Firenze

Nu am multe de spus despre Firenze. Asta se datorează şi faptului că am văzut oraşul în mare viteză, împărţindu-mă între o conferinţă şi lucrul la un raport. În plus, ghidul de Toscana şi Umbria de la Lonely Planet, ca şi cel de Italia, de altfel, oferă numeroase informaţii de valoare, făcând inutile alte prezentări.

Mi-au plăcut tavanele de la Palazzo Vecchio, tăbliile meselor de la Palazzo Pitti (unele de-a dreptul uimitoare!). Merită un drum şi la Palazzo Davanzati (nu e prin ghiduri, dar e simpatic şi în centru; intrarea e liberă, dar se închide pe la 13:30). Domul placat cu marmură albă şi verde, Ponte Vecchio, un pod locuit şi populat cu magazine, precum şi toate celelalte locuri recomandate prin ghiduri merită văzute. Oraşul în sine este de văzut. Să nu uităm că a înflorit ca oraş al bancherilor, ceea ce explică şi bogăţia-i medievală. În plus, e util şi un drum la Fiesole pentru a vedea rămăşiţele etrusce şi amfiteatrul roman.

La Firenze se mănâncă destul de scump, iar un hotel/pensiune acceptabil de două stele costă pe la 80 de Euro pe noapte. Spre deosebire de Roma, găseşti destul de uşor o pizza acceptabilă. Un calzone bun poate fi mâncat la Le Botteglie di Donatello (în stânga Domului, colţ cu Via dei Servi, cea care duce către Ospedale degli Innocenti), cu 10 Euro (+2 Euro servicio + 2 Euro coperto + bacşiş). Vă recomand calzone clarineto (vegetarian) sau calzone diavolo, dar şi alte feluri de mâncare sunt gustoase acolo.

Evident, fiind în Italia, trebuie mâncată îngheţată zilnic, aşa că nu rataţi gelateriile locale, mai ales pe cea de pe via del Corso, la intersecţia cu strada ce duce uneşte Piazza della Signoria de Dom. Îngheţata de mentă şi cea de smochine mi s-au părut a fi în top.

O călătorie cu taxiul la aeroport vă va aduce în prim plan gropi în asfalt ce amintesc de România, iar numeroşii imigranţi români contribuie şi ei la alimentarea unui sentiment de familiaritate.

Beneficiile multilingvismului...românesc, în Firenze

A ştii limba română, în ziua de azi, ar trebui să constituie o dovadă de multilingvism. Asta pentru că, dacă ştii numai limba română, nu prea ai cum să te descurci în lume. Prin urmare dacă ştii română, înseamnă că mai ştii măcar o limbă, aşa că dai dovadă de multilingvism ;)

Iar beneficiile nu se lasă aşteptate.

Uite de pildă două întâmplări din Firenze:

1. Eram cu Mălina prin bazar. Zăboveam în faţa unei tarabe, de unde am şi cumpărat un fular sau ceva de genul ăsta. Vorbeam între noi în română. Vorbeam cu vânzătoarea în engleză (Mălina are o teorie: dacă nu eşti foarte fluent într-o limbă, iar ei i se pare că nu e fluentă în italiană, şi cel din faţa ta e fluent în acea limbă, mai bine vorbeşti cu persoana respectivă în engleză, ca să eviţi inegalităţile…). La un moment dat, o altă vânzătoare s-a apropiat şi a început să discute cu vânzătoarea noastră în română. Vânzătoarea noastră a continuat să ne vorbească în engleză. Aşa că fiecare „tabără” comunica în interior în română, iar între tabere se discuta în engleză, în ciuda încercării mele de a mă adresa celeilalte părţi în limba natală.

2. În faţa unei biserici, în centrul oraşului, o cerşetoare cerşea. S-a dovedit că, asemenea mai tuturor colegilor ei de branşă din Firenze, ştia măcar câteva cuvinte în româneşte. Iată ce spunea, repetând încontinuu: „Căcat, căcat, căcat, cine e prost să îmi dea!”.

Este că e cool să ştii româneşte?

Barnes/Porcul spinos

Julian Barnes, Porcul Spinos, Nemira, 2007. [ediţia originală: 1992]

(1) Spre deosebire de alte cărţi ale lui Barnes, Porcupine debutează sprinţar, cu o construcţie care fără a fi originală este destul de ingenios proiectată. În schimb, la finalizare autorul pare a mai pierde din suflu şi din interesul faţă de subiect.

