Povestea peștelui

Să zicem că vine unul într-un spațiu public. Un individ oarecare. Se bate cu pumnul în piept că a făcut și a dres. Unii zâmbesc pe sub mustăți văzând cât e de găunos. Alții îl împing de la spate pentru spectacol. Alții nu au habar cine e și o iau de bună.

Două săptămâni mai târziu, persoana cu pricina, o femeie, vine din nou și afirmă sus și tare o părere oarecare, legitimând-o imediat cu ce a făcut și a dres ea. Unii râd de cum se dă în petic, dar o fac de acasă, din fața computerului. Câțiva își amintesc cum a răsărit printre ei, lipsită de har și de știință, dar fiind vecină cu cine trebuie în satul natal. Alții aplaudă, simțind că e vorba de o persoană importantă ce îi poate reprezenta. Alții o împing de la spate, dorind o diversiune din care să atragă alte beneficii.

După trei zile, Paraschiva, ca să îi dăm și un nume noului star, vine și explică cum Cosmin este un tip pe a cărui opinie te poți baza, îi ia opinia, o împachetează în beteală cu zorzoane, pune pe masă un tom, și anunță că a inițiat o regulă nouă care îi afectează pe toți. Unii râd de absurditatea Paraschivei, de nepotrivirea culorilor de la ambalaj, de lipsa de logică a regulii, de stângăcia jenantă pentru un om aflat în poziția respectivă, de trecutul marcat de desfacerea largă a picioarelor atunci când era nevoie. Cei ce aplaudă sunt firavi, tot în fața computerului. Grupul lui Cosmin se hlizește tâmp. Nimeni nu spune nimic în public.

O lună mai târziu, Paraschiva Moldoveanu devine persoana însărcinată să aplice regula. Anunță public aprecierea sa pentru Cătălin și Maria, îl atacă voalat pe Petru și invocă susținerea unor prieteni europeni. Prietenii europeni se crucesc de râs, românii tac. O parte îi simte calitățile extraordinare și competențele net superioare lor.

Trei ani mai târziu, România se bate cu pumnul în piept că trebuie să ocupe o poziție importantă în administrația de la Bruxelles. La urma urmei cotizează oricum mai mult decât ia înapoi. Doamna Paraschiva Moldoveanu, profesor universitar, consultant al unei cunoscute firme transnaționale ce operează contracte cu ministerul X, posesoarea unei recunoașteri internaționale desăvârșite după cum anunță fluturând unghiile de pe care oja se desprinde în două colțuri, lăsând în urmă-i un suav iz de Acqua Di Gio combinat cu Anaïs Anaïs, este alegerea optimă. Domnia sa are o lungă istorie de reformare a societății românești, fiind un element ce a adus progresul în viața comunității din care face parte. Ea este cea care a relevat stupiditatea lui Cosmin, după ce a arătat tuturor cine e cu adevărat Petru. Ea o arată lumii pe Maria, fosta sa șefă și explică că a săvârșit erori umane.

Colegii își freacă mâinile fericiți. Spun tuturor cum au susținut întotdeauna o persoană atât de remarcabilă. Studenții mai vechi își amintesc cu groază seminariile pe care le preda. Studenții mai noi vorbesc despre asistenții ei și despre acea ocazie în care a avut timp să vină la curs și le-a explicat cât de mare e diferența între ea și ei, și cât au de muncit să ajungă ca ea, Doamna Profesoară Paraschiva.

Un amic trezit din comă se freacă la ochi. Nu înțelege nimic. Primul ministru o felicită personal pentru noua ei carte, identică cu cea veche. Îi spune că este la fel de bună ca opera lui de dinainte să devină prim ministru.

Europenii aplaudă fascinați de personalitatea Paraschivei. Doi sunt indiferenți, dar majoritatea sunt fericiți că va crește numărul de femei și nu mai pot fi acuzați de misoginism. "Dacă era neagră și sau lesbi putea deveni șef și mai mare", murmură un olandez. Paraschiva îl aude și îi sclipesc ochii. Trei dintre cei de față pregătesc modul în care vor obține maximul cu minim de efort de la noua reprezentantă a României: proastă, puțind a parfum scump, sensibilă la laude, incredibil de firavă la CV, nesigură pe sine dacă o iei suficient de tare. O vacă de muls. Cei trei se reped și servesc discursuri savante. Le-au pregătit de mult, ajutați de unul, Vladimir Propp, ce le-a fost cândva profesor.

600 de simpatizanţi în două zile!

Marţi seară, trei asociaţii ale suporterilor petrolişti au semnat o scrisoare de protest si au anunţat acţiuni comune împotriva lui Radu Mazăre, primar de Constanţa.

