Gâlceava, sociologia şi comunitatea

Sociologia românească străbate zilele acestea o nouă criză. Nu este vorba tocmai de criza de care vorbeşte profesorul Cătălin Zamfir într-un interesant articol-manifest din Inovaţia Socială, ci mai degrabă o criză anunţată de domnia sa în recentu-i volum de memorii.

Este o criză de agregare a intereselor şi de reprezentare a acestora la nivel asociativ. Criza este cu atât mai interesantă cu cât străbatem vremuri în care dezvoltarea participativă este la mare cinste, iar sociologii sunt cei care se pricep să o stârnească. Vor ei însă capabili să îşi agrege interesele? Un eventual eşec poate pune în pericol imaginea branşei, chestionând capacitatea sociologilor de a participa la designul unor proiecte de dezvoltare comunitară, de stimulare a participării.

În rândurile ce urmează prezint o istorie subiectivă a câtorva din întâmplările ce au condus la conflictul curent, privite exclusiv din perspectiva vieţii asociative. La final sugerez şi unele căi ce ar putea detensiona conflictul.

[click aici pentru a citi lungul text complet]


Pe scurt, mai vechea asociaţie – fostă Asociaţia Sociologilor din România şi rebotezată Asociaţia Română de Sociologie (ARS), este acuzată de o bună parte a comunităţii de ineficienţă. Un grup de iniţiativă, originat în una din cele două catedre de sociologie ale Facultăţii de Sociologie şi Asistenţă Socială a Universităţii din Bucureşti (FSAS-UB) propune acum înfiinţarea unei noi asociaţii, numită Societatea Sociologilor din România (SSR).

Eu sunt membru al ASR/ARS din 1996. Am îndeplinit formal diverse funcţii în cazul asociaţiei. În ultimul mandat, început cu mult în urmă sunt parte a Consiliului şi a Biroului ARS. Îmi amintesc de profesorul Mărginean solicitând în 1996, la primul Congres la care am participat, ca să nu avem un Consiliu mare, aşa cum susţineam atunci majoritatea. Nu a avut succes, aşa că ARS are şi acum un Consiliu de peste 40 de oameni, complet nefuncţional. Dintre ei se alege un Birou de 20 de inşi. În ultimul mandat, început prin 2004 (?), a existat după ştiinţa mea o singură întâlnire a Consiliului, cea la care s-a ales Biroul. Ca şi în cazul alegerii Consiliului, şi la alegerea Biroului participarea a fost simbolică. Sunt 20 de membri în Birou. Sunt 7-8 vicepreşedinţi, un Preşedinte, un secretar… (toţi sunt parte a Biroului). La singura şedinţă a Consiliului la care am fost chemat (probabil şi singura desfăşurată, altfel nu văd de ce nu aş fi fost chemat să particip), îmi amintesc cum profesorul Cătălin Zamfir a ridicat problema funcţionalităţii cel mult reduse a ARS şi a propus modificări ale statutului. A fost chiar un conflict destul de puternic atunci. Doar câţiva dintre cei din sală (doamna profesor Elena Zamfir, Elisabeta Stănciulescu, eu) am susţinut modificări în statut. Ilie Bădescu, preşedinte în exerciţiu al ASR/ARS de prin 1996, s-a opus argumentând că în statut scrie că statul se poate modifica doar la Congres, adică din 4 în 4 ani. De atunci cred că au trecut mai mult de 4 ani şi nu a mai fost nici un Congres. Cel puţin eu nu am aflat să fi fost vreunul. Prin urmare ARS este deja nestatutară, dacă e să urmăm logica preşedintelui său.

Altfel, activitatea ARS nu prea există. Cum ziceam, nici măcar în Birou nu ne-am întâlnit vreodată (sau eu nu am fost chemat să particip). Apare o revistă, dată fiind o înţelegere între FSAS-UB şi Polirom, şi mai ales prin efortul doamnei Maria Laionescu şi a Ioanei Boja, şi, mai nou, prin strădania Cosimei Rughiniş. Conferinţe, bani, şcoli de vară, burse, reprezentarea minimală a breslei sunt doar visuri. Nimeni nu ştie exact cine mai este membru şi de ce.

Marian Preda, relativ noul decan al FSAS-UB, a trimis unei liste restrânse un apel către reformă. Apelul includea iniţiativa de a ne constitui în grup de iniţiativă pentru formarea unei noi asociaţii. Obiectivele pragmatice lipseau însă aproape complet, fiind lăsat loc unor propuneri organizatorice. Termenul foarte scurt până la apropiatul prilej de întâlnire – Sesiunea de Comunicări Ştiinţifice a FSAS-UB – făcea ca apelul să fie de fapt unul preliminar, cei ce doreau a deveni grup de iniţiativă urmând a se adăuga grupului din jurul lui Marian Preda, rămas însă anonim în mesajul iniţial şi a se întâlni sâmbătă, 22 mai (însă 22 mai cade într-o … vineri!). Am aderat la apel şi mă aşteptam să primesc lista de iniţiatori. Am primit-o la trei zile după ce a fost lansată, prin bunăvoinţa unui coleg din FSAS. Ea fusese trimisă unei liste scurte, cu un text ce anunţa înfiinţarea unei noi asociaţii, numite Societatea Sociologilor din România (SSR) şi conţinea numele iniţiatorilor. Urma ca şedinţa de constituire să aibă loc la Bucureşti, în 23 mai. Mi se părea firesc ca atâta vreme ce mă aflu în lista de iniţiatori să fi primit şi eu documentele cu pricina, mai ales că se spunea că cei de pe lista de iniţiatori discutaseră despre conţinutul apelului ce structurează obiectivele şi organizarea SSR. În plus, intervalul de timp nu lăsa loc la prea multe dezbateri şi nu se contura niciuna. Mai mult am aflat de la câţiva dintre cei de pe lista de iniţiatori că ei nu au semnat de fapt apelul…