(2) Cel puţin pentru partea asta de lume romanul este interesant. Tema sa este procesul unui nenumit dictator european, în fapt, destul de clar schiţat ca fiind Jidkov. Documentarea lui Barnes este una atentă, remarcabilă chiar dacă ţinem cont de anul apariţiei: 1992, foarte apropiat de căderea comunismului şi practic simultan cu faptele relatate.

(3) Perspectiva asupra faptelor este una vestică. Regăseşti adesea lucruri pe care le vedeai la fel din interiorul societăţilor ce (re)descopereau libertatea. Alteori însă relatarea pare uşor naivă, departe de felul cum vedeai tu lumea. Dar oare o vedeau toţi la fel? Pe urmă, a vedea cum arată lucrurile din perspectiva celui ce nu a trăit şi s-a implicat emoţional în evenimente similare

Un roman interesant, care se citeşte uşor şi merită să fie citit.

Alte păreri: Vlad Puescu

Băncile lui Vanghelie

Discutam prin toamna trecută cu Monica despre rolul social neaşteptat al băncilor plantate de primăria de sector pe marginea trotuarelor, în faţa blocurilor, printre blocuri. Sunt o puzderie, probabil ceva mai multe decât nevoia de folosire.

Cât ţine căldura însă, iar în zilele noastre ţine din ce în ce mai mult, băncile cu pricina au mereu ocupanţi. (cam aşa se naşte şi capitalul social … :)

Îmi amintesc de felul cum arăta, prin anii 80, strada Cameliei din Ploieşti. În fiecare seară, după amiază, iar în vacanţe şi dimineaţa, băncile dintre blocuri erau mereu ocupate… De regulă copii, adolescenţi, tineri, dar şi adulţi. Un bun prilej de socializare cu vecinii, binevenit

Ce au în plus băncile sectorului 5 este apariţia asfaltului neted, a trotuarelor refăute în urmă cu un an. În asociere cu faptul că parcul din apropiere este pavat cu dale, mai greu de utilizat de rolleri, asta face ca trotuarele ce trec pe lângă bănci să cunoască o înflorire a patinatorilor vărateci.

Pe ansamblu, primăria de sector a înregistrat o reuşită, iar cartierul este pe drumul către civilizaţie. Rămâne ca şi locuitorii să renunţe la aruncatul gunoaielor pe jos, coşurile de gunoi să fie mai uşor de accesat de pe trotuar, iar Primăria să înlăture gardurile concentraţionale…

Noi toţi suntem un soi de Spiru Haret ... (universitatea, evident!) :((

Ceea ce evităm să spunem este că scandalul de la Spiru Haret este doar vârful aisbergului educației superioare. El nu afectează doar USH, ci este comun pentru numeroase (toate???) facultăți de stat şi particulare.

O ştiu bine şi studenţii, şi cadrele didactice. O ştiu bine notele din cataloage.

Şi prin alte părţi se petrece la fel (am în minte exemple din Olanda, Portugalia şi SUA), dar la noi a ne face că predăm şi a ne face că învăţăm joacă prea mult rolul de sport naţional. Iar discuţia de duminică, de la PSD, arată destul de clar că şi liderii politici o ştiu. La urma urmei şi ei, prezidenţiabili sau nu, au diplome de licenţă, master sau doctorat, unii făcând şi câte 2-3 facultăți în paralel cu demnitățile publice ocupate...

Iar alţii ştiu ei bine cum se obţin titlurile de profesor sau conferenţiar... (să vă spun şi care e diferenţa dintre conferinţa la care particip în clipa de faţă şi genialele nimicuri descoperite prin metodele "ghici" şi "cărţile din cărţi se fac", debitate adesea pe bandă rulantă de iluştrii profesori români despre care nimeni nu a auzit în lume???)

Dacă nu dăm niciodată lucrurile pe faţă, atunci nu vom avea vreodată dreptul moral de a mai acuza "sistemul".

Muzeul de artă din Ploieşti

Prin toamna trecută, Irina, fan declarat al muzeelor, ne-a făcut să vizităm Muzeul de Artă din Ploieşti.