Ce s-a întâmplat: Youness Hamza, atacantul tunisian al Petrolului se dădea cu skyjetul la Mamaia. În acelaşi timp Mazăre se dădea cu zmeul. Unul pe apă, unul prin aer. Prin urmare s-au intersectat şi s-au înjurat reciproc. Mazăre se pare că a ieşit din mare (sună amuzant, nu-i aşa?) şi apoi a reintrat la dat cu zmeul (kite, pe englezeşte). Hamza a ieşit şi el şi a fost întâmpinat de doi inşi, bodyguarzi ai primarului, care i-au învineţit un ochi, doctorii aplicându-i ulterior ceva puncte de sutură şi certificând medical agresiunea. Se pare că Mazăre discutase în prealabil cu cei doi oameni ai săi. Poliţia a fost lentă în a acţiona, în ciuda plângerii jucătorului. Belicos, Mazăre ar fi spus că fotbalistul era drogat sau beat (fiind musulman, Hamza nu bea) şi a vrut să îl omoare, pe el şi pe un copil. Sau cam aşa ceva.

Acum, Hamza a depus plângere, dar nu s-a întâmplat nimic.

Sunt patru precedente care vin în minte, toate legate de fotbal.

1. Un suporter petrolist sare din tribună şi loveşte un jucător al Stelei. Caz absolut reprobabil, agresorul e imediat arestat, clubul are terenul suspendat etc.
2. oficialul Stelei, MM Stoica se dă în stambă în Macedonia în urmă cu câteva săptămâni. În mai puţin de o oră, poliţia locală îl ia la bani mărunţi şi îi aplică o amendă.
3. Gigi Becali sechestrează prin intermediul bodyguarzilor o persoană. Durează ceva ani, dar după ce jupânul Jiji ajunge la zdup, se judecă şi cazul acesta şi un supliment de carceră este rezultatul firesc.
4. Acelaşi MM Stoica dă cu pumnul într-un suporter la Bucureşti. Din câte îmi amintesc nu se petrece nimic.

Ceea ce cer suporterii petrolişti este să se judece corect. Şi mai ales să se judece, nu să se muşamalizeze. Nu e neapărat clar cine e de vină, chit că dovezile spun că primarul ar fi cel cu bube. Oricum ar fi însă, nu are sens să ascundem mereu gunoiul sau mazărea sub preş, ci trebuie să privim lucrurile în faţă.

Cele două persoane implicate, unul primar, celălalt fotbalist apreciat cel puţin în Prahova, pot fi modele pentru tânăra generaţie şi numai. De aceea este util să avem o judecată realizată cu celeritate. Cazul nu e complicat, dovezile şi martorii există, nu are sens să se amâne.

Asta am solicitat şi în scrisoarea de suport pe care am iniţiat-o miercuri, sub forma unei petiţii adresate autorităţilor române. Să se judece, şi să se judece iute!

Altfel se învaţă oamenii cu nărav de mici, scapă la zburdat prin ţări mai atente la integritatea locuitorilor lor, şi iau amenzi sau ajung la pârnaie.


Până joi seară raportul de pe site-ul unde am plasat petiţia spunea că „572 persoane au semnat această petiție. Semnăturile provin de la 506 adresa IP diferite.” Erau şi 543 de Like-uri pe Facebook. Cum numărul lor depăşeşte numărul Ip-urilor, estimez că există susţinere de la minim 600 de persoane diferite (eliminând pe cei care probabil au semnat de două ori, având mai multe adrese de e-mail, dar adăugând pe cei ce fără a semna au dat Like – ceva mai complicat de falsificat). Dintre cei ce au semnat, ţinând cont de IP, 443 proveneau din Ploieşti, 21 din Bucureşti, 108 din alte locaţii (multe din afara ţării).

Nu e un bilanţ rău pentru două zile. Ca şi restul acţiunilor celor trei asociaţii ale suporterilor, arată o Românie (sau mai exact un Ploieşti) care nu mai acceptă să asiste pasivă la acte de violenţă şi încălcări flagrante ale legii şi care se constituie în societate civilă, cerând socoteală clasei politice şi puterii judecătoreşti. 

Poate e momentul să veniţi alături de noi, semnând sau măcar dând Like petiţiei noastre!

Un campus adevărat şi mai mult decât atât

De-a lungul timpului, am trecut prin multe universităţi din România, ca student, lector, sau simplu vizitator, dar una singură mi-a marcat cu adevărat viaţa. Îmi voi aminti mereu prima mea prezenţă acolo. Intrai în laboratorul mirosind a metal, cu instalaţii bizare, impresionante. Dimensiunile mi se păreau gigantice. Urcai pe o scăriţă de metal către un soi de mansardă aflată în laborator, undeva sus, cam pe la nivelul al doilea dintr-un bloc. Clădirea, sau mai exact ansamblul de clădiri, se afla spre capătul lui 30 barat, înainte de Hipodrom. Lângă laborator, o săliţă mică, de seminar, cu o tablă neagră, cu cretă colorată. Aveam nouă ani sau poate zece, totul părea gigantic, frumos, altfel. Mai încolo era un amfiteatru, biroul tatei, cu multe hârtii. Un joc de şah într-un dulap.

