Out of office

╔╗╔╗╔══╗╔══╗╔══╗╔╗╔╗
║╚╝║║══║║══║║══║║╚╝║
║╔╗║║╔╗║║╔═╝║╔═╝╚═╗║
╚╝╚╝╚╝╚╝╚╝ ∙ NEW YEAR 2009

Românii faţă de europeni: prientenii sunt mai puţin importanţi, dar la religie nu ne bate nimeni

Pentru români, religia contează mai mult decât în majoritatea ţărilor europene, în timp ce nimeni nu ne întrece în a acorda mai puţină importanţă prietenilor. Migranţii românii însă sunt mai altfel în această privinţă.

Cam asta spune primul newsletter rezultat din EVS 2008 şi din sondajul valorilor migranţilor români. Cei interesaţi pot găsi datele în pagina grupului românesc pentru studiul valorilor sociale.

Time

Aş fi vrut să vrut să scriu aici despre mai multe lucruri:

- despre „legea mamelor”, despre misoginismul implicit al dezbaterii actuale şi al modului de etichetare al legii cu pricina, despre stupiditatea unei dezbateri publice ce, în loc să preceadă, succede cu câteva luni votarea legii în Parlament şi sancţionarea prezidenţială;

- despre cum nu am regăsit în programele partidelor mare lucru din temele pe care mi-ar fi plăcut să le regăsesc în dezbaterea electorală;

- despre rezervele religioso-ignoranto-populisto-comice manifestate de o mare parte din populaţie la decizia vaccinării fetelor împotriva cancerului de col uterin (bigotismul reacţiilor cu pricina este discutat adesea, însă e util să aducem mereu argumente în favoarea măsurii, aşa cum o fac, de exemplu, DIV sau Vlad Petreanu, pentru a stimula renunţarea odată pentru totdeauna la un tradiţionalism ce ne azvârlă mereu în prăpastie);

- despre cum actuala „soluţie imorală” nu e altceva decât un mic pas făcut de politicienii români în a descoperi (extrem de târziu!!!) faptul că politica înseamnă în primul rând negociere, comunicare, găsirea de căi comune prin care, atingând prioritar scopurile tuturor, maximizezi profitul şi îndeplinirea intereselor particulare ale grupului pe care îl reprezinţi. Din păcate, acei lideri de opinie care se autodefinesc în sinea lor drept „intelectuali rasaţi” nu agreează probabil o astfel de definiţie şi preferă, la fel ca la începutul anilor 1990, să vehiculeze mai degrabă soluţii radicale, departe de o societate a toleranţei şi înţelegerii, dar apropriată de una a Inchiziţiei.

- despre cum nu mai vine odată iarna şi, oricum, nici toamna nu mai e ce a fost, şi cum pomii îşi pierd frunza abia târziu, în noiembrie şi cum lumea se schimbă mereu;

- despre cum tăiam cândva porcul;

- despre cum am asistat la o prelegere subţire, pomenită şi de Aura, care însă mi-a amintit faptul că interesul meu de cercetare este legat în bună măsură de investigarea viitorului şi cum sunt conştient că mai am mult de aşteptat până să mă pot apuca de aşa ceva, trebuind mai întâi să încep să înţeleg bine cum se schimbă lucrurile în varii domenii ale vieţi sociale;

- despre cum sistemul educaţional şi calitatea generală a societăţii merg mână în mână şi calea cea mai sigură pentru a identifica o şcoală bună este să emigrezi;

- despre cum aproape 10% din PIB vine dintr-o industrie care angajează 0,5% din forţa de muncă;

- despre cum băncile lui Vanghelie au o funcţionalitate neaşteptat de interesantă, aşa cum remarca Monica în urmă cu ceva timp.

Ar mai fi multe alte lucruri despre care aş fi vrut să scriu pe larg. Timpul este însă nerăbdător şi din ce în ce mai greu de gestionat, aşa că renunţ a mai scrie pe larg despre cele de mai sus şi caut să mă despart cât mai iute de acest nefericit 2008, care mai bine nu s-ar fi întâmplat niciodată şi care sper să nu se mai repete vreodată.

Nu zic încă La Mulţi Ani, dat fiind că mai vreau să postez ceva, înainte de atrage oblonul peste 2008.

Un muzeu al berii (Bruxelles)

Graţie Mălinei, am zăbovit zilele trecute faţă în faţă cu o Leffe de Nöel. Un bun prilej de a afla despre reinventarea tradiţiei berilor de Crăciun (vezi link-ul), de a îmi bucura papilele cu amintitul sortiment de Leffe şi de a îmi aminti de un mic muzeu, pierdut undeva în Bruxelles, în spatele Gare du Midi. Musée bruxellois de la Gueuze este locul unde poţi afla despre cum se face berea în mod tradiţional, poţi afla despre lambic, kriek, gueuze. Evident, la sfârşit vine o degustare.

