Guvernul României la Radio Erevan: un parteneriat public-privat

Am primit azi pe unul dintre grupurile de e-mail la care sunt abonat, un apel să particip la dezbaterea despre Strategia de Competitivitate a României 2010-2012.

De strategia cu pricina se ocupă « Consiliul Național pentru Competitivitate », un parteneriat public-privat, așa cum îl recomandă e-mailul pe care l-am primit.

Prima întrebare este simplă : de ce am avea nevoie de un astfel de organism ? Asta se întrebă și organismul însuși, și își răspunde pe puncte, în dreapta paginii, începând cu « Competitivitatea este un capitol la care România are mult de recuperat, atât la nivel european, cât şi la nivel global. » Cred că pot spune rapid măcar încă treizeci-patruzeci de domenii în care România are încă mult de recuperat. Motivația mă trimite cu gândul la ce îmi spunea Mălina cu câteva zile în urmă: când ai nevoie să îngropi o problemă, inventezi un Consiliu.

Acest consiliu însă este deosebit de capabil, motivat și mai ales creativ. Pagina sa debutează, pe centru, cu o declarație clară, arătându-i determinarea :

« Declarația de competitivitate pentru România 2020
Declarăm că România este inima creativității Europei.
Ne angajăm să investim în educație, să stimulăm inovația și să fim competitivi. » 

Care va să zică așa : țara care pe partea dreaptă a paginii are probleme grave de competitivitate, devine pe centru inima creativității continentului. Este vorba fix despre aceeași țară despre care știm că prețuiește mai degrabă ordinea, obediența si credința religioasă și în mai mică măsură independența, autonomia, creativitatea. Așa ne spun datele de sondaj și teoria din spatele lor de aproape 20 de ani. Cum însă consiliul este creativ, el pare a crede că își poate permite să afirme tot felul de lucruri interesante.

Deschid și .pdf-ul ce conține “Strategia de Competitivitate a României 2012-2020”. Are antetul “GUVERNUL ROMÂNIEI. Cabinet Consilier de Stat Andreea PAUL. Aparatul Propriu de Lucru al Primului-Ministru”. Documentul proclamă drept SCOP al strategiei:

“trecerea de la un model de dezvoltare bazat pe mână de lucru ieftină, la un sistem bazat pe instituţii şi infrastructură de calitate, în care potenţialul forţei de muncă bine pregătite va fi utilizat la maximum şi în care economia va fi condusă de întreprinderi creative şi inovative.” 

Deci zice așa: pentru că avem mână de lucru ieftină (ceea ce e perfect adevărat: slab calificată si ieftină), facem niște instituții noi, de calitate, ca să dăm un avantaj acestei forțe de muncă bine pregătite. Mie mi-e suficient, nu are rost să mai citesc mai departe, îmi fac nervi și pierd timp degeaba. Site-ul și modul cum începe strategia m-au convins să particip la dezbaterea publică prin patru propuneri complementare:

1+ cred că se impune desființarea Consiliului. Motivul pentru care acesta crede că a fost înființat este cel mult pueril.

2+ cred că este cazul să fie înlocuite persoanele care se ocupă de strategia cu pricina, atrăgând o singură persoană, dar competentă

3+ strategia existentă ar trebui retrasă și propus un set de măsuri care să nu debuteze cu cuvinte mari care se bat cap în cap și care ignoră situația României.

4+ orice strategie ar trebui să nu confunde creativitatea cu fantaziile, ar trebui să fie bazată pe realitate, și ar trebui să evite să propună un limbaj ce amintește de una dintre iubirile unuia dintre președinții României, ce o alinta cu apelativul "societatea socialistă multilateral dezvoltată".



Postez această contribuție proprie și pe blog-ul propriu și la comentarii pe site-ul Consiliului.

Sic tranzit ... dezbaterea despre buget

După multă vreme m-am uitat luni la ştiri pe un canal românesc: RTV. În una dintre ştiri, se vorbea despre dezbaterile despre legea bugetului. Am constatat că:

• RTV s-a preocupat mai degrabă de tablet PC-urile şi telefoanele parlamentarilor, decât de a pricepe ce se discuta la faţa locului. Nu zic nimic despre potenţiala reclamă mascată la produse Apple. 

• Premierul Boc a explicat că de fapt nu scad pensiile și salariile, ci rămân la acelaşi nivel. Acum însă, premierul fie a uitat să spună, fie RTV l-a sabotat neamintind că a spus că de fapt nivelul curent este cel redus cu forcepsul, şi că guvernanţii au promis de câteva ori că se va reveni la nivelul iniţial. (ba chiar, înainte de alegerile din 2008, au impus şi o lege aberantă de mărire a unor salarii în sectorul bugetar). Cu alte cuvinte, de fapt chiar e scădere în raport cu ceea ce ar fi trebuit să fie în contracte. 