Clădirea principală avea multe aripi, enorm de multe mi se păreau pe atunci. Pe partea cealaltă a Căii Bucureşti, botezată Bulevard de către autorităţile comuniste, era restul campusului, cămine, cantine, toate la un loc. Puţin mai încolo, către oraş, se afla şi încă e acolo, Liceul de Chimie.

IPG-ul, cum se numea pe atunci, înainte ca Institutul de Petrol şi Gaze să îşi schimbe din nou numele, avea trei facultăţi mari şi late şi concurenţă de 17-18 candidaţi pe un loc. Cu tata nu puteai ieşi niciodată să faci 200 de metri prin oraş fără să îl salute măcar 2-3 persoane. Foşti studenţi sau colegi, sau colaboratori, toţi ingineri de petrol, într-un fel o mare familie, însărcinată cu ceea ce a făcut oraşul mare şi probabil a determinat destinul României în ultimul război mondial.

Azi, Universitatea Petrol şi Gaze Ploieşti s-a diversificat, pierzând din calitatea campusului. Căci asta făcea şi face UPG o universitatea precum cele din Suedia, sau Olanda, sau SUA, sau Elveţia. Campusul. Totul se află laolaltă, există viaţă universitară; de la cămine la facultate, de la cantină la sala de sport e doar o zvârlitură de băţ. Profesorii aveau birouri, chiar dacă nu individuale, iar studenţii puteau să îi caute pentru consultaţii.
E un lucru pe care nu îl vezi în ASE sau la Universitatea din Bucureşti sau la multe alte universităţi româneşti. Istoria e în defavoarea lor: au sedii centrale şi nu se pot îndura să se despartă de ele. Atunci caută să achiziţioneze sau să construiască alte clădiri, dar tot oarecum în centru. Precum Politehnica Bucureşteană, IPG-ul a fost construit la periferia oraşului, în anii '60, ceea ce a fost în avantajul său ca universitate. Spaţiul liber din jur a permis dezvoltarea unui campus adevărat, acolo unde oamenii se pot întâlni şi dezvolta proiecte comune, chiar dacă e departe de centru. Aşa e în Umeå, în Lausanne, în Stockholm, la Tilburg, la Ljubljana, la Lisabona, ca să dau doar câteva exemple europene.

Fără îndoială, atunci când am început să „frecventez” IPG-ul, condiţiile tehnologice erau altele. În anii şaptezeci tata şi-a scris teza de doctorat de mână. Mai întâi pe ciorne, cu creionul mecanic, acela ce se ascuţea cu „limba soacrei” – o bucăţică de şmirghel lipită pe un soi de limbă de plastic din care nu găsesc nicio imagine pe Internet! Folosea nişte creioane Koh-I-Nor, care aveau şi ascuţitoarea lor, înşurubată în butonul din fundul creionului. Nu, nu erau mine de 0,5 sau 0,7. Erau mine HB, la fel de groase ca la creioanele de lemn, aşa că se cereau ascuţite periodic. Făcea ceva şi cu un computer, că avea cartele perforate, dar e prea târziu să mai întreb ce. Mai apoi a scris teza cu stiloul, sau parcă cu un Rotring cu tuş negru, cu scrisul lui caligrafic, cu litere aproape ca cele de tipar. Apoi a devenit şef de lucrări (adică lector) şi a rămas aşa mai bine de un deceniu, până în 1990, că deh, posturile erau blocate. Asta ca să nu spună nimeni că istoria nu se repetă ;) Apoi a devenit profesor, şef de catedră, decan, din nou şef de catedră, şi apoi nume de stradă. Atât a mai rămas, nimic despre dezamăgiri legate de activitatea CNCIS-ului şi CNFIS-ului de atunci, dar multe lucruri frumoase legate de studenţii săi.

Şi mai e amintirea IPG-ului, acum UPG, cu al său campus rar în România. Azi nu mai sunt 17 candidaţi pe loc, dar absolvenţii de la inginerie mecanică, specializările utilaj şi foraj petrolier sau cum s-or numi astăzi, o bună parte a lor (spre 40% din câte se lăuda un profesor de acolo) încă merg să profeseze în Norvegia, Olanda sau Arabia. Iar conexiunile mele pe Facebook sau LinkedIn spun multe despre calitatea UPG. Şi cred că acel campus, în care tata şi-a petrecut toată cariera şi unde am aflat eu ce înseamnă universitate adevărată, are rolul său în toată această poveste.

