Trebuie spus din capul locului că nu mă pricep la filme, la artă în general. Sunt departe de a fi un erudit. Cum însă aici e vorba de filme, să lăsăm la o parte alte arte şi să ne referim doar la imaginile în mişcare care între timp au căpătat şi sonor şi culoare şi 'trei De'. Nu o să mă refer însă la Monkey Business al Fraţilor Marx, din care am văzut începutul sâmbătă seară, înainte ca Irina să meargă la culcare. O să vorbesc în schimb despre un film contemporan, ultimul film al lui Woody Allen, cel despre care mi-ar plăcea să îl ascult vorbind sau scriind pe vechiul meu prieten care a renunţat prematur însă la a descrie
Poiana lui Semaca, motiv pentru care îi dedic această postare. (şi dacă tot veni vorba de Semaca, trebuie spus că aştept cu interes să văd dacă gestul postum al lui Sergiu Nicolaescu, cel care îl face cu adevărat un Comisar Moldovan vertical, de a refuza onorurile religioase, va sparge spirala tăcerii sau va rămâne doar o voce izolată într-o mare de impostură şi ignoranţă dominată de o biserică dubioasă prin antecedentele şi prezentul său).
Dar să revenim. Este care va să zică vorba despre un film 100% comercial, adică fix acea speţă care în mod normal îmi displace. E un film care aduce ca personaj secundar un monstru sacru ce se aproprie de vârsta pensionării (Alec Baldwin, figura lui îmi spunea ceva, dar Mălina e cea care îi ştia numele), un tânăr star în plină ascensiune, tot în rol secundar (Alison Pill – Maggie din
Newsroom), un altul, celebru ("şi asta cred că e celebră", îmi zise cineva, şi parcă şi mie îmi spuse ceva figura sa, iar IMDb îmi relevă un nume de care am mai auzit, chit că nu prea mă uit la filme: Penélope Cruz). Pe lângă americanii celebri sun şi mai mulţi actori italieni, vorbind italiană, în frunte cu cel ce a jucat rolul principal din La Vita e Bela (Roberto Beningni, IMDb să trăiască!), cu alte cuvinte furnizând un film bilingv, cu acţiunea plasată în Europa, şi făcând mişto de stereotipii italiene, mai ales de jurnaliştii lor (la fel ca ai noştri, isn’t it?), precum şi de turiştii americani deosebit de inteligenţi (
imbecilli, ca să fiu în ton cu filmul), într-un stil la modă, amintind de
Midnight in Paris. Apare şi Woody Allen într-un rol secundar (nu cred că sunt şi roluri principale în filmul acesta), spunând câteva replici care sună precum mesajul său către posteritate, ce îi afirmă, firesc – nu-i aşa – credinţa că e genial. Peste toate se suprapun imaginile cu Roma: Fontana di Trevi, Piazza Venezia, Columna lui Traian, oraşul etern fiind probabil personajul principal al poveştii, sau mai bine zis al poveştilor suprapuse din film.
Cu alte cuvinte vă vorbesc despre o peliculă cât se poate de comercială, croită pentru Oscar, un soi de nouă ultimă strigare a lui Woody Allen, iarăşi cu iz european, continuând deja o tradiţie în care mai regăsim
Vicky Cristina Barcelona şi
Midnight in Paris. Şi fiindcă e Woody Allen şi a împlinit de curând 77 de ani, factotumul scenarist-regizor-actor îşi permite şi câteva subiecte ce te pun pe gânduri, aruncate nonşalant prin comedia
To Rome With Love (aceasta este numele filmului despre care vorbesc aici şi pe care vă recomand să îl vedeţi).
Cum ziceam, nu mă pricep la filme, nici nu văd prea multe, dar acesta chiar mi-a plăcut.Ceea ce m-a făcut să îl concurez pe prietenul meu, Bogdan ;).
The action continues Judas Unchained (if you did not read the Commonwealth Saga, do it, then read this review ;)), but it is placed in time some 1200 years later. Hamilton’s exploits the same three main ideas and technologies: 1) rejuvenation and re-life; 2) fast interstellar connectivity due to Sheldon’s and Ozzy’s wormholes; 3) instant communication and communion due to unisphere. The third one is further enhanced, and sharing a common thinking as a way to evolve becomes one of the main topic in the series. In the three books Hamilton gives the impression that he might deeply investigate the social consequences of using such technologies, but he prefers a softer, more commercial approach. Therefore, although there are incipient descriptions of what world might be, they lack the level of careful particularization that the Commonwealth Saga displayed. Instead, Hamilton prefers a parallel fantasy story, witch introduce another theme, this time almost completely unexplored: time linearity.
Primele 300 de pagini par a conduce în acelaşi sens ca şi Solar, cartea lui IanMcEwan, apărută în 2011, construind o imagine imperfectă, realistă, a eroului care se dedică bunului public. Paralela este greu de evitat. Legitimarea ştiinţifică şi activismul ONG-ist sunt deconstruite pentru a indica modul în care lumea progresează neintenţionat sau prin personaje care nu au alură de eroi, care nu sunt lipsiţi de dorinţe, păcate, frustrări, ură, care destul de des nici măcar nu doresc binele celorlalţi, şi care sunt cât se poate de umani….
