Criza...

Uite ce am aflat din două surse diferite.

Povestea 1. Biletul de avion până la Lisabona şi înapoi, m-a costat cam 380 de Euro. L-am luat cu 4 luni înainte de a zbura. La low-cost era 340, deşi pe aeroportul lusitan erau reclame la BlueAir ce promiteau costuri „începând de la 49 de Euro”. La Lisabona, o prietenă ce participa la acelaşi congres îmi spune că nu a ştiut până în ultima clipă cu ce avion va zbura. Lucrează într-un minister şi se pare că există o regulă impusă funcţionarilor guvernamentali să nu cumpere bilet de avion cu mai mult de două zile înainte de plecare. Aşa că bietul de avion a costat în jurul a 760 de Euro. Dublu, cu alte cuvinte. Un salariu lunar net mai mare decât cel al lectorului universitar.

Povestea 2. Ca o extensie a primei poveşti, întorşi de la Lisabona, aflu că la decont, colegii care au finanţat deplasarea prin granturi derulate în Universitatea Bucureşti, au fost muştruluiţi la contabilitatea universităţii: nu aveau voie să cumpere bilete de avion cu mai mult de două zile înainte de plecare. Ce mai conta economia realizată, sau faptul că plătiseră biletele din propriul buzunar, blocând astfel sume de bani ce le aparţineau şi care erau echivalente salariului pe o lună a unui lector universitar. La urma urmei e criză, şi oricum salariul acela va fi redus la jumătate, lectorul cu pricina oferindu-se (voluntar) să stea acasă 10 zile, în concediu fără plată, pentru propăşirea patriei.

Să nu fi înţeles eu bine cele două poveşti? Chiar să existe o astfel de reglementare? Dacă da, oare atât de mare să fie criza de lichidităţi încât, ţinând cont de numărul de zboruri externe efectuate de „bugetari” să fie de preferat să cheltui în plus /ţ călătorii/ * /o grămada de bani/ şi să plăteşti lefuri mai mici?

Şi îmi flutură pe buze un refren neaoş „de la noi”: Cui prodest?

Atunci când un catalog aduce după sine o … new age

Cât am fost elev am avut în minte două cataloage. Unul pentru primii 8 ani, al doilea pentru următorii 4. Mi-au fost mereu proaspete în minte şi cred că le-aş putea reproduce, în linii mari şi acum. E cazul mai ales cu cel din liceu, poate şi din cauză că acolo am simţit mereu că am învăţat mult mai multe decât în trecerea mea prin diverse forme de învăţământ universitar şi postuniversitar. (Caragiale Ploieşti, un liceu pe care l-aş recomanda oricui)

Astăzi am realizat că de aici încolo catalogul meu este cu totul altul. Începe o epocă nouă, în care numele din cataloagele mele, fără a-şi pierde din strălucire, ba dimpotrivă (mi-au trecut azi cu toţii prin minte, sau poate prin inimă), trec în plan secund şi sunt înlocuite de unele noi, ce-mi sunt străine, dar ştiu că vor deveni şi ale mele pentru opt ani.

„Am aşteptat cu nerăbdare ziua de azi” mi-a spus Irina de dimineaţă şi, fără legătură cu faptul că am descoperit, pentru prima oară, că acum 5 ani eram mai tânăr, privind o fotografie a avizierului pe care erau afişate numele colegilor ei, am descoperit că o eră nouă începe.

Legile educaţiei

Că educaţia de la noi e de proastă calitate nu e greu de ghicit, chiar dacă majoritatea populaţiei, jumătate din studenţii la licenţă, cei mai mulţi studenţi doctoranzi şi cei mai mulţi profesori universitari sunt de altă părere.

De aici dorinţa de a schimba ceva, manifestată de toţi miniştrii educaţiei de prin 1995 încoace.

Acum ne-am trezit că vrem o lege nouă.

E bine şi aşa, dar asta nu rezolvă, în opinia mea, nimic sau aproape nimic, indiferent de calitatea legii.

Ce aş fi făcut eu era aşa:

1. Guvernul şi Sindicatele cădeau de acord că e nevoie de o lege şi desemnau o persoană să o întocmească.

2. Noua lege era una scurtă, de maxim 3 pagini, stipulând principii majore, dar nu transpuse în obişnuitele sloganuri găunoase.