• Victor Ponta, în calitatea sa de şef al opoziţiei, a avut de comentat doar despre „o vestală” a domnului Boc, care s-ar fi plictisit la discursul acestuia. Evident, domnul Ponta se dovedeşte spiritual, debitor de glume îndoielnice şi un fin analist al problemelor dezbătute în Parlament. Păcat însă că nu s-a referit şi la buget (sau poate că RTV l-o fi sabotat şi pe domnia sa). 

• Călin Popescu Tăriceanu a atacat Guvernul pentru acceptarea înţelegerii europene de săptămâna trecută, şi, implicit, a menţinerii unui deficit maximal de 0,5%. Hopa, e practic singura temă cu adevărat INTERESANTĂ, surprinsă de RTV. Din păcate, fostul premier şi ministru în mai multe guverne părea a fi uitat (evident, dacă RTV nu l-o fi sabotat) că, de fapt, problema României s-ar putea să nu fie capacitatea de a finanţa economia prin deficit bugetar, ci priceperea de a folosi eficient banii. Cu alte cuvinte, degeaba am avea noi deficit ridicat, dacă nu ştim să facem surplusul să genereze creştere. În plus, şi încă mai important decât atât, să nu uităm că, dată fiindu-i subdezvoltarea şi situaţia europeană, precum şi imaginea sa negativă, România nu a fost săptămâna trecută în situaţia de a negocia ceva :(. Să fi fost oare doar o tendinţă spre demagogie?  

Prin urmare, conchid rapid: RTV=submediocră. Boc=baliverne. Ponta=jenant. Tăriceanu=discutabil, cel mai probabil superficial. Eu=idiot că mi-am încălcat promisiunea proprie de a evita televiziunile româneşti. 

Mi-a rămas o singură întrebare: oare ce e de făcut când singura intervenţie mai a cătării era una superficială în esenţa sa, chiar dacă ridica unele întrebări interesante? Cum faci să obţii dezvoltare în situaţia respectivă?

România … așa cum o știm

1. Săptămâna trecută am vizitat consulatul României din Bonn. O imagine interesantă a țării. În fața clădirii era un sobor de preoți. Înăuntru, interiorul arăta ca în hotelurile din anii 1980. Cred de altfel că o parte din mobilier, dacă nu cumva tot, data de pe atunci. Vorba lui Claudiu, poate că lambriurile de lemn încă adăpostesc microfoane. Trei interlopi se dădeau în bărci cum au cheltuit ei 10.000 de Euro, pentru că nu luaseră cameră la motel cu 25 de Euro și luaseră una cu 35 de Euro. Absurditatea situației se potrivea limbajului colorat și pigmentat de prezența unui vocabular variat în definirea organelor sexuale introduse în varii persoane.

2. Prin anii 1990, ca să stopeze vânzarea de copii în SUA, România a luat decizia ca, la ieșire din țară a unui minor, fie acesta să fie însoțit de ambii părinți, fie însoțitorii să arate o procură de la părintele sau părinții absenți. [mă întreb cum o fi pentru orfani: trebuie ei mereu să își aducă aminte de părintele absent?? :(. Dar dacă părinții sunt divorțați și cel absent locuiești în Australia? Nu îngrădește acest lucru libertatea de mișcare a copilului?]

În fine, legea, încă în vigoare, cred că este unică în Europa. Un prieten maghiar îmi spunea că ar trebui să mă plâng la CEDO: e împotriva mai multor reglementări europene.

Dar legea e lege. Dacă ești în țară și îți lași copilul să iasă din românia însoțit de celălalt părinte, mergi la notariat, plătești cam 50 de lei și dai o declarație în acest sens. Dacă ești în străinătate, mergi la consulat, plătești 30 de EURO și revii câteva zile mai târziu ca să primești declarația. Dacă nu vrei să revii la consulat, care uneori e la câteva sute de kilometri distanță, plătești 60 de EURO în loc de 30 (adică de 5 ori mai mult decât în România) și funcționarul de la Consulat pune pe loc o ștampilă pe cererea ta.

Așa am ajuns eu la Consulatul pe care l-am descris mai sus: zburăm în week-end de la Köln la București, apoi revenim la Köln. Soția mea nu poate veni cu noi, așa că, deși fiica noastră e rezident german, a trebuit să producem această hârtie (nu era oare suficientă adeverința germană de rezidență sau înscrierea la școală aici, în Köln?).