Am vizitat muzeul cu mai mulţi ani în urmă. Merită din plin, mai ales dacă nu eşti dintr-o ţară a berii, şi nu ai asistat deja la procesul prin care unele beri au nevoie de mai mulţi ani de preparare şi stat în butoi până a deveni bere.

Fluxul mic de turişti reprezintă în acest caz un avantaj: ai timp să vezi linişit muzeul, în fapt o fostă fabrică de bere. Ce e drept am fost acolo prin martie, poate că vara or fi mai mulţi turişti. Ghidul lipsea pe atunci, însă o broşurică, aducând a leaflet, aducea informaţiile esenţiale.

PS. Nu, muzeul nu este cel din Grand Place...

Ian McEwan - Inocentul

Ian McEwan - Inocentul
[Polirom, Iaşi, 2004; ediţia originală: 1989]

Fără doar şi poate Ian McEwan este un autor en vogue. Cărţile sale sunt ecranizate, iar ecranizările sunt aclamate şi chiar răsplătite cu Oscaruri.

Indiferent de acestea, McEwan chiar ştie să scrie. Dincolo de uşurinţa cu care spune povestea cărţii, mă impresionează la McEwan felul natural în care ştie să introducă în poveste şi să expună dileme esenţiale ale lumii de astăzi, descriindu-le varii faţete şi sugerând posibile scenarii, adesea făă a aminti în mod explicit dilemele cu pricina.

Asta se întâmplă din plin în Inocentul. Acţiunea este plasată în Berlin, după război şi înainte de apariţia Zidului. Ca şi la David Lodge, perspectiva e una britanică, degajată de război şi concentrată pe relaţiile umane, pe viaţa socială dintr-o Germanie în reconstrucţie. Din acest punct de vedere, cartea funcţionează superb pe post de frescă istorică, pentru o perioadă şi un loc despre care eu unul nu am citit prea multe…

În această structură apar întrebările fundamentale legate de educaţia sexuală, de balanţa între interesul propriu şi cel al societăţii, de consecinţele unei adolescenţe petrecute sub un glob de sticlă.

Cam aşa am văzut eu cartea, citită aproape pe nerăsuflate.

O menţiunea specială necesită şi documentarea. Ca întotdeauna, McEwan e profesionist şi stăpâneşte bine detaliile, printr-o muncă de cunoaştere remarcabilă.

Inocentul se aşează alături de Durabila iubire şi de Amsterdam, despre care am mai vorbit pe acest blog, între cărţile de care îmi voi aminti mereu cu plăcere.


PS. Dacă tot veni vorba de McEwan, să mai spun şi că Sâmbătă mi-a plăcut ca documentare şi probabil mi-ar fi plăcut şi mai mult dacă o citeam peste 30-40 de ani, ca să aflu cum trăiau oamenii azi. Altfel, realizarea m-a dezamăgit niţel, aşa cum m-a dezamăgit din plin şi Câinii negrii. Ispăşire şi, mai ales, Pe plaja Chesil mi s-au părut simpatice.

Ţara celor fără de reguli

Postarea precedentă trimite la o ştire despre încălcarea cutumei parlamentare de a atribui opoziţiei şefia comisiilor de cercetare a abuzurilor.

În schimb a rămas în picioare regula nerespectării regulilor: ca la orice schimbare de guvern, fie că e vorba de remaniere sau de o nouă majoritate, în România se modifică numărul de ministere, numele acestora, atribuţiile.

Vor trece câteva luni până schema de posturi va fi definitivată, altele până personalul va afla ce are de făcut, altele până se vor retipări tipizatele (bună afacere pentru cei care produc formulare, ştampile şi alte chestii de genul acesta), ani până ne vom obişnui cu noua denumire şi cu atribuţiile acordate. Apoi vor veni schimbarea schimbării şi accelerarea reformei...

Toate vechi şi nouă toate! Ei cu voi şi cu noi ;)

Noua democraţie originală

România avea până acum o interesantă regulă de funcţionare a jocului democratic, care spunea că, în Parlament, şefia mai multor comisii, între care şi cea de abuzuri, revine opoziţiei. Surprinzător de democratică tradiţie, în uz încă din 1990!

Din păcate, regula e deja de domeniul trecutului: noua majoritate parlamentară a decis probabil să construiască propria-i democraţie originală.

Este un pas mic, dar semnificativ către un sistem cu două partide, o trufanda pe care PDL şi PSD abia încep să o descopere cu adevărat. Mă întreb dacă nu cumva, pe termen lung, aceasta conduce către un sistem cu un partid dominant, PSD, mai coerent doctrinar decât partenerul său actual.

Pe de altă parte, încălcarea regulii nu poate să nu fie pe placul electorilor. La urma urmei, 75% dintre ei cred că nu ar fi rău ca ţara să fie condusă de lider puternic care să nu îşi bată capul cu Parlamentul şi alegerile. Cel puţin aşa spun datele EVS 2008. (O să facem publice în câteva zile câteva rezultate).

Interesantă ştirea şi potrivită pentru postare în noaptea de 21 spre 22 decembrie!