ocupând varii poziţii în redacţie. Plecasem de acolo după ce venise ca și co-redactor şef, sosire pe care de altfel o sprijinisem, ca și soluţie de compromis ce permitea continuitatea revistei. El începuse însă de la început cu varii insinuări despre presupusa mea afinitate cu „vechea echipă”. De atunci mă retrăsesem şi ignorasem voit orice se petrecea cu jurnalul respectiv, aflat în mijlocul unui conflict de interese, tocmai pentru a evita ca reticenţele unuia sau altuia legate de persoana mea să afecteze în vreun fel viaţa revistei.

În fine, pot pricepe frustrările individului de care aminteam la început, aflat în mijlocul unui conflict cu care se descurcă cu dificultate, dar nu îi pot accepta sub nici o formă bădărănia cu care mi-a răspuns la salut.

2.
Alt context, o altă întâmplare, acelaşi timp de abordare: În urmă cu ceva timp, am reacţionat pe o listă de discuţii publică, din interiorul comunităţii academice căreia îi aparţin. Reacţia mea era consecinţa intervenţiei unui sociolog român și aducea argumente opuse opiniei acestuia. Părea a fi o dezbatere academică obişnuită, derulată în spaţiul public respectiv. Ca reacţie primesc un mesaj privat de la interlocutorul cu pricina, în care îmi spune clar că am o astfel de poziţie deoarece „amicii mei” ar avea ceva împotriva lui și a organizaţiei de care aparţine. După câteva zile mă dumiresc: se referea probabil la o persoană cu care nu mai interacţionam deloc de doi ani.

Oricum, nu am priceput ce treabă avea presupusa poziţie a unor presupuşi prieteni ai mei cu argumentaţia mea? Să fi fost vorba tot de frustrări? De nerealizări personale ale interlocutorului respectiv?

3.
Altă întâmplare, alt context: Coordonez tehnic o cercetare dintr-un cap în altul. Lucrez direct cu nişte oameni. Îmi pun în mai multe rânduri obrazul la bătaie.

Alte câteva persoane sunt implicate în administrarea proiectului. Ne sunt colegi, dar în proiect se ocupă mai mult de partea de management. Proiectul este întârziat din cauza lor. Ajungem să facem și părţi din cele ce le-ar reveni. O parte din cele pe care ar trebui să le rezolve sunt rezolvate mediocru. Aflăm de pe site-ul proiectului că mai avem câţiva inşi care ne coordonează, dar pe care nu îi vedem la faţă.

Ducem proiectul la capăt, lucrăm la raportul final. Convenisem la un moment dat că vom avea și un seminar final. La un moment dat primim un mesaj din partea |managementului|: „facem seminar, cine vrea să prezinte să anunţe”. Evident, nu anunţ nimic nu am de gând să particip. Oare nu era cazul să fim întrebaţi, măcar de politeţe, dacă avem vreo idee despre ce ar trebui făcut la seminarul cu pricina?

Avem în cele din urmă o discuţie cu cei din management. Le spunem cele de mai sus. Le spunem că fecare, ân parte, este o chestie măruntă, dar împreună devin un tot al naibii de consistent. Nu pricep mare lucru. Colegul meu le zice și ceva de bani. Abia aici apare o reacţie: „dar pe voi v-am plătit cel mai mult!”. Îmi amintesc de replici similare venite în timp de la inşi cu care am lucrat și care considerau că dacă eu câştig X și ei trebuie să primească X, indiferent de munca depusă sau de calitatea acesteia, fie pentru că sunt mai bătrâni, fie pentru că au nevoie de nu-ştiu-ce, fie aşa, din principiu. Capitalism curat!





Concluzie?
Cele de mai sus sunt doar câteva exemple relativ recente ce mi-au venit în minte azi. De regulă, când mai mulţi inşi îţi spun că eşti nebun, sau beat, e cazul să te cauţi. Asta ar fi prima opţiune pe care o investighez: e ceva în neregulă cu mine.

Dar dacă, de fapt, e ceva în neregulă cu mediul în care evoluez? Aceasta să fie lumea în care îmi doresc să mă aflu?

Următourl film al lui Mr.Bean?

Prin august 2010 am primit o înştiinţare de la ANAF. Era legată de declaraţia de impozit pe venitul global pentru anul 2009. Am luat-o, am citit-o și după ce am reflectat îndelung la limbajul de lemn de acolo, am priceput că trebuie să primesc înapoi o sumă destul de măricică de bani.

Am urmat calea pe care merseseră câţiva dintre prieteni ce avuseseră de primit în ani trecuţi sume mai mărunte: m-am dus la Trezoreria Sectorului 5, în zilele menţionate pe înştiinţare, având la mine înştiinţarea și cartea de identitate.

Cei de acolo au luat înştiinţarea, s-au uitat la ea 10 minute, nu au priceput

Banii, educaţia şi formatorii

Am scris destul de frecvent despre cum România are o forţă de muncă slab instruită şcolar și care nici nu e preocupată de a se perfecţiona.

O parte din fondurile europene ţintesc să rezolve a doua parte a problemei, căutând să sprijine formarea continuă. Acronimul POSDRU este familiar cu siguranţă mai tuturor celor ce ajung pe acest blog. Mulţi de altfel au câştigat, ca şi mine, bani buni din implementarea unor astfel de programe, finanţate pe trei sferturi din bani europeni și 25% de la bugetul naţional. Unii chiar au devenit traineri și ajută adulţii să îşi crească nivelul capitalului uman.

O parte dintre ei câştigă sumele despre care vorbeşte Ziarul Financiar: 2-3000 de Euro net, pe lună.

Mie unul mi se pare că este absolut firesc să avem astfel de formatori, este absolut necesar să îi plătim bine și este obligatoriu să avem mai mulţi adulţi care continuă să înveţe și după ce îşi încheie educaţia formală. Am scris despre astfel de lucruri de prin 2000.

Cu toate acestea nu mă pot opri să nu observ un lucru simplu: Educaţia adulţilor urmează adesea celei universitare, căreia îi este superioară ca nivel de sofisticare. Evident, acest lucru nu este întotdeauna valabil: poţi avea formare continuă a unor adulţi ce au absolvit doar gimnaziul și pe care îi ajuţi să se recalifice. Să zicem prin urmare că, în linii mari avem o rută (PostFac) de formare ce succede cronologic facultăţii și una (LowLLL) ce se referă la formarea celor ce nu au absolvit cursuri universitare.

În mod firesc, (PostFac) necesită competenţe superioare formării universitare. Prin urmare cei care sunt formatori pe acest segment ar trebui să satisfacă standarde superioare nivelului de lector, nu-i aşa? Deci ar trebui să aibă măcar doctorat și ceva publicaţii ştiinţifice. Mă înşel eu sau în prezent nu există o astfel de condiţie? Cu alte cuvinte, un profesor universitar, coordonator de doctorat, câştigând dintr-o singură normă cam jumătate din ceea ce poate lua un trainer, ar trebui să îndeplinească criterii de performanţă superioare.

Dacă privim la celălalt caz extrem, acolo lucrurile sunt și mai simple: nici măcar nu mai apare nevoia de a avea standarde, dat fiind că discutăm despre un nivel de calificare inferior. Cu alte cuvinte, normal ar fi ca şi salarizarea să fie mai redusă decât cea a unui lector (cam 3-400 de euro net, pe lună, dacă nu mă înşel).

În contextul curent, rămâne validă o singură concluzie: ordinea curentă a recompenselor acordate muncii reflectă fidel principiul votat în ultimele alegeri – „avem nevoie de bucătari, nu de filosofi”. Dacă ar fi ca un tânăr licean să îmi spună că ar dori o carieră academică, l-aş sfătui prin urmare fără să ezit: „Go West! şi fă asta încă dinainte de faculate!”.

Trento, pe scurt

Oraşul vechi. Nu arată rău. Merită o hoinăreală pe străduţele neregulate, cu iz medieval, străjuite din trei părţi de munţi. Ca şi la Verona, multe dintre palazzo au sau au avut faţada pictată. Parcă în Trento sunt însă mai multe astfel de clădiri. Clădirile aduc niţel mai mult a stil nemţesc (Trento a fost în Imperiul Habsburgic). Curăţenia este mai pronunţată decât în restul Italiei.