Așa a trebuit să îmi amintesc că vin dintr-o țară cu soboare de preoți și interlopi, care are legi bizare, și în care e scump rău să fii cetățean. Așa am descoperit din nou - oare a câta oară? - că la noi clădirile publice arată ca la mijlocul anilor 1950, când resursele limitate, normativitatea și lipsa de alte modele impuneau austeritatea, iar degradarea era una relativ firească.

De aceea, dacă tot e ziua națională, mi-aș dori ca noi toți să facem eforturi ca lumea noastră să arate altfel, iar acest lucru începe de la cum ne purtăm, cum vorbim și cum aranjăm clădirile din jurul nostru. Mi-ar place să pot zice și eu că vin dintr-o țară care privește către viitor, nu din una unde lucrurile sunt ca în secolul trecut.

Vin alegerile!

În opinia mea, sunt două alegeri importante pe care românii le-au făcut în ultimii ani. Ambele au efecte pe termen lung în ce priveşte evoluţia ţării. Pe de o parte au optat cu amândouă mâinile pentru o impozitare flat, la un nivel scăzut. Aceasta derivă din convingerea puternică că nu merită să dai nimic „Statului”, entitate abstractă, vicleană şi periculoasă, care ne fură pe toţi. Consecinţa este dată de inegalitate încă şi mai mare, în una dintre cele mai inegale ţări europene, cu implicații care nu au cum conduce la dezvoltare (un argument în acest sens îl aduce o postare de-a lui Marian şi comentariile aferente).

A doua alegere importantă este menţinerea la putere a unui lider capricios, cu tendinţe autoritare, căruia îi face plăcere să se corijeze în apărător al democraţiei, corectitudinii şi prosperităţii liberale şi care derapează adesea în comportamente intolerabile conform standardelor contemporane, precum categorisirea unei jurnaliste drept ”păsărică” sau „ţigancă împuţită”.

Ascultând versiunea audio a The Economist pentru 1-7 noiembrie 2011, mi-au venit pe rând în minte cele două alegeri, chiar dacă România nu este defel prezentă în paginile revistei (sau cel puţin în prima ei parte, că am ajuns în Esch înainte să se încheie audio-revista). Partea proastă este că România mi-a apărut în minte când a fost vorba de cele două probleme europene majore ale ultimelor săptămâni: Grecia şi Italia.  

Ca şi românii, grecii nu se înghesuie să plătească taxe. De aici şi problema lor majoră: statul (incluzând aici şi autorităţile locale) s-a tot împrumutat, a oferit locuitorilor săi varii servicii, de la şcoli şi autostrăzi la poliţie şi salubritate. Necolectând taxe (grecii nu au nici măcar cadastru), a dat, din nou, faliment. Cred că e al cincilea de la independenţă (1877), ceea ce îl face pe colegul meu Jérôme să spună că singura administraţie competentă a ţării cu pricina a fost Imperiul Otoman. La noi nu e chiar aşa, însă a continua să consideri că e cazul să furi statul ori de câte ori ai ocazia ne poate rapid aduce în situaţia Greciei. Partea proastă este că, neavând un trecut pe care să îl vindem şi un litoral exploatabil, noi nu putem supravieţui din turism.  

Ca şi românii, italieni au un lider cu tendinţe autoritare, îmbrăcate în scandaluri mediatice „care în majoritatea ţărilor ar fi dus de mult la demitere” (citat din memorie din The Economist, cu referire la Berlusconi), clamând că apără democraţia şi că luptă pentru promovarea unui liberalism autentic. Performanța lui Il Cavaliere, care îmi pare că seamănă fizic preşedintelui român*, este simplă: sub guvernarea sa, economia italiană a avut o creştere atât de mică, încă o depăşeşte pe cea a doar două state: Haiti (ţara aia cu cutremurul devastator din 2010) şi Zimbabwe (ţara aia în care speranţa de viaţă a scăzut de la 60 la 42 de ani, fiind decimată de HIV, care a avut inflaţie de 11 milioane la sută în 2008 şi unde e şef atotputernic un amic de-al lui Nicolae Ceauşescu: Robert Mugabe). E adevărat, sub Băsescu, România a avut o creştere remarcabilă şi nici nu a intrat într-o criză similară Italiei sau Greciei. Te întrebi însă: unde am fi fost cu un altfel de preşedinte şi cu un guvern ales pe bune, nu cu şmecherii procedurale? Să nu uităm că, în istoria modernă a României, cea mai mare creştere a fost sub domnia lui Carol al II-lea…

La anul sunt alegeri. Prin urmare, îmi vin în minte două îndemnuri: Poate nu ar fi rău să ne uităm de două ori la (1) ce politici susţin partidele şi candidaţii şi (2) cine sunt cei care candidează. Învățând din experiența altora, am putea avea o șansă ... istorică și am putea evita "bomboneii" și "marinerii".