Şi poate este ceva legat şi de spiritul fotografiei de mai jos, pe care împreună cu ale ei surate am tot regăsit-o prin arhiva familiei pe când eram mic…

O altfel de istorie … a fotbalului românesc (şi nu numai)

Mă gândeam să las postarea asta pentru a doua parte a lui august, dar meciul de aseară de la Arnhem o face mai mult decât potrivită.

Cartea de care vorbesc poate părea bizară: este în esenţă istoria unei echipe – Juventus Bucureşti – care aparent nu mai există sau poate o fi acea Juventus Colentina??? În fapt e mult mai mult decât atât. Echipa nu doar că există, dar anul acesta a câştigat din nou cupa, a treia din istorie, fiind de patru ori şi campioană a României. Un singur titlu a fost cucerit sub numele de Juventus, restul fiind adjudecate după mutarea la Ploieşti.

Juventus, o echipă privată înfiinţată la Capşa prin contopirea a două alte cluburi bucureştene, cu italieni între membrii fondatori, a fost cândva un nume mare. Istoria ei, şi cartea în sine, este o istorie a fotbalului românesc între 1920 şi 1952. Citiţi şi o să vedeţi cum istoria se repetă, halucinant pe alocuri:

• structura ligii se schimbă peste noapte, uneori chiar în timpul campionatului;
• deşi era un spaţiu privat, Carol al II-lea decide rechiziţionarea stadionului pe care juca echipa, şi unde jucase şi naţionala, şi construieşte acolo facultatea de drept;
• autorităţile comuniste decid că Steaua I şi Steaua II, proaspăt înfiinţate, joacă împreună în prima ligă;
• sunt echipe ce îşi schimbă numele de câteva ori în timpul sezonului;
• echipe ce au pierdut în urmă cu două tururi de cupă revin în competiţie la masa verde.

Mai toate acestea se petrec înainte de comunism şi se repetă în timpul său. Dar mai bine citiţi istoria Juventusului şi a mutării sale la Ploieşti. O regăsiţi în cartea lui Răzvan Frăţilă - Petrolul Ploieşti, Istorie şi Tradiţie. Volumul I: Începuturile. Nu vă aşteptaţi la o scriitură fantastică. Autorul nu este un Franzen sau un Lodge, ci e doar contemporanul lor. Fost arbitru de fotbal, Răzvan Frăţilă este un entuziast ce petrece mult timp în arhive, şi scrie decent, covârşindu-te cu informaţii. Iar informaţia este principalul atu al volumului ce tratează momentele critice ce au urmat debutului fotbalului la noi, ce vorbeşte despre viaţa în perioada interbelică şi despre intervenţia (nu chiar atât de disruptivă, în opinia mea) a comunismului.

Cartea costă 65 de lei, având 360 de pagini A4 cu hârtie velină. Sunt multe extrase savuroase din presa vremii, numeroase fotografii, iar capitolul final constituie o colecţie de memorialistică ce vorbeşte mult despre fotbalul şi viaţa de acum 70-80 de ani.

[Tip: editura aparent nu livrează (încă) online, dar experienţa proprie spune că un telefon sau un e-mail la adresele lor de contact rezolvă problema, cel puţin pentru cei aflaţi în România.]

John Scalzi, Redshirts (2012)

In Redshirts, John Scalzi’s 2012 book winner of the 2013 Locus prize for best SF novel, most of the characters bear English (American) names. However, a minor character is called Flaviu Andreescu. The name, clearly of Romanian origin, is mentioned just twice or so, and the man behind it never actually appears into action. What would this say about Scalzi’s image of Romanians, since the appellative belongs to the only scientist to be present within the book, and Flaviu Andreescu is invoked as an indubitable authority? ;)

Let me also say some words about the book. It is a light SF text, in the sense that nothing is really elaborated, and the action is very close to how SF series look likes. Scalzi seemed to intend deconstructing how TV series are produced. His experience as “creative consultant” for Stargate Universe should have helped him in Redshirts’ attempt to mock TV playscripts. However, Scalzi chose the narrative behind the book to be exactly as the ones that he ridicules, including implausible situations and characters, and easy to guess twists. In my view, this replaces the critic with a sort of bad quality disguised appraisal. And I think that this is what the book is: just another soap opera, with a SF background, meant to sell many copies and to bring good money to the writer. My view probably meets the one expressed by Tudor for CititorSF.ro: there where better books to win the Locus award this year.

If I would grant Redshirts a merit, this is the attempt to introduce a debate about the future of television. However, even this theme is at most sketched and looks rather forged, as a crude material which might have been brilliantly shining, but it’s not.

One question remains unanswered for the moment: when the book would turn into a screenplay? Because it looks that it would surely do.

My rating: 4 out of 10 (10 being the maximum).

PS. The novel is easy enough to be suitable for listening when jogging. Such usefulness added an extra point in my above rating ;)

other oppinions about the novel: