17 martie 2009

Epopeea cărţii academice: între lipsa cererii şi cumpărarea avansării în grad

Andrei T., prin comentariile şi întrebările de la o postare precedentă, mă stârneşte la a scrie despre publicarea de cărţi şi reviste ştiinţifice de sociologie, dar şi despre ce se găseşte prin librării.

Cum oricum vroiam să vorbesc la un moment dat despre asta, folosesc prilejul şi o fac acum.

[click la sfârşitul postării pentru afişarea textului complet]

Cărţile se definesc în primul rând prin publicul lor. Cu cât sunt mai specializate, cu atât acesta este mai îngust. În sociologia românească sunt domenii (majoritatea domeniilor, de altfel) pe care sunt activi 10-12 cercetători (mai bine aş folosi aici însă englezescul scholar, că la asta mă refer). Din acşti scholar, unii sunt la vârf, alţii sunt mediocri, ca pretutindeni. Unii au studenţi, alţii nu. Ei şi studenţii lor doctoranzi constituie publicul de bază pentru o carte în domeniu. Se mai adaugă cam încă maxim 100 de inşi care ar putea fi interesaţi tangenţial de domeniu.

O editură, ca să publice carte are nevoie să acopere costurile şi să facă niţel profit. Librăriile sunt în aceeaşi situaţie. Dacă numărul maxim de cumpărători este mic, atunci costurle fixe ale tipăririi şi distribuţiei se împart la un număr mic de volume. Implicit, costul unitar al acestora va fi mare.

Dacă publici un manual, o carte pentru studenţii de anul întâi, care sunt câteva sute pe generaţie, atunci ai un public asigurat. Cartea intră în bibliografia obligatorie şi se vinde câţiva ani buni. Altfel însă ai douăposibilităţi ca să determini tipărirea: plăteţti pentru tipar sau publici în engleză, la o editură internaţională.

Prima opţiune elimină practic peer-reviewingul: editura nu e interesată de aşa ceva, din moment ce oricum are profitul asigurat. Manualele asigură practic aceeaşi cale. A publica în engleză nu este foarte la îndemână: procesul este îndelungat, necesită efort, şi costă aproape la fel de mult ca susţinerea tirajului în româneşte (e nevoie de acel native English proofing...). Ce e drept e vorba şi de altă calitate ;)

Revistele, precum Sociologie românească, sunt în aceeaşi situaţie: puţini cititori potenţiali & calitate discutabilă => cost mare. Parteneriatul cu Polirom încut acum câţiva ani constituie încă o bază stabilă de la care poate pleca creşterea calităţii. Momentan el a asigurat supravieţuirea. (sunt multe de spus acolo: refuzul fostului director al revistei de a accepta materiale în engleză, trecerea în aceeaşi epocă peste orice peer-reviewing exceptând corectarea virgulelor, motive care m-au făcut să plec de la revistă, deşi formal au continuat să mă ţină în echipa de redacţie; doamna Larionescu asigură acum echilibrul, şi revista pare a merge înainte. Implicarea Cosimei e ţi ea benefică şi sper să vedem şi creşteri calitative , poate de îndată ce va apărea curajul de a nu mai pleca de la idea că articolele sunt bune dacă sunt scrise de persoane "consacrate", şi care poartă titlul de profesor).

Din păcate, deşi faţă de acum caţiva ani sunt mai multe reviste, numărul articolelor nu a crescut, ceea ce le face pe toate să aibă dificultăţi în a avea un portofoliu de articole care să le permită un peer-reviewing adevărat...

Revenind la cărţi, este bine de notat şi faptul că resursele financiare ale studenţilor sunt limitate. Dacă sunt multe titluri diferite incluse în bibliografia obligatoriei, atunci ei vor deveni selectivi, cumpărând doar o parte din cărţi. Nevoia de protecţie a propriei producţii poate astfel alunga cărţile străine din bibliografia obligatorie. Gigapedia şi Googlebooks se adaugă pe lista factorilor ce scad cererea şi cresc preţul din librărie.



......
Esenţa problemei este însă în altă parte: ce te împinge să publici cu orice preţ? La urma urmei poţi la fel de bine să foloseşti ca bază pentru curs un manual celebru sau mai multe articole ale altora... Răspunsul e simplu: nevoia de promovare.

Deciziile Ministerului prin Comisiile sale, de a condiţiona promovare prin publicaţii, dar şi de a permite implicit sau explicit substituirea articolelor ISI/BDI cu cărţi publicate în România, duce în mod direct la inflaţia de manuale şi de literatură academică submediocră, la declararea ca produs diferit a ediţiei a doua cărţii, identice cu prima dar cu copertă diferită, a scrierii peste noapte a unor texte (vezi în acest sens şi textul postat recent de Dumitru Sandu, cu o perspectivă din interiorul sistemului).

Plagiat, autoplagiat, şi alte lucruri de genul acesta ar fi mai dificil de înfăptuit dacă s-ar evalua, măcar în sociologie, pe criterii legate de publicarea ISI/BDI, cu o minimă legată de factorul de impact, şi în volume de la edituri internaţionale bine precizate (acum legea zice "editură de prestigiu", ceea ce poate însemna orice). Ce e drept, nici aici frauda nu ar fi imposibilă, după cum zice vorba ce dă ocol târgului şoptind despre articolul ISI cumpărat într-un jurnal românesc ca cineva să devină prof. (Mare Om, însă considerarea factorul de impact al jurnalului la evaluare l-ar fi scutit de efort şi de fraudă...)

Un comentariu:

--------- spunea...

Hm, atunci ar putea sa fie si publicarea auto-declaratului "manual alternativ" de biologie crestina o stupida completare de CV... asta ar explica de ce nu este gasit ca si "manual" sau "accesorii curriculare" pe nici o lista a ministerului.

Convorbire telefonică cu ... un hoț??

Sună telefonul, de pe un număr necunoscut, vizibil (adică nu este ascuns), iar o voce de bărbat mă angajează în următoarea convorbire: -  ...