Despre sondaje, presă şi guvern (II): ”oaia care face ouă”

Zilele trecute s-a lansat un „studiu sociologic”, despre ce meserii preferă elevii, comandat de una dintre agenţiile Ministerului Educaţiei. Am aflat despre studiu dintr-unziar. De acolo am aflat că „Cercetarea a fost realizată pe un eşantion de 870 subiecţi (423 de elevi, 400 de studenţi şi 47 tutori de practică).”

Acest lucru înseamnă că au fost trei eşantioane: unul de studenţi, unul de elevi şi unul de tutori. Dacă ar fi eşantioane probabilistice, atunci erorile maxime ar fi în jur de +/-4,9% în cazul studenţilor, de +/-4,7% în cazul elevilor, şi de 14% la tutorii de practică.

Asta ar însemna că, de exemplu, dacă 54% din elevii ce au răspuns la întrebări au zis că „oaia face ouă”, atunci dacă am fi investigat toţi elevii din România, ponderea celor care afirmă „oaia face ouă” ar fi cuprinsă între 49,3% şi 58,7%. Iar chestia asta am garanta-o cu o probabilitate de 95%. Adică am fi 95% siguri că ponderea celor care cred că „oaia face ouă” ar fi cuprinsă între cifrele cu pricina.

Cu alte cuvinte, nu am avea de fapt habar ce indică de fapt procentul acela de 56%. Cu alte cuvinte am plătit nişte bani, probabil destul de mulţi, pe un produs care e posibil să se fi nimerit să fie bun, dar nu avem habar dacă e aşa.

Din păcate asta spune că beneficiarul, cel care a plătit, nu are habar pe ce a dat banii. Altfel ar fi optat măcar pentru a face, cu aceeaşi bani, un studiu doar pe un eşantion de elevi, dar a cărui utilitate şi calitate ar fi fost infinit mai mare.

Îmi place să cred că sociologii implicaţi nu au avut nici un cuvânt de spus în a selecta dimensiunea eşantioanelor şi au acceptat să lucreze aşa doar pentru a câştiga şi ei un ban, sau că, în raportul complet nu au făcut deloc inferenţă statistică.

Bănuiesc de asemenea că sărmanul jurnalist care a produs ştirea nu se pricepe la astfel de cifre. Ar putea să dea atunci vina pe cel ce i-a furnizat informaţiile, dar la fel de bine ar putea să se întrebe singur de ce se bagă la a scrie despre lucruri pe care nu le înţelege.

Până una alta, actorii implicaţi au o problemă de imagine, care te face să crezi că unul dintre ei chiar ar putea crede că „oaia face ouă”.

Vicenza, pe scurt

Situat între Veneţia şi Verona, fostul oraş roman este marcat de personalitatea lui Andrea Palladio, un arhitect din secolul al XVI-lea. Acesta a refăcut mai toate edificiile importante din oraş într-un stil ce s-a dorit să imite grandoarea şi proporţiile gigante ale Romei antice. Cum era un arhitect la modă, Palladio avea să fie solicitat de mai toţi cei avuţi din oraş pentru a le proiecta, construi sau remodela casele.

Prin urmare există un număr mare de palazzo datorate lui Palladio sau urmaşilor săi. Mi s-au părut interesante, dar neimpresionante.

Există însă pe acolo şi bizarul Teatro Olimpico, reper care face ca Vicenza să fie de neratat. Nu cu mult înainte de a muri, Palladio a convins confraţii săi din Accademia Olimpica să construiască cel mai măreţ teatru în care să se joace cele mai mari tragedii antice. Astfel a apărut ceea ce vedeţi prin fotografii din această postare: tribuna amfiteatrului este din lemn, tavanul este pictat în albastrul deschis al cerului, deasupra tribunelor este o puzderie de sculpturi în stil antic. Acestea de altfel străjuiesc şi scena, în fapt un mini-oraş antic, o copie a Tebei, ce se întrevede, cu străzi şi case aşezate în pantă – ceea ce creează o puternică impresie de adâncime. O privelişte impresionantă.