3. Aveam 6 luni – un an, discuţii publice pe marginea proiectului. Presa era bombardată de către persoana respectivă, prin intermediul guvernului, cu scurte informări conţinând cifre şi descrierii ale performanţei şi structurii educaţiei de la noi în comparaţie cu alte părţi ale Europei.

4. Cel ce făcuse proiectul îl revizuia în urma discuției publice, Guvernul îşi asuma răspunderea pe lege. Apoi erau reglementate detaliile (de exemplu câţi elevi trebuie să fie într-o clasă sau câte mandate să aibă un rector) prin hotărâri de guvern.


În toată povestea asta erau importante:

1. Conştientizarea stării sistemului actual şi identificarea cauzelor acesteia (repet: majoritatea populaţiei, majoritatea cadrelor didactice cred că avem un sistem de învățământ performant).

2. Faptul că populaţia şi actorii din sistem aveau prilejul să se implice în dezbatere.

3. Faptul că discuţia se concentra pe lucrurile importante şi nu pe mărunţişuri.

În opinia mea, proiectele de lege pe care le-am văzut vehiculate anul acesta au fost toate animate de bune intenţii. Ele conţin însă mult prea numeroase detalii şi au beneficiat de o dezbatere publică şchioapă şi neinformată. Singurul lucru cu adevărat bun este publicitatea masivă. Din păcate însă, de una singură aceasta nu a putut conduce la soluţii… Sper că duiumul de detalii va produce în cele din urmă o calitate superioară a educaţiei de la noi, dar sunt sceptic în acest sens.

Importanţa socială a profesiilor

Vorbeam în urmă cu ceva timp despre raportul cercetare/predare în universităţile contemporane şi despre sincronismul redus al României la tendinţele internaţionale. (România acordă o atenţie sporită predării).

Hai să vedem acum cum arată opţiunile societăţii româneşti în domeniu:

1. În prezent gradele academice din cercetare (Cercetător 1, Cercetător 2, Cercetător 3, Cercetător, Cercetător asistent) sunt echivalente celor din învăţământul universitar (Profesor, Conferenţiar, Lector/Şef lucrări, Asistent, Preparator). Salarizarea este în principiu aceeaşi, ca şi criteriile de promovare. Ce e drept, ca să treci de la lector la conf şi de la conf la prof, poţi să beneficiezi de anumite echivalări (mai multe articole din reviste româneşti pot fi echivalate cu un articol internaţional), pe care se pare că oficial nu ai voie să le faci la ascensiunile corespunzătoare din cercetare. În plus, ca CS2 ai ceva mai puţine drepturi decât ca şi Conf: nu ai voie să faci parte din comisii de doctorat.

2. Propunerile legate de noua grilă de salarizare extind un pic diferenţele dintre cercetare şi predare: la aceeaşi vechime, coeficienţii din învăţământ sunt un pic mai mari decât cei din cercetare.

3. Mai mulţi colegi din învăţământ mi-au spus în ultima vreme, cu o surprindere indignată: „Cum adică, a fi conferenţiar e echivalent cu a fi cercetător ştiinţific 2????”

4. Primesc de la o instanţă a administraţiei publice o listă preliminară de invitaţi la lansarea unui raport. Sunt mai mulţi autori ai raportului. Cei din universităţi sunt denumiţi, oarecum vanitos, „Prof.Univ.dr. Xyz Xulescu”, „Conf.Univ.Dr. Zkq Yulescu” şi chiar „Asist. univ. drd. Qjw Qulescu”. Funcţionarii de prin agenţii internaţionale Sunt „Dr. Xyz Xulescu”. Cei din cercetare, ca şi cei de prin ONG-uri sunt referiţi doar prin nume. (Mie mi se părea firesc să fie doar numele la toţi autorii. M-a izbit însă inegalitatea explicită marcată de funcţionarii publici români între cei din universităţi şi restul, la calificări egale sau chiar inferioare).

5. La aprobarea bugetului dezastruos alocat anul acesta cercetării, mai mulţi colegi mi-au spus: „şi ce dacă, la educaţie e 5%”. Trebuie spus şi că, din bugetul alocat cercetării, de fapt cea mai mare parte merge către universităţi (acestea aplică şi utilizează apoi banii prin granturi de cercetare).