Domul. Aici a avut celebrul Conciliul contrareformist, cel care a consemnat practic separarea între catolici şi Protestanţi. Domul nu e spectaculos, dar nava cu turnuleţe e interesantă, iar piazza de una din laturi e drăguţă, cu un palazzo pictat şi cu fântâna lui Neptun (ironic, nu, să ai un zeu păgân ca statuie în locul unde catolicii i-au condamnat formal pe protestanţi).

Castello de Buonconcilio. Simpatic. Mi-au plăcut unele dintre tavanele din partea nouă a castelului, felul încare e construit în stâncă castelul vechi, fresca cu anotimpurile din turn.

Oraşul subteran, în care se intră coborând scările din piaţa teatrului, merită din plin cei 2 Euro cât costă intrarea :). Sunt acolo bucăţi de zid, camere întregi, băi, curţi, puţuri, canalizări, străzi din perioada romană, dar şi dinaintea acesteia. E interesantă piatra roz care predomină în aceste vestigii, şi pe care o puteţi regăsi şi în unele din clădirile din oraşul vechi.

Telecabina şi panorama. La funivia se ia din spatele autogării, după ce treci podul peste calea ferată. Sunt 2-4 curse pe oră, care te urcă 400 de metri, trecându-te râul şi conducându-te în Sardagna (600 de metri altitudine). Panorama oferită este deosebită: priveşte printre munţi, peste întreaga vale, vezi oraşul de sus, admiri culmile înzăpezite. Dacă urmezi drumul către centrul satului, după câteva minute găseşti indicatoare ce te condu la osteleria din centru, unde se mănâncă binişor. Din Sardagna ai opţiunea de a porni pe varii trasee montane (vârful cel mai înalt din împrejurimi are peste 2000 de metri).

Mâncarea locală. Nu e grozavă, dar am mâncat bine în câteva locuri. În principiu însă toţi îşi oferă cam acelaşi lucru. Mai deosebit este un birramisu (tiramisu cu bere în loc de rom) mâncat la Forst, unde au şi o bere proprie (made in Bolzano) bunicică. Un calzone interesant se face la Chiste’. La Patelli au nişte gnocchi cu fistic interesanţi, dar nu fantastici. Ca în mai tot oraşul, porţiile sunt mici, mai ales dacă sunteţi obişnuiţi cu cele din Germania. Prin urmare, mai indicat ar fi să încercaţi un primo piato şi un secundo piato (felul întâi şi felul doi), sau măcar ceva antipasti (aperitive). Adesea, garnitura pentru secundo piato se comandă separat. Vinul local nu mi s-a părut grozav. Atenţie: dacă nu aţi mâncat până la 2:30 de prânz şi vreţi mâncare caldă, doar cafenelele vă mai pot salva… (pe de altă parte, mai toate magazinele sunt închise de la 12:00 la 15:00)

Laundry. Un laundromat bun e Natalya, via Tore d’Augusto 21, lângă Albergo AlberMonaco. Maşini bune, noi, curate.

Trenitalia

Trenurile italiene sunt pentru mine o surpriză plăcută. Impresia mea se bazează pe experienţa directă avută în Trentino şi Veneto: vin des, te duc aproape oriunde, poţi cumpăra bilete online, repede, fără coadă, arată bine, sunt curate şi confortabile. Îmi amintesc de cele din Olanda sau din Coreea de Sud, unde sunt folosite pentru deplasări pe aproape orice distanţă.

Pe verso-ul biletului pe care îl iei de la automat, apare inscripţia din fotografie.

Dacă mergi de la Napoli la Milano, cu avionul, cu avionul, media de kilograme de CO2 emise pe pasager este de 115. Cu automobilul sunt 76 kg, iar cu trenul doar 31.

Ce te faci însă dacă nu ai un sistem de căi ferate dezvoltat precum în Europa de Vest sau în unele ţări sud asiatice???