Eu reveneam în muzeu după mai bine de 25 de ani. Cândva, prin clasa a III-a, am făcut mai multe ore de desen în muzeu. Am obţinut pe atunci si un premiu, la critica de artă. Ţinând cont de priceperea mea curentă şi la gradul de înţelegere al picturii pe care îl manifest, un astfel de premiu sună ca o glumă …

Aşa că, din punct de vedere al tablourilor și al celor câtorva sculpturi din interior nu pot zice mare lucru. Probabil că dacă vrei să ai o imagine de ansamblu despre cum arată pictura românească din secolele XIX-XX, nu e o idee rea să intri in muzeu. Au o colecţie destul de consistentă de pânze de Aman, Grigorescu, Işer, Luchian, Tătărăscu, Pallady ş.a.m.d.

Dincolo de aceasta, merită din plin să plătiţi cei 4 lei cât costă biletul de intrare, ca să vedeţi clădirea în care se află muzeul. Aceasta a aparţinut familiei Quintus, fiind donată de Mircea Ionescu-Quintus oraşului după ce a recuperat-o de la statul ce o naţionalizase în perioada comunistă. Este practic prim a casă dinspre centru, de pe impresionantul bulevard cu castani ce duce la Gara de Sud, construit la sfârşitul secolului XIX.

Casa, cu tavanele ei ce amintesc de Peleş (şi care merită din plin admirate), cu scara interioară din marmură, dă o măsură interesantă a modului în care trăiau elitele vremii şi a locurilor de unde se inspirau arhitecţii de atunci.

Alitalia

We have took an Alitalia flight from Bucharest to Firenze (Florence). There were two segments, both operated by Alitalia. To make the story short: connection flight from Rome to Firenze was just an illusion, staff was unfriendly and poorly qualified, travel took much longer than expected, I had the strange feeling that I was treated like all the customers during communism. My advice would be to avoid Alitalia, but if you look for details, read the full story.

Our flight was scheduled for 6.35 a.m. Bucharest-Rome was OK, except for the fact that one of us was not able to check-in online. They said that it was “web problem”.
We were waiting for the connection flight, at the gate indicated on all airport boards, but on the gate’s pone. Some 30 minutes to the announced departure time, they changed the departure gate on the main board. To the new departure gate there was no personnel. Suddenly, without other announcement, a cancelation message appeared on the gate board. On the airport main screens nothing changed, the flight to Firenze was still announced for 9:50.

After a long waiting in lane, at the transit/transfer desk, we found out that the flight was cancelled, but there is bus which will take us to Firenze. The flight was suppose to take 60 minutes (probably 20-25 of effective flight). The information about the ground travel was contradictory. They said 2 hours, 2 hours and half, maybe 3.

They said, at the transit desk, that we have to go out, than to enter the departures’ hall, to go to a certain check-in counter and to go to the bus. We have specifically asked if the luggage were already transferred. They answered positively.

After a new queuing at the respective counter, which ironically continued to display the same 9:50 for both planned and expected departure time, we discovered that it is our duty to get the luggage. So, we re-entered the airport (it was quite easy, which gave me the impression that this happens quite frequently), passed once again the security check, went to one of those belts for baggage claim, took out our luggage, run once again out the security area, entered the departures’ hall, queue the counter, and get a receipt for the bus. Then, an Alitalia employee led us to the bus. We were around 40 people, mostly Americans. Of course, we had to carry our luggage, some 900 meter.

The bus left around 11:10 (initially we were suppose to land in Firenze at 10:50). Now we enjoy the Italian highway. There was no time to buy water, so I wonder if there is any stop planned on the way. It will be welcome, in order to make a break in smelling burned gases from the (rather old) bus’ engine. We alos found out that we will get to the Firenze airport, not to the city.

Maybe nothing of these would seem strange if the personnel would have been more friendly (for instance, when first time at the counter we have re-asked about the luggage, and the answer was simple, but meaningful: “ask my colleague!”), and if I wouldn’t had the feeling that this is not happening for the first time, and that actually they never had the intention to operate a flight to Firenze (there were three different Alitalia employees that mentioned, independently, something about a second bus which supposed to leave later. Why having a second bus if they probably had flights scheduled???).

I wonder what will happen during the return flight… ;)

Later update: the bus took 4 hours to get to Firenze. When there, it crossed the city to get to the airport. There no stop during the entire trip… (it is true that we were supposed to get to the airport, but this was also supposed to happen some 4 hours ago). I can not stop thinking that if, when landing inn Rome, we had have headed to the railway, we would have arrived in Firenze some 6 hours earlier! Why we haven’t choose this from the beginning? It was simply because Alitalia offered this deal: the same flight cost no matter where in Italy…

Bradbury/Omul istoriei

Malcolm Bradbury, Omul Istoriei, Editura Art, 2008. [ediţia originală: 1975]

Am recitit cartea lui Malcolm Bradbury, Omul Istoriei.

Pentru mine este un soi de întoarcere în timp: prima lectură a fost în 1992, când Şerban – parcă – îmi spusese că e o carte bună. Era aşadar înainte de a avea de-a face cu sociologia (cartea lui Bradbury se desfăşoară printre sociologi). De altfel cred că era una dintre primele mele interacţiuni cu sociologia, prima oară când auzeam poate cuvântul, după celebra strigare televizată din 22 decembrie 1989, din curtea Televiziunii: avem nevoie de doi jurişti, doi economişti, doi …[…], şi doi sociologi.

Îmi amintesc că îmi notasem pe o bucăţică de carton alb, de mărimea unei cărţi de vizită, câteva nume de autori amintiţi în carte. Mi se păreau interesanţi şi vroiam să îi citesc. Aveam să o fac ceva mai târziu, ca student in sociologie. Cartea lui Bradbury o uitasem însă de mult şi nu cred să fi fost vreo asociere între ea si decizia mea ulterioară de a deveni sociolog.

[Prin clasa a V-a sau a VI-a mă gândisem să devin cibernetician, sub influenţa unor lecturi SF. Nu aveam habar ce înseamnă asta, dar suna bine. E de altfel singura meserie despre care să îmi amintesc să mă fi atras pe când eram mic. Oricum, şi în cazul acestei dorinţe, când am devenit student la Cibernetică uitasem de mult de gândurile din clasa a V-a, pe care le-am rememorat abia la câţiva ani după ce am absolvit, parcă atunci când Mălina m-a întrebat ce vroiam să fiu când eram mic.]

Revenind la Bradbury, cartea sa seamănă ca tematică si stil cu Lodge cel din trilogia deschisă de Schimb de dame, sau cu Sharpe, cu a sa serie Wilt. Scriitura nu este însă la fel de spumoasă. Comicul există şi la Bradbury, fiind adesea savuros. La fel se întâmplă si temele serioase, la fel de actuale şi azi (cartea a apărut în 1975). Mini-fresca unei bucăţele din viaţa universitară a anilor 70 este interesantă, chiar dacă Bradbury simte uneori nevoia de a se adânci în explicaţii uşor redundante.

Cui îi plac Lodge şi Sharpe, îl va găsi probabil interesant si pe Omul istoriei.

Dacă studiaţi sau aţi studiat sociologia (şi nu numai!), merită să citiţi Omul istoriei, măcar pentru a compara cartea cu atmosfera din facultate :)

PS. Ediţia din 1990 de la Editura Univers, dacă ţin eu minte bine, era mai bogată în note de subsol ale traducătorului, care atunci mi-au prins bine. E posibil însă să fie doar o amintire distorsionată. Ediţia Art propune însă un titlu ce pare mai apropriat de sensul intenţionat de autor…, dar şi o copertă mai puţin inspirată după gustul meu…

În lumea căţeilor

“Urcaţi mai sus, locurile din faţă sunt rezervate pentru cei de la Minister”, mi se spine când intru în sala unei conferinţe. Întâmplător eram chiar unul dintre „speakeri”. Ca cetăţean de mâna a doua m-am aşezat cuminte în spate.

Îmi amintesc apoi de o conferinţă a sociologilor, unde ultima zi a fost practic anulată pentru că sosise primul ministru să spună trei tâmpenii. Ce contau zilele şi orele de dezvoltare teoretică, analiză a datelor, pregătire a prezentării rezultatelor. Cei 30-40 de oameni care aveau prezentări în diferite secţiuni în ziua respectivă (nu, nu mă număram printre ei), nu au mai avut prilejul să discute despre ceea ce studiau, să primească comentarii. Mai importantă era campania electorală a unui politician oarecare, fie el şi prim-ministru.