 
* E posibil ca fanii preşedintelui Băsescu să înceapă să îmi explice că Traian Băsescu e doar preşedinte şi că guvernul e independent şi alte lucruri similare. Le atrag atenţia că am devenit intolerant la gogoşi de genul „Medvedev face lucruri de capul lui, fără încuviințarea lui Putin” sau „CFSN e o instituţie care nu are nimic de a face cu FSN, chiar dacă sună la fel” (conform lui Ion Iliescu prin ianuarie 1990). Pentru cei ce afirmă lucruri de genul respectiv, care îi iau de proşti pe interlocutori, am acum o singură replică: „Hai sictir!”.

**Nope, nu parafrazez pe nimeni, chiar dacă ar putea părea așa! :p

Evoluţie cu bostani

În urmă cu 30 şi ceva de ani, în Berceni, la marginea Ploieşti-ului, nu auzisem de Haloween sau de Martinstag. În schimb, toamna, la sfârşit de septembrie început de octombrie, erau disponibili numeroşi dovleci. Portocaliul lor intens şi urma verde de la vrej îi transforma uşor în prilej de bucurie. Oamenii nu îi foloseau la plăcintă, ci îi dădeau la porci sau foloseau miezul pentru seminţe. Tata mă învăţase însă să fac din ei felinare.

Procedeul nu e complicat. Se ia bostanul şi i se dă cep, tăindu-se partea de sus, aşa cum faci când tai un pepene. Apoi iei o lingură, de preferinţă de inox, şi scobeşti uşor miezul, scoţându-l pe tot. Maţele acelea portocalii, în care sunt prinse seminţele sunt scoase cu toatele, iar bostanul se curăţă cu grijă, prin interior, până rămâne doar coaja groasă. Seminţele pui separat, la uscat, apoi, după câteva zile, le poţi deja prăji. Bostanul însă îl pregăteşti pe loc.

După ce l-ai curăţat bine de tot prin interior, poţi începe să îi schiţezi faţa. Mai întâi ochii: două găuri mari, în partea de sus a dovleacului. O şurubelniţă mai groasă sau un cuțitaș mai mic dar ascuţit, din cele de servit carnea de vită sunt utile în acest sens. Deasupra, trasezi, cu acelaşi cuţitaş, două sprâncene. Nu e neapărat necesar să faci găuri, ci este suficient să crestezi un pic coaja tare a dovleacului. Nasul vine dedesubt, ca o gaură triunghiulară. Pentru gură poţi face fie o despicătură mai mare, fie mai multe găurele mici, schiţând astfel doar dinţii.

Mai adaugi repede două găurele pentru urechi. Prin ele vei trece ulterior o sfoară mai groasă, pe care o prinzi în interior cu câte un băţ de chibrit şi de care vei ţine felinarul. E bine să fie groasă, ca să nu taie dovleacul, atunci când îl vei ţine de sfoară. Din acelaşi motiv, urechile nu trebuie să fie plasate foarte aproape de locul unde ai dat cepul. Trebuie să laşi măcar un centimetru până la margine.

În fine, în partea de jos a dovleacului dădeam pe atunci o găurică mică de tot, folosind o şurubelniţă subţire. În găurică se fixa o lumânare subţire, din cele care şi azi se mai găsesc pe la biserici: galbene, dintr-o ceară soioasă, care ard prost. Ca să o fixez, foloseam lumânarea în sine. Întorceam dovleacul cu capul în jos, introduceam lumânarea în orificiu lăsând 3-4 milimetri în afară şi aprindeam mucul. Îl lăsam să ardă până se topea suficientă ceară ca să nu mai iasă nimic din lumânare în afară. Aşteptam apoi ca aceasta să se răcească şi, aşa întărită, să ţină lumânarea lipită în interiorul dovleacului. Mai aveam grijă şi ca partea din interior să fie suficient de scurtă ca atunci când este aprinsă să nu aprindă sfoara prinsă de urechile arătării.

Mai apoi puteam pune la loc capacul, prinzându-l cu beţe de chibrit, ca să nu cadă. Mare lucru însă nu obţineam cu asta: dacă aprindeam lumânarea din interiorul felinarului pe care tocmai îl construisem, aceasta avea nevoie de oxigen pentru a arde. Prin urmare, capacul trebuia scos urgent. Noaptea, umbrele proiectate puteau fi considerate înfricoşătoare. Efectul era puternic la sprincenele abia schiţate, ce apăreau ca nişte lumini palide în comparaţie cu petele de strălucire proiectate de ochi.

