Profesorii universitari: modele în promovarea respectării regulilor

Mă uit la interesantul text al profesorului Dumitru Sandu, care relatează despre cum poţi deveni profesor în România. Este interesant şi stilistic (e un autointerviu), dar mai ales prin conţinut: vine de la cineva aflat în interiorul sistemului şi care vorbeşte despre fraudă, plagiat… Înainte de a zice mai multe, e necesară şi trimiterea la completarea autointerviului cu un interviu. Ansamblul este extrem de actual, scandalurile despre promovarea în mediul academic fiind destul de frecvente în presa românească.

Ce mă nemulţumeşte la textul cu pricina este că nu pune de fel punctul pe I. Domnul profesor este recunoscut ca un sociolog care urmăreşte atent toţi factorii ce explică un fenomen sau proces. În cazul de faţă mi se pare că lipseşte aproape complet din discuţie o explicaţie banală, dar probabil extrem de puternică.

Este vorba de o cauză aparent externă, dar probabil intrinsecă mecanismelor ce conduc la fraudare şi încălcarea regulilor: banii. Mai exact miza. Profitul potenţial.

Este suficient să spun că diferenţa salarială de la conferenţiar la profesor universitar este de la simplu la dublu. Dacă adaugi încă una-două norme de predare, şi apoi aminteşti că în norma profesorului intră şi ore petrecute cu doctoranzi, care ore adesea nu se întâmplă, observi că de fapt este vorba de sume lunare care depăşesc de mai multe ori salariul mediu pe economie. Tentaţia atunci este mare şi pentru plagiat şi pentru ocolirea regulilor pe diferite căi, iar investiţia în astfel de variante mincinoase de a ajunge cât mai repede în vârf devine profitabilă pe măsură ce inegalităţile se adâncesc. („investiţia” începe probabil încă de la trecerea de la lector la conferenţiar)

Soluţia nu cred că rezidă în simpla înăsprire a sancţiunilor, în înfiinţarea de comisii şi paracomisii, în reatestarea periodică. În opinia mea, este nevoie de diminuarea (treptată, altfel nu e realizabilă) a inegalităţilor şi de dublarea sistemului actual de titluri prin unul care nu are de a face cu ierarhiile salariale.

Aş căuta, de exemplu, să înfiinţez un al patrulea grad didactic, ceva de genul profesor emerit, care se acordă celor care chiar îndeplinesc criteriile ştiinţifice de competenţă şi care să nu presupună un spor salarial mai mare de 2-3%. Aş căuta de exemplu, timp de câţiva ani, să plafonez creşterea salarială a profesorilor universitari la maxim jumătate din creşterea salarială relativă a restului gradelor didactice (ce e drept o astfel de măsură ar fi împotriva voinţei elitei politice, cea care a votat aproape unanim în urmă cu câţiva ani creşterea inegalităţilor, accelerând această inflaţie de titluri). Aş oferi şi conferenţiarilor dreptul de a îndruma doctoranzi (aşa cum se întâmplă de altfel în destule ţări vestice).

Fără astfel de rezolvări, cred că protestul public al domnului profesor Dumitru Sandu, la care altfel subscriu, rămâne o intreprindere întemeiată, dar aproape lipsită de şanse de succes. Variabilele contextuale se dovedesc în acest caz mai puternice decât cele individuale :(