Altfel, ar mai fi de văzut Piazza dei Signori, unde poate fi admirată (pe dinafară), Basilica Palladiana, o biserică gotică cu magazine şi cafenele la parter!

În rest, cum spuneam, oraşul şi muzeele sale nu m-au impresionat, dar Teatro Olimpico face ca să merite o oprire de 1-2 ore pe aici. BTW, am zis că este unul din puţinele teatre atât de vechi încă în funcţiune? Olistă a spectacolelor este disponibilă aici.

PS. Din motive tehnice/personale nu am văzut Villa Capra 'La Rotonda', din periferie, despre care se spune că ar fi o creaţie arhitecturală deosebită, aparţinând, evident, tot lui Palladio.

Despre sondaje, presă şi guvern (I)

Am citit despre o iniţiativă interesantă şi de apreciat a Guvernului, care îşi propune să deruleze un sondaj mamut, de 15000 de respondenţi, pe care să îl repete peste câțiva ani. Presa a reţinut mai degrabă suma mare de bani (peste un milion de lei) şi intenţia de a plăti subiecţii cu 15 lei de căciulă. Plata este una legitimă, se practică peste tot în lume. Suma este legată de numărul mare de respondenţi, aşa cum voi discuta mai jos.

Iniţiativa este excelentă: poate furniza o bază de date care să furnizeze informaţie substanţială despre cum evoluează România. Astfel de informaţie a fost disponibilă bianual sau mai des între 1995 şi 2006, nota de plată fiind achitată absolut remarcabil de Fundaţia Soros. Din păcate proiectul cu pricina a murit.

Alte două proiecte similare sunt cercetări internaţionale ce implică şi România. Una însă (ESS) pare a nu mai avea finanţare. Cea de-a doua, în care sunt şi eu implicat, suferă de asemenea şi probabil nu va reuşi să colecteze date anul acesta, tot din lipsă de bani. Prin urmare, iniţiativa fostului ASG este cât se poate de binevenită, dacă este derulată cel puţin decent.

Dimensiunea extrem de mare a eşantionului este discutabilă, dar, dacă iniţiatorii îşi propun scopuri înalte şi sunt atât de mulţi bani la îndemână, nu văd nici o problemă.

Am însă dubii observând că în opinia iniţiatorilor 160 de întrebări constituie un chestionar lung. Da, ştiu că aceasta este o părere adesea exprimată de varii agenţii de colectare a datelor, dar să nu uităm că interesul lor (firesc) este să insiste asupra dificultăţilor de a colecta date şi că, principalele cercetări comparative internaţionale (WVS/EVS, ESS) includ un număr dublu dacă nu cumva triplu de itemi. Acelaşi lucru se petrece cu sondaje periodice similare derulate în varii ţari europene. Motivul este unul simplu: dacă culegi date doar pentru a spune că X% zic că e albă, iar Y% spun că e „Gigi e frumos”, e ca şi cum ai arunca cu banii pe fereastră. Ai nevoie să pui în relaţie variabilele pentru a ajunge la concluzi interesante şi utile societăţii. Tot ce îmi rămâne să sper este că de fapt o fi vorba de 160 de ticks (grupuri de 2-4 itemi).

În plus, mi-aş dori ca să nu fie un contract de colectare a datelor, ci trei: eşantionul să fie împărţit în 3 bucăţi, dar nu pe criterii geografice, astfel încât să fie trei firme care să colecteze răspunsuri de la câte 5000 de respondenţi. Acest lucru ar garanta o colectare mai grijulie, cu mai puţine erori de selecţie sau de completare.

În fine, sper ca designul chestionarului să înceapă cu mai multe luni înainte de colectarea efectivă şi să fie realizat de o echipă care să ştie să utilizeze datele culese. Astfel de oameni sunt din păcate rari în sociologia românească şi extrem de rari printre cei ce lucrează în agenţii de colectare a datelor.