Între timp, primisem de la domnul profesor Zamfir un material ce reacţiona la apelul iniţial al lui Marian Preda şi care anunţa un Congres al ARS programat în aceeaşi zi, însă la Craiova (între timp am aflat că s-a mutat la Bucureşti, însă în altă locaţie decât cea în care are loc şedinţa de constituire a SSR – vezi mai jos). Apelul afirma că ARS funcţionează şi era semnat de Biroul Asociaţiei şi de Preşedintele acesteia. Iarăşi, eu sunt membru al biroului din câte ştiu, dar nu m-a întrebat nimeni nimic despre iniţiativa pe care o semnam. Iar anunţarea unui Congres cu doar două săptămâni mai înainte ca acesta să aibă loc este o idee originală, dar tare greu de digerat.

Revin însă la apelul SSR. El este semnat de o listă organizată … ierarhic! Mai întâi sunt decanii, apoi şefii de asociaţii, apoi pălmaşii, ordonaţi şi ei după gradul didactic. Hm! Eu credeam că e vorba de o asociaţie, în care cei care se asociază sunt egali. Apoi se repetă aceeaşi lipsă a interesului pentru dezbatere: decizia trebuie să se ia repede, într-o zi, de parcă nu ar exista Internet, telefon, grupuri de discuţie, forumuri, teorii ale dezvoltării participative, ale culturii civice …

Pe urmă, aşa cum am mai spus-o, reducând mult lucrurile, eu observ că sunt măcar trei feluri de sociologie români: (1) cei din mediul academic (predare şi cercetare); (2) cei din agenţiile de colectare a datelor; (3) restul, răspândiţi prin varii locuri, şi care practică această meserie. Prima categorie este cea care iniţiază şi acum se războieşte în asociaţii. Cea de-a doua este extrem de îngustă şi îi include pe cei mai vizibili, pe producătorii de sondaje de opinie. Cea ce-a treia însă, cea mai afectată de altfel ca imagine de faptele celor din (1) şi din (2), este mai tăcută, însă mult mai numeroasă.

Cele două apeluri (Marian Preda şi Cătălin Zamfir) seamănă prin câteva lucruri care sar în ochi:
1. nu propun aproape nimic pentru marea masă a sociologilor;
2. nu includ obiective specifice (mă rog, un congres şi o revistă nu sunt tocmai scopuri de asociere în ziua de azi). Nu se referă, de exemplu, la incapacitatea de a impune sociologia ca materie de studiu la liceu şi în afara facultăţilor de profil. Nu fixează scopuri concrete, imediat măsurabile (de exemplu: sociologia să devină materie de studii în 80% din licee, în maxim 4 ani);
3. par a propune explicit sau implicit asociaţii identice (exceptând rotirea preşedintelui, aşa cum se petrece la ESA sau la ASA), conduse din afara Bucureştiului (propunere legitimă de altfel, dar venită mult prea târziu), cu o organigramă stufoasă…;
4. deschid calea către înfiinţarea unor noi asociaţii identice, cu coloratură dată de diferenţele de personalitate dintre membri;
5. par a căuta să exporte la nivel naţional un conflict care se desfăşoară de multă vreme în FSAS-UB (sociologi din 7 centre altele decât FSAS-UB mi-au confirmat această impresie);
6. par lipsite de transparenţă (vezi mai sus în ce priveşte identitatea semnatarilor şi felul în care aceşti sunt de fapt consultaţi) şi devin prin urmare suspecte de a propune asociaţii în care membrii au doar un rol decorativ;
7. par a ignora nevoia de dezbatere, aşa cum deja am amintit mai sus, şi impun termen extrem de apropriate până la care orice sociolog este obligat să ia o decizie.

Eu unul sper încă să existe capacitatea ambelor grupuri de a găsi argumente convingătoare şi mai ales de a-şi propune obiective tangibile, realiste, care să se adreseze comunităţii pe care anunţă că vor să o reprezinte. Sper ca ambele grupuri să găsească modalităţi prin care să elimine impresia şi riscurile incumbate de cele 7 puncte comune, toate negative!, pe care le-am identificat mai sus.

Constituanta SSR se întruneşte sâmbătă 23 mai la sediul FSAS-UB. Un prieten îmi spune că ARS se întruneşte în aceeaşi zi, însă la sediul Institutul de Sociologie al Academiei (nu am primit însă nici un mesaj oficial care să mute anunţatul Congres de la Craiova la Bucureşti).

Mai multe mesaje alarmate străbat Internetul, venind mai ales din afara Bucureştiului şi solicitând transparenţă, mai multă atenţie la problemele reale ale comunităţii, colaborare.


Va fi oare colectivitatea sociologilor capabilă să acţioneze civilizat, indiferent de soluţiile la care se va ajunge? Vom avea de a face cu asociaţii, sau cu feude (aşa cum inspirat le spune un prieten)? Va apărea o treia asociaţie, în afara Bucureştiului, sau vom găsi căi asociative în cazul celor două care ar dori să existe? Vor fi sociologii capabili să discute despre interesele lor în temeni de obiective şi principii şi nu de persoane, aşa cum o recomandă comunităţilor pe care le consiliază? Va apărea o soluţie de reconciliere de ultim moment, la presiunea "provinciei", cea care ar putea atrage discret atenţia FSAS-UB că e osibil să existe măcar 3 alte centre care din punct de vedere al performanţei academice atestată prin publicaţii ISI (şi chiar proiecte internaţionale) să stea mai bine decât sociologia bucureşteană, prea mult ocupată cu conflictele interne?

Rămâne de văzut.