Despre sondaje, presă şi guvern (II): ”oaia care face ouă”

Zilele trecute s-a lansat un „studiu sociologic”, despre ce meserii preferă elevii, comandat de una dintre agenţiile Ministerului Educaţiei. Am aflat despre studiu dintr-unziar. De acolo am aflat că „Cercetarea a fost realizată pe un eşantion de 870 subiecţi (423 de elevi, 400 de studenţi şi 47 tutori de practică).”

Acest lucru înseamnă că au fost trei eşantioane: unul de studenţi, unul de elevi şi unul de tutori. Dacă ar fi eşantioane probabilistice, atunci erorile maxime ar fi în jur de +/-4,9% în cazul studenţilor, de +/-4,7% în cazul elevilor, şi de 14% la tutorii de practică.

Asta ar însemna că, de exemplu, dacă 54% din elevii ce au răspuns la întrebări au zis că „oaia face ouă”, atunci dacă am fi investigat toţi elevii din România, ponderea celor care afirmă „oaia face ouă” ar fi cuprinsă între 49,3% şi 58,7%. Iar chestia asta am garanta-o cu o probabilitate de 95%. Adică am fi 95% siguri că ponderea celor care cred că „oaia face ouă” ar fi cuprinsă între cifrele cu pricina.

Cu alte cuvinte, nu am avea de fapt habar ce indică de fapt procentul acela de 56%. Cu alte cuvinte am plătit nişte bani, probabil destul de mulţi, pe un produs care e posibil să se fi nimerit să fie bun, dar nu avem habar dacă e aşa.

Din păcate asta spune că beneficiarul, cel care a plătit, nu are habar pe ce a dat banii. Altfel ar fi optat măcar pentru a face, cu aceeaşi bani, un studiu doar pe un eşantion de elevi, dar a cărui utilitate şi calitate ar fi fost infinit mai mare.

Îmi place să cred că sociologii implicaţi nu au avut nici un cuvânt de spus în a selecta dimensiunea eşantioanelor şi au acceptat să lucreze aşa doar pentru a câştiga şi ei un ban, sau că, în raportul complet nu au făcut deloc inferenţă statistică.

Bănuiesc de asemenea că sărmanul jurnalist care a produs ştirea nu se pricepe la astfel de cifre. Ar putea să dea atunci vina pe cel ce i-a furnizat informaţiile, dar la fel de bine ar putea să se întrebe singur de ce se bagă la a scrie despre lucruri pe care nu le înţelege.

Până una alta, actorii implicaţi au o problemă de imagine, care te face să crezi că unul dintre ei chiar ar putea crede că „oaia face ouă”.

Vicenza, pe scurt

Situat între Veneţia şi Verona, fostul oraş roman este marcat de personalitatea lui Andrea Palladio, un arhitect din secolul al XVI-lea. Acesta a refăcut mai toate edificiile importante din oraş într-un stil ce s-a dorit să imite grandoarea şi proporţiile gigante ale Romei antice. Cum era un arhitect la modă, Palladio avea să fie solicitat de mai toţi cei avuţi din oraş pentru a le proiecta, construi sau remodela casele.

Prin urmare există un număr mare de palazzo datorate lui Palladio sau urmaşilor săi. Mi s-au părut interesante, dar neimpresionante.

Există însă pe acolo şi bizarul Teatro Olimpico, reper care face ca Vicenza să fie de neratat. Nu cu mult înainte de a muri, Palladio a convins confraţii săi din Accademia Olimpica să construiască cel mai măreţ teatru în care să se joace cele mai mari tragedii antice. Astfel a apărut ceea ce vedeţi prin fotografii din această postare: tribuna amfiteatrului este din lemn, tavanul este pictat în albastrul deschis al cerului, deasupra tribunelor este o puzderie de sculpturi în stil antic. Acestea de altfel străjuiesc şi scena, în fapt un mini-oraş antic, o copie a Tebei, ce se întrevede, cu străzi şi case aşezate în pantă – ceea ce creează o puternică impresie de adâncime. O privelişte impresionantă.