La suma de bani despre care se vorbeşte şi la miza de cunoaştere implicată, sper ca lucrurile să fie bine făcute şi să avem de a face cu una din puţinele bucăţele de Românie pozitivă din aceste timpuri…

Cărţi la poli opuşi

Încă mai citesc literatură românească contemporană şi postez aici lucruri despre cele citite...

Zilele regelui, de Filip Florian (Polirom, 2008) propune o perspectivă romantică asupra sfârşitului de secol XIX, în anii domniei lui Carol I de România. Cartea este scrisă cu vervă, candoare, umor. Sunt descrise împrejurări istorice aşa cum sunt ele văzute şi resimţite de oameni simpli. Cele câteva licenţe literare te fac însă să te întrebi dacă documentarea a fost una cu adevărat serioasă sau întreg romanul este o simplă fantezie a autorului. Evaluarea mea: 7/10.

Tokyo by Night. Planeta Tokyo II este un altul dintre romanele autobiografice ale Claudiei Golea (prima ediţie: Nemira, 2000; a doua: Polirom, 2005). Ca şi în French-Coca Cola, se remarcă uşurinţa de a scrie, curajul de a scrie despre propria viaţă, dar şi inconsistenţele date de trecerea sub tăcere ale unor episoade, „petele albe” constituite de detaliile lipsă în descrierea lumii în care autoarea se află. „Tokyo II” rămâne o carte despre lumea prostituţiei din capitala japoneză, instructivă pe alocuri, iar din punct de vedere al scrisului este ca o promisiune doar parţial împlinită. Evaluarea mea: 3/10.

Circul din faţa casei, de Adrian Sângeorzan (Curtea Veche. Ediţia I -2006, Ed. II - 2008) mi s-a părut o carte numai bună de introdus în programa obligatorie pentru clasa a VIII-a sau a IX-a. Romanul, autobiografic, vorbeşte despre o adolescenţă trăită în anii 50-60, despre cunoaşterea propriei sexualităţi într-un comunism ce se împletea da minune cu lipsurile cronicizate ale României de atunci. Autorul scrie bine, povestea este frumoasă, subiectul este mai actual decât … „Baltagul”. Nu, „Circul…” nu e o capodoperă, dar reprezintă o lectură utilă pentru vârsta cu pricina. Evaluarea mea: 6/10.

Ce e remarcabil la Degete mici de Filip Florian (Polirom, 2006) este faptul că autorul reușește să nu se piardă în frazele de o lungime considerabilă şi în paragrafele care se întind pe câteva pagini. În rest, o poveste interesantă, însă cam prost spusă. Şi, evident, o carte mult lăudată, ajunsă la ediţia a treia în 4 ani (2006, 2007 şi 2010), tradusă în mai multe limbi. Nu mi-a plăcut, l-am citit greu. Din păcate, stilul confuz pune în penumbră ideea de a insista asupra faptului că nu sunt doi oameni care să vadă la fel acelaşi lucru, ci îl interpretează în funcţie de experienţele personale trecut. Evaluarea mea: 2/10.

Supravieţuire, civilizaţie, maidanezi

Miercuri dimineaţă, o femeie de 49 de ani a fost găsită într-o baltă de sânge, în Bucureşti, sfâşiată de câini comunitari. Cazul nu este la fel de mediatizat ca cel al japonezului ce a murit după întâlnirea cu maidanezii din Bucureşti, dar marchează un nou episod sângeros al unei telenovele care pare a data de prin secolul XIX.

"Am închiriat un adăpost în Fundulea. Aici vor fi cazaţi pe viaţă 20.000 de câini comunitari. Chiria este de 8.000 de euro pe lună. Între 200.000 şi 300.000 de euro mai costă cuştile mobile în care stau animalele.[…]”

Acesta este declaraţia Autorităţii pentru Supravegherea şi Protecţia Animalelor (ASPA), conform Gândul.