Şi apoi, printre multe alte amintiri de acest fel, mă uit uimit la cei ce mă întreabă cum îmi permit să spun că trăim într-o ţară mai degrabă tradiţionalistă, în care ierarhiile şi relaţiile de putere contează mai mult decât oameni, în care egalitatea nu este şi pentru căţei…

Încrederea în instituţii -> newsletter ...

Am dat drumul la un nou număr din Newsletter-ul echipei româneşti pentru studiul valorilor sociale.

Tema numărului realizat de Claudiu este încrederea în instituţii.
• Dinamica încrederii în varii instituţii între 1990 şi 2008
• De ce rămân Biserica şi Armata în topul încrederii
• Cum arata România comparativ cu Europa
• Creşte încrederea în partide?

Fişierul cu pricina este disponibil aici.

Catindatul ideal

Andrei Pleşu, în editorialul din Dilema Veche de săptămâna trecută, deplânge faptul că alegerile i-au impus cel mai des să opteze pentru cel mai mic rău. Cu alte cuvinte, spune că o parte a electorilor nu a votat un candidat fiindcă ei credeau că acesta este bun, ci fiindcă era mai puţin nepotrivit decât ceilalţi.

Eu unul aş deplânge mai degrabă faptul că ne preocupă cine sunt candidaţii şi nu ce gândesc aceştia. Aş prefera să trăiesc într-o societate care nu se interesează aşa de mult de cum îl cheamă pe preşedinte sau pe primul ministru, ce mănâncă, ce maşină are, cum îşi poartă părul, ce dimensiune are sânii sau cu ce se îmbracă. Aş prefera o societate în care mă întreb care sunt ideile, direcţiile în care vreau să ne mişcăm şi pentru care votez. Aş prefera o societate în care cei din aparatul legislativ şi administrativ, deopotrivă aleşi sau nu, sunt nişte anonimi ca toţi ceilalţi, care îşi fac treaba eficient şi nu îşi doresc să joace rolul unor mari domni.

Pe urmă mă uit la obsesia asta pentru a avea un lider care să ne scoată din noroi, care să ne lumineze şi care eventual să ştie să danseze şi pe sârmă. România trăieşte cu o astfel de iluzie încă de la înfiinţarea ei oficială. Cuza, Carol I, Carol a II-lea, Antonescu, Mihai I, în bună măsură Ceauşescu, Iliescu, Constantinescu, Băsescu au preluat funcţia de reprezentare simbolică a statului ca manifestări ale voinţei electorilor (fie ei populaţia sau elita ce făcea jocurile) de a marca despărţirea de trecut şi începerea unei epoci noi. Cerinţa noastră continuă de a le plasa în sarcină responsabilitatea aproape completă de a ne asigura propăşirea a creat mereu presiune. Astfel, am contribuit la dezvoltarea de către majoritatea celor amintiţi a unor tendinţe autoritare.

Oare nu ar fi mai simplu să punem în sarcina noastră, a fiecăruia dintre noi responsabilitatea de a face sistemul să funcţioneze? La urma urmei sistemul este format din oameni, nu dintr-un singur individ, iar acei oameni sunt chiar electorii. Iar cei pe care îi trimit în parlament sunt cei care li se aseamănă, cei care fac lucrurile la fel ca ei… (asta ca să fac referire la ultimele idei din articolul lui Andrei Pleşu)

Prin Bucureşti, aproape de centru

Destul de mulţi ştiu clădirea, greu de rarat: este pe 13 Septembrie, într-un relativ pustiu, vis a vis de Casa Poporului şi seamănă cu aceasta ca arhitectură.

Se cheamă Casa Academiei Române şi adăposteşte mai multe institute de cercetare.

Clădirea nu este terminată, fiind un continuu şantier. În subsolurile sale s-au turnat scene din câteva filme americane.

Mai nou, din când în când, cum Aula nu e finalizată, în holul de la intrare se organizează conferinţe. Ocazie ca angajaţii din clădire să nu mai aibă voie să intre la servici pe intrarea principală, din 13 Septembrie, ci prin spate, prin Calea Rahovei, pe lângă fostul Becker Brau (acolo unde cândva era o fabrică de bere).

O bună ocazie să îmi amintesc cum arată locurile, şi mai ales intrarea secundară în clădire. O imagine de ansamblu este furnizată pe norc.ro.

Altele, le vedeţi mai jos.