Altfel, ar mai fi de văzut Piazza dei Signori, unde poate fi admirată (pe dinafară), Basilica Palladiana, o biserică gotică cu magazine şi cafenele la parter!

În rest, cum spuneam, oraşul şi muzeele sale nu m-au impresionat, dar Teatro Olimpico face ca să merite o oprire de 1-2 ore pe aici. BTW, am zis că este unul din puţinele teatre atât de vechi încă în funcţiune? Olistă a spectacolelor este disponibilă aici.

PS. Din motive tehnice/personale nu am văzut Villa Capra 'La Rotonda', din periferie, despre care se spune că ar fi o creaţie arhitecturală deosebită, aparţinând, evident, tot lui Palladio.

Despre sondaje, presă şi guvern (I)

Am citit despre o iniţiativă interesantă şi de apreciat a Guvernului, care îşi propune să deruleze un sondaj mamut, de 15000 de respondenţi, pe care să îl repete peste câțiva ani. Presa a reţinut mai degrabă suma mare de bani (peste un milion de lei) şi intenţia de a plăti subiecţii cu 15 lei de căciulă. Plata este una legitimă, se practică peste tot în lume. Suma este legată de numărul mare de respondenţi, aşa cum voi discuta mai jos.

Iniţiativa este excelentă: poate furniza o bază de date care să furnizeze informaţie substanţială despre cum evoluează România. Astfel de informaţie a fost disponibilă bianual sau mai des între 1995 şi 2006, nota de plată fiind achitată absolut remarcabil de Fundaţia Soros. Din păcate proiectul cu pricina a murit.

Alte două proiecte similare sunt cercetări internaţionale ce implică şi România. Una însă (ESS) pare a nu mai avea finanţare. Cea de-a doua, în care sunt şi eu implicat, suferă de asemenea şi probabil nu va reuşi să colecteze date anul acesta, tot din lipsă de bani. Prin urmare, iniţiativa fostului ASG este cât se poate de binevenită, dacă este derulată cel puţin decent.

Dimensiunea extrem de mare a eşantionului este discutabilă, dar, dacă iniţiatorii îşi propun scopuri înalte şi sunt atât de mulţi bani la îndemână, nu văd nici o problemă.

Am însă dubii observând că în opinia iniţiatorilor 160 de întrebări constituie un chestionar lung. Da, ştiu că aceasta este o părere adesea exprimată de varii agenţii de colectare a datelor, dar să nu uităm că interesul lor (firesc) este să insiste asupra dificultăţilor de a colecta date şi că, principalele cercetări comparative internaţionale (WVS/EVS, ESS) includ un număr dublu dacă nu cumva triplu de itemi. Acelaşi lucru se petrece cu sondaje periodice similare derulate în varii ţari europene. Motivul este unul simplu: dacă culegi date doar pentru a spune că X% zic că e albă, iar Y% spun că e „Gigi e frumos”, e ca şi cum ai arunca cu banii pe fereastră. Ai nevoie să pui în relaţie variabilele pentru a ajunge la concluzi interesante şi utile societăţii. Tot ce îmi rămâne să sper este că de fapt o fi vorba de 160 de ticks (grupuri de 2-4 itemi).

În plus, mi-aş dori ca să nu fie un contract de colectare a datelor, ci trei: eşantionul să fie împărţit în 3 bucăţi, dar nu pe criterii geografice, astfel încât să fie trei firme care să colecteze răspunsuri de la câte 5000 de respondenţi. Acest lucru ar garanta o colectare mai grijulie, cu mai puţine erori de selecţie sau de completare.

În fine, sper ca designul chestionarului să înceapă cu mai multe luni înainte de colectarea efectivă şi să fie realizat de o echipă care să ştie să utilizeze datele culese. Astfel de oameni sunt din păcate rari în sociologia românească şi extrem de rari printre cei ce lucrează în agenţii de colectare a datelor.

La suma de bani despre care se vorbeşte şi la miza de cunoaştere implicată, sper ca lucrurile să fie bine făcute şi să avem de a face cu una din puţinele bucăţele de Românie pozitivă din aceste timpuri…