Dincolo de considerentele umanitare, vă daţi seama câţi români săraci ar trăi ani de zile cu banii în cauză?

Cred că ar trebui să fim mult mai pragmatici în această chestiune. Iubitorii de animale ar trebui să le adopte şi să le îngrijească. Cele rămase fără adăpost, ar trebui eutanasiate, fără ezitări. Din păcate se dovedeşte că a avea mai mulţi comunitari decât îţi permiţi chiar este o chestiune de viaţă şi moarte :(

Cum să măreşti volumul mesajelor schimbate zilnic pe Internet

Există un instrument pe care îl poţi ataşa căsuţei de e-mail capabil aparent să te protejeze suplimentar de spam. El pleacă de la premiza că mesajele schimbate zilnic în lume sunt compuse din 80% spam şi doar 20% mesaje legitime. Aşa că poţi adăuga adresele pe care le consideri legitime la o listă. Vei primi fără probleme mesajele de la aceste adrese. La restul mesajelor primite serverul le va trimite un mesaj în care le solicită confirmarea identităţii.


Hai să calculăm ce număr de mesaje s-ar schimba dacă toată lumea ar utiliza această modalitate de protecţie:

Iniţial avem N1 mesaje, din care S1=0,8*N1 sunt spam şi L1=0,2*N1 sunt legitime.

La mesajele S1 serverul trimite un mesaj de confirmare. Dintre mesajele L1 or fi şi câteva, şa zicem 5% care vin de la oameni care şi-au schimbat adresa sau a căror adresă nu o cunoşteai, dar cu care doreşti să comunici. Asta mai adaugă 0,05*L1 mesaje. Deci sunt S1+0,05*L1 mesaje de solicitare de confirmare, care se mai scrie drept 0,801*N1.

Să zicem că jumătate din cei care primesc mesajele de confirmare răspund (se adaugă 50%*0,05*L1). Din spameri să zicem că răspund doar 10% (adăugând la total 10%*S1). Observaţi că am luat în considerare procente ipotetice mai degrabă minimale în ce priveşte traficul nou generat. Răspunsurile totale mesaje de confirmare ar fi în acest caz 50%*0,05*L1 + 10%*S1=0,025*0,2*N1+0,01*0,8*N1=0,085*N1.

Prin urmare, la final vom avea
N2= N1 + mesaje de solicitare de confirmare + răspunsuri la confirmări = N1+0,801*N1+0,085*N1=1,886*N1.

Prin urmare traficul pe Internet creşte astfel cu 88,6%.

Oare ar fi îndreptăţită tratarea mesajelor acestea suplimentare drept o altă formă de spam?

Diferenţe … prea vizibile

30 decembrie 2010, într-un hotel din Berlin.

E seară târziu. Pornesc televizorul pe RaiDue. E o emisiune concurs. Regret din nou decesul acestora pe canalele româneşti. Mă gândesc din nou la emigrare.

Întrebările italienilor, despre care ştiu că sunt departe de a fi cei mai moderni europeni, mă captivează:

- Cât cheltuieşte un italian, în medie, pe an, pentru a juca la loto?
- Câte sticle de vin consumă un italian pe an?
- Care sunt cele mai difuzate 15 melodii italieneşti?

Extrem de instructiv. Afli de fapt cum trăieşti în comparaţie cu alţii. Înveţi cu funcţionează societatea în care trăieşti.

La finalul emisiunii, că tot vine Anul Nou, se cântă o melodie oarecare. O fredonează toţi cei din sală: concurenţii, prezentatorii, publicul. E imnul Italiei, un cântec cantabil, dacă îmi e permisă expresia. Altceva decât „Deşteaptă-te române”, cea care îţi aminteşte mai degrabă de condiţia înapoiată a unei țări modeste :(