6. În mai toate şcolile doctorale din sociologie, indiferent de universitate, şeful desemnat sau în curs de desemnare al acestor forme de învăţământ avansat, este un respectabil profesor universitar, care însă nu a publicat niciodată articole în reviste cotate ISI (adică cele de prestigiu internaţional, acolo unde se publică ultimele noutăţi în ştiinţă).

Toate cele de mai sus sunt semne care, în opinia mea, confirmă ferm decizia societăţii româneşti şi a mediului academic de a se concentra pe predare şi de a lăsa deoparte cercetarea. Rămâne de văzut dacă aceasta va fi o strategie de succes.

(Opinia mea este că ar trebui să avem, cât mai repede, o serie de fuziuni între universităţi şi institutele de cercetare, care să readucă cercetarea în universităţi, să forţeze atât pe cei din cercetare , cât şi pe cei din universităţi să iasă din mediocritate, şi să permită dezvoltarea unor universităţi de vârf, care să poată pătrunde intre primele 500 de universităţi ale lumii).

Marketingul şi clienţii

M-am izbit din nou de citirea unor date venite de la o agenţie de colectare a datelor. Mai exact, m-am lovit de inutilitatea clasificării pe grupele de vârstă pe care se face raportarea: 18-29, 30-44, 45-59, 60+.

În lume se folosesc din ce în ce mai mult grupele de vârstă cât mai înguste. Cred că tind a se generaliza cele de 10 ani (i.e. 18-24, 25-34, 45-54 etc.), iar mulţi, când au eşantioane mai mari, trec la cele de câte 5 ani.

La noi, colegii din agenţiile de colectare a datelor insistă cu grupele cât mai mari de vârstă, invocând faptul că nu au clienţi care să le ceară altceva …

Hai să dau un exemplu, stupid prin banalitatea sa. În grupa de vârstă 30-44 de ani, de exemplu, intră cel puţin trei tipuri de familii: proaspăt căsătorite, cu copii nou născuţi sau preşcolari mici, cu copii de vârstă şcolară. Cele trei tipuri de familie au resurse, venituri şi consum extrem de diferite. De aici nevoia de a nu le include la un loc în aceeaşi categorie de vârstă. (Asta se predă prin primele cursuri de studiul pieţei!) (Da, unirea pe grupe de vârstă se face în funcţie de omogenitatea vârstelor respective.)

De ce naiba clienţii nu cer astfel de raportări, e greu de înţeles. Altfel, eşantioane de 1000 de subiecţi, corect selectaţi, nu ar trebui să aibă probleme în a oferii comparaţii între grupe de vârstă de câte 10 ani.

(Ideal ar fi să putem compara fiecare etate în parte, să vedem de exemplu ce diferenţe apar la trecerea de la 32 la 33 de ani. Este totuşi puţin util să comparăm vârste atât de apropiate, mai ales că istoria unor cohorte succesive se împleteşte puternic. Rămâne atunci opţiunea grupelor de vârstă de câte 5 ani. Eşantioane de 1500 de respondenţi ar putea-o face posibilă, dare ele costă ceva mai mult decât cele de 1000 de subiecţi. Aţa că opţiunea firească ar fi grupele de vârstă de 10 ani...)

România ca sursă a relelor

În Ismael Kadare, Amurgul zeilor stepei, carte scrisă prin anii 70, în dialogul dintre două personaje, un grec şi un albanez, scriitori şi cursanţi la Moscova, apare următoarea referinţă la România:


Pe urmă, imediat pe pagina următoare se spune:


Interesantă percepţie a României plasată de autor în interiorul lagărului comunist, înainte ca Albania să evină ţară "semi-prietenă"...

Petiţia privind reciclarea PET-urilor...

... este disponibilă aici.

Dacă vreţi să vedeţi cum arată şi care sunt principiile soluţiei la care se referă, iată o descriere aici.

(ideea e simplă: plăteţi o garanţie pentru fiecare PET, atunci când îl cumperi, apoi când mergi la magazin primeşti banii înapoi. Tehnic, în mai multe ţări, asta o face o maşină, în care tu bagi PET-ul, cutia de metal sau sticla şi primeşti un bon, cu care mergi la casă şi fie plăteşti produse pe care le cumperi, fie primeşti banii... Mai trebuie însă pusă la punct infrastructura din spatele poveştii. Sunt vremuri de restrişte bugetară, dar măcar luarea în discuţie a unei propunerii de genul acesta tot ar trebui făcută)