Eu unul aş deplânge mai degrabă faptul că ne preocupă cine sunt candidaţii şi nu ce gândesc aceştia. Aş prefera să trăiesc într-o societate care nu se interesează aşa de mult de cum îl cheamă pe preşedinte sau pe primul ministru, ce mănâncă, ce maşină are, cum îşi poartă părul, ce dimensiune are sânii sau cu ce se îmbracă. Aş prefera o societate în care mă întreb care sunt ideile, direcţiile în care vreau să ne mişcăm şi pentru care votez. Aş prefera o societate în care cei din aparatul legislativ şi administrativ, deopotrivă aleşi sau nu, sunt nişte anonimi ca toţi ceilalţi, care îşi fac treaba eficient şi nu îşi doresc să joace rolul unor mari domni.
Pe urmă mă uit la obsesia asta pentru a avea un lider care să ne scoată din noroi, care să ne lumineze şi care eventual să ştie să danseze şi pe sârmă. România trăieşte cu o astfel de iluzie încă de la înfiinţarea ei oficială. Cuza, Carol I, Carol a II-lea, Antonescu, Mihai I, în bună măsură Ceauşescu, Iliescu, Constantinescu, Băsescu au preluat funcţia de reprezentare simbolică a statului ca manifestări ale voinţei electorilor (fie ei populaţia sau elita ce făcea jocurile) de a marca despărţirea de trecut şi începerea unei epoci noi. Cerinţa noastră continuă de a le plasa în sarcină responsabilitatea aproape completă de a ne asigura propăşirea a creat mereu presiune. Astfel, am contribuit la dezvoltarea de către majoritatea celor amintiţi a unor tendinţe autoritare.Oare nu ar fi mai simplu să punem în sarcina noastră, a fiecăruia dintre noi responsabilitatea de a face sistemul să funcţioneze? La urma urmei sistemul este format din oameni, nu dintr-un singur individ, iar acei oameni sunt chiar electorii. Iar cei pe care îi trimit în parlament sunt cei care li se aseamănă, cei care fac lucrurile la fel ca ei… (asta ca să fac referire la ultimele idei din articolul lui Andrei Pleşu)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu