Bucureşti-Sibiu. (1) De la un miros la altul

Călătoria de la București la Sibiu începe prost. Mă tai la un deget pe când îmi fac un sandwich. Folia de aluminiu în care învelesc pâinica de tortilla îmi pătrunde în piele şi face o crestătură fină, dar de destul de adâncă. Nu doare, dar curge sânge ca la un robinet închis cu garnitura stricată. Opresc sângerarea, fac un bandaj, arunc în bagaj un plasture şi o bucată de fașă. S-au pierdut însă 10 minute dintr-o zi în care totul a fost cronometrat aproape la secundă.

Taxiul până la autogară prinde un trafic mai firav, ceea ce face să ajung cu doar 5 minute mai târziu fata de ora de îmbarcare anunțată. Șoferul autobuzului spre Sibiu se uită un pic curios la biletul meu cumpărat online şi apoi printat. Îmi spune să stau liniștit că avem timp. Nu prea are chef de conversație, chit că nu are clienți în clipa respectiva. Îl înțeleg însă: are de condus o ditamai mașina timp de cinci ore şi un sfert. Sunt 280 de kilometri. Adică doua ore, poate doua ore jumătate în Germania.

Autocarul e aproape gol. Mă gândesc fericit că voi avea mai mult spațiu la dispoziție. Constat că radioul este pus pe Europa FM, în surdină. Cât se poate de civilizat. Îmi amintesc cum la jumătatea anilor 1990, Dacos şi Ionescu îşi construiau flote concurente pe ruta București-Vâlcea. Acum merg cu un Dacos. Oare o mai exista Ionescu? Ar fi păcat să fi dispărut, avea un nume cu potențial comercial enorm în opinia mea. Poate mă înșel însă.

Când se face ora de plecare, autobuzul se umple instantaneu. E însă nevoie de timp ca tot acest șuvoi de oameni şi mirosuri să îşi ocupe locurile. Sunt alergic, am o rinita cronică, aşa că unele mirosuri nu le simt deloc, iar pe altele le detectez pregnant. Mie mi se pare că sunt destul de sensibil la mirosurile neplăcute. Mălina spune însă că nu ar fi aşa, iar alergia ar face astfel să am o viziune mai optimista asupra vieţii, protejându-mă de la a detecta relaţia proastă pe care o au unii cu săpunul şi gelul de duş.

Încerc sa îmi imaginez cum o fi cu adevărat în autocar dacă Mălina are dreptate cu privire la capacitatea mea de a mirosi. Oricum mă consolez la gândul că, astă vară, în St.Petersburg mirosurile se simțeau puternic şi pe strada, deşi era mai răcoare.

În fine, se suie toţi şi plecăm. Sunt 10 minute întârziere. Nu contează, la urma urmei sunt 280 de kilometri de parcurs în 5 ore...

La Europa FM se anunţă cod galben, de furtună, valabil şi în Vâlcea şi în Sibiu. Deocamdată este însă soare.

Domnul lângă care stau citeşte o carte. Mai sunt încă 4-5 călători cu cărţi, din câte observ. Nimeni nu are ebook reader. Nimeni nu citeşte pentru a învăţa sau a lucra. În schimb e un murmur continuu, de la cei care vorbesc la telefonul mobil. De exemplu, un bărbat a plecat dimineaţă din Ploieşti, iar săptămâna viitoare are un program dificil, "crima şi pedeapsă" după cum îi spune secretarei cu care vorbeşte la telefon. A văzut în orar că are programată o restanţă, dar e complicat din cauza simpozionului pe care îl au la institut. Se interesează de situaţia pe care o are restanţierul la alte materii şi anunţă că se va gândi la o soluţie. Poate îl cheamă la institut măcar să se vadă...

În spatele meu se vorbește franceză în amestec cu engleză şi română. Accente nu foarte școlite, deși după vârstă ar putea fi studenţi. Ce să caute însă studenţi vorbitori de franceză pe ruta asta? La primul popas, la Piteşti, îi vad mai bine. Sunt doi băieţi pe la 23-24 de ani, poate chiar mai puţin. Aş zice că cel blond, un pic mai înalt şi mai plinuţ, este cu un an mai tânăr. Are un tatuaj lung, vertical, cu semne desenate cu albastru, un soi de litere chinezeşti care pornesc de la gleznă, urcă pe gambă şi se pierd deasupra genunchiului, pe coapsă, sub perechea de khakis scurţi bleumarin pe care o poartă. Pare mai degrabă muncitor manual decât student. Nu pare a fi turist. E greu de spus ce caută în România. Sau poate este într-o originală misiune de a spori numărul celor care citesc pe ruta Bucuresti-Sibiu ;)

Prietenul său brunet, tot cu tuleie, ar putea fi student, dar ceva îmi spune ca ar câştiga bani prin propriile forţe, de undeva. Nu mulţi însă.

Cele doua fete par fi în jur de 30 de ani. Chipuri ușor obosite. Oboseală cronică, de la muncă. Sigur nu au copii. Sunt îmbrăcate mai degrabă modest. În română au accent ardelenesc. Bruneta este perechea blondului, şi ştie şi un pic de franceză. Vorbesc intre ei engleza, însă aceasta nu pare a fi limba lor de comunicare cotidiana. Excepţie poate face bruneta, cu o fluenţă superioară.

La începutul anilor 2000 plecam din Bucureşti cu Transmix dimineaţa, pe la 7. Aveau un microbuz, iar pe la 9:30 mâncam un mic pe Dealul Negru. Era cam singura oprire mai consistentă. Acum sunt măcar două: Piteşti şi Râmnicu Vâlcea.

În autogara din Pitești apare şi un cerșetor, la fel de urât ca cei de pe străzile Atenei, creaturi nefireşti desprinse parcă din filme post-apocaliptice...

Tot în Pitești, accesul la toaletă costa un leu. Prin uşile deschise se văd mulţi oameni, bărbaţi şi femei, în încăperi separate, spălându-şi mâinile. Mă gândesc că o fi o afacere bună, are vad. Felul în care arată clădirea nu mă îmbie însă să testez calitatea... Amân pentru popasul din Rm.Vâlcea o oră mai târziu.

Detectez toaleta călăuzindu-mă după mirosul puternic de clor. Nu e nici un indicator către ea, sau cel puțin nu îl detectez eu. Surprinzător, e coadă la cabina bărbaților, nu şi la femei. Pe ușile cabinelor remarc un anunț amuzant. Vine rândul celui dinaintea mea. Mă apropii de uşa cabinei, mai mult decât ar implica-o simpla așteptare, ca să fac o poză cu telefonul mobil. Instantaneu, doi dintre cei din spatele meu mi se bulucesc în spinare. Deh, puterea exemplului!

Toaleta, cu acces gratuit, şi doar cate o cabi///////


// va urma //