Cred că am cioplit în viaţa mea măcar 9-10 bostani, uneori de mai multe ori într-un an. Niciunul nu putea dura prea multe zile. Lipsit de miezul său, dovleacul se fleşcăieşte rapid. Mai apoi am crescut şi mi-am pierdut interesul. Cum ziceam, nu exista un motiv anume să construiesc un astfel de felinar. Pur şi simplu existau dovleci, iar tata mă învăţase să o fac. Haloween a apărut ca şi sărbătoare pe la noi abia o dată cu Trustul Pro :), ProFM şi, mai apoi, ProTV promovând-o febril. Aşa că am uitat complet de felinarele făcute din dovleci. Pur şi simplu mi-au ieşit din minte.

De Martinstag am aflat abia anul acesta, în Köln. În comunităţile catolice din Germania, Franţa, Belgia etc., 11 noiembrie e un prilej ca copii să se plimbe seara pe străzi cu felinare în mână sărbătorind sfântul cu pricina. Probabil că la origine e tot o sărbătoare ancestrală, legată de încheierea recoltelor şi venirea iernii, adaptată de creştinism asemenea Paştelui sau a Crăciunului.

La Köln, de altfel, nu s-a sărbătorit pe 11. Cum pe 11 a 11-a două mii 11, la ora 11 şi 11 a început carnavalul (care se va încheia pe la începutul lui martie sau sfârşitul lui februarie), au mutat sărbătorirea Sfântului Martin cu două zile mai devreme.

Seara, la şase, Irina şi colegii ei de şcoală au patrulat prin cartier cu felinarele aprinse, în timp ce un poliţist oprea circulaţia când era cazul ca alaiul să traverseze vreun drum. Felinarele nu erau însă dovleci, deşi s-au găsit dovleci din belșug prin supermarketuri. Irina şi ai ei colegii şi-au confecţionat însă felinare speciale la şcoală, fiecare clasă având alte opţiuni. Clasa ei, spre exemplu, a construit nişte mini-carpete, cu lână prinsă pe etamină. Apoi au rulat carpetele într-un cilindru, pe care l-au prins pe un băţ (cumpărat de la supermarket). Băţul avea pe el becuri ce se aprindeau intermitent. Un al patrulea, aprins mereu, atârna în interiorul lanternei, tot ansamblul fiind alimentat de două baterii A3. Altă viaţă, altă epocă, altă tehnologie, alte felinare. Sunt totuşi 30 de ani între mine şi fiica mea.

 

La anul însă mi-am propus să încerc să fiu şi eu în Köln, să cumpăr un bostan şi să o învăţ să facă felinar din el. Fără un motiv anume, aşa pe la sfârşitul lui septembrie, când e încă cald… Doar lumânarea vreau să o schimbăm: punem din alea care au un suport de aluminiu.

Memento

Dacă tot m-am lămurit despre Queen Elisabeth că este stră-stră-stră-…-strănepoata lui Vlad Ţepeş (sau Dracula, conform apelativului său comercial), e cazul să mă întreb câţi dintre cunoscuţii mei au prin vene sânge albastru.

Poate nu ar fi rău să accelerez construcţia la arborele acela genelogic… ;)

Two castels and ... a toilet

The restaurant in which we have been was proudly announcing that it serves as restaurant and hotel since 1790. The food was decent, with an excellent soupe de lentilles, but the toilet was the one that really made a difference. The pictures speak about the size. I wonder how a taller guy would manage to wash his hands in the tiny space over there. Probably this is why they have included an antiperspirant as well! :)

The restaurant is called Auberge Rustique and it is located in the nearby of the Chateau Beaufort. The castle, in ruins since the beginning of the 18th century, did not know any modern transformation. Its remains tell a nice story about how wealthy people were living a few hundreds year ago.

Chateau Beaufort, Luxembourg

Chateau Beaufort, Luxembourg

We have also visited Chateau Larochette. It is located on a high rock, from where the name (rocher=rock), and has a nice view on the bellow valley. The castle was shared by several noble families, but it went to fire in 1565. Since then, it was never rebuilt, due to the quarrels between the inheritors.

Chateau Larochette, Luxembourg

Both castles tell the story of an age when the rooms where small and the walls where thick, and comfort was a very strange word… If in the area, take a car and visit them. You may also find some more pictures and more information about the castles in Luxembourg (as well as in other countries) by vising the site/blog castles.nl.