Absolut toate partidele importante de astăzi au ascendenţă în FSN sau cel puţin au colaborat îndelung cu acesta. Zoaiele, cum le numeşte vajnicul Băsescu, îi sunt acestuia cel puţin veri primari. Speram să avem o campanie electorală în care să se discute despre problemele importante ale României, despre direcţiile în care am dori să se dezvolte cea mai săracă şi mai slab educată ţară din UE, despre soluţii la mizeria de pe străzi şi din suflete. În schimb, se pare că vom avea un nou episod din telenovela Cine e mai comunist, pigmentat cu variaţii aduse de ansamblurile folclorice Feseniştii de azi şi Coruptul de peste deal.
Este greu să înveţi că politica înseamnă în primul rând capacitate de colaborare, comunicare, compromis. Mai e din păcate mai e mult până la toleranţă, iar mulţi consideră încă un titlu de glorie din a fi „niţel de dreapta” şi împotriva PSD, fără a se întreba o clipă dacă raţional vorbind se opun ideilor acestuia.
***
Nu fac aici nici un fel de campanie pro-PSD, opţiunile mele politice fiind în cele mai multe privinţe aproape radical opuse acestuia. Nu mă pot opri însă să nu remarc că dacă aş trăi mai la vest de Elba, principiile la care ader m-ar împinge spre un vot mai degrabă la stânga decât la dreapta, adică invers decât ce mi se potriveşte acum în România.
În plus, dacă ar fi să caut o explicaţie pentru afirmaţii de genul "Iliescu conduce guvernul de astăzi", ajung să îi dau dreptate tot lui Iliescu şi să mă gândesc la diferite complexe oedipiene :(
Mai jos se află o lungă istorie a cum principalele partide româneşti de azi au antecendente de filiaţie sau măcar colaborare cu PSD, ceea ce face absurdă lupta de-a cine-nu-colaborează-cu-stânga, pe care pare a o solicita discursul recent al Preşedintelui (discursul ăla cu limbaj academic).
1. PD. La începutul anilor 1990, România post-explozie avea un singur mare partid. Partid iubit, de exemplu, de mineri. Doi ani mai târziu, primul ministru a încercat o lovitură forţă în cadrul noul partidului acestuia, fiind ales lider naţional. Cum însă liderul incontestabil era Preşedintele ţării, acesta din urmă şi-a adunat credincioşii şi a creat un nou partid: FDSN. Petre Roman şi ai săi, între care, în rândul al doilea, îl regăseam pe un ministru al transporturilor ce avea să marcheze prin atitudine mulţi ani şi multe guvernări din istoria ulterioară a României, au rămas cu numele partidului, deşi reprezentarea generală a fost că ei s-ar fi îndepărtat de Iliescu şi FSN. Mult mai târziu, partidul din care Băsescu avea să îl elimine pe Roman avea să îşi schimbe numele în PD, fluctuând de la o ideologie la alta şi devenind mai apoi PD-L.
2. PSD. Erau trei partide istorice, inamice tradiţionale ale FSN, perceput drept continuator al comuniştilor. La începutul anilor 90 erau slabe. Dintre ele, PSD a fost absorbit după 2000 de FDSN (rebotezat între timp, vreme de un ciclu electoral, PDSR). Ion Iliescu avea să fie şi încă mai este figura centrală a partidului. Pentru a-i apăra cuvântul drept ce grăia adevărul absolut, la un miting al „opoziţiei” desfăşurat la Ploieşti în martie sau aprilie 1990, au apărut nişte vajnici fesenişti, cu ouă şi linguri de lemn, despre care se spunea că se distribuiau la sediul FSN, aflat în apropiere. Cele 2-300 de opozanţi erau oricum covârşiţi numeric. Am plecat la timp, înainte ca purtătorii de ouă să spargă cordonul poliţiei şi mitingul, altfel destul de plictisitor.
3. PUNR şi PRM. Cele două partide naţionaliste au fost aliaţii tradiţionali ai FSN/FDSN/PDSR/PSD vreme de 12 ani. Acelaşi lucru s-a întâmplat, în scurta-i existenţă, şi cu PDAR, al patrulea membru al „patrulaterului roşu”, al cărui ultimă figură importantă, Valeriu Tabără este astăzi senator şi membru al PD-L.
4. UDMR. Partid etnic al maghiarilor, UDMR a făcut începând cu 1996 acelaşi joc ca şi alte partide etnice din România în perioada interbelică (german, evreu, maghiar), aliindu-se cu oricine a fost la guvernare, inclusiv cu PSD.
5. PNL. PNL avea să fie primul partid istoric care se va alia cu „duşmanul”, recte FSN, alături de care a guvernat, ca partener secund, între 1991 şi 1992. De altfel aici găsim şi una dintre raţiunile spargerii PNL în aripi şi aripioare. Mai apoi, avem atragerea lui Theodor Stolojan (fost prim ministru al FSN, susţinător al lui Ion Iliescu în campania prezidenţială din 1996) în partid, urmată de un protocol de susţinere parlamentara a Guvernului Năstase, de fuziunea cu ApR în 2002 (ApR se desprinsese din PDSR în 1997, răzvrătindu-se împotriva lui Iliescu, şi înregistrând un succes vremelnic, fără concretizare electorală). Interesant este că Stolojan este cel ce avea să conducă grupul disident al PLD către absorbţia sa în PD.
6. PNŢ-CD. Este singurul partid important al ultimilor 18 ani care nu a colaborat cu FSN/FDSN/PDSR/PSD, deşi dacă este să ne uităm cel puţin la principiile de politici sociale susţinute, între 1990 şi 1998, cele două partide erau extrem de apropiate! PNŢ-CD, azi un partiduleţ minuscul, a fost în istoria sa (recentă, dar şi trecută) un campion al intoleranţei, al capacităţii reduse de colaborare, iar guvernarea Ciorbea este probabil doar vârful unui aisberg de dificultăţi politice, accentuate şi de lipsa unei doctrine politice clare… Există astăzi un partid, cel mai simpatizat, care are câteva din aceste caracteristici. Mă întreb dacă va avea aceeaşi soartă?
i jocul, şi cum premizele par a exista…
