Poker electoral

Evenimentele cu demiterea vicepriministrului şi continuarea lor mi s-a părut un soi de poker jucat la cacealma. Cel mai inovativ a fost, ca de obicei, preşedintele, cu a sa propunere de mediere: ministrul să fie de la opoziţie sau măcar un tehnocrat. A fost un soi de joc în care orice făceai pierdeai, aşa că toate părţile au amânat decizia. Până la urmă tot preşedintele a oprit licitaţia, semnând o cerere pe care gurile rele zic că şi-ar fi trimis-o singur, prin intermediul lui Boc.

Rămâne de văzut dacă are cineva vreun as prin mânecă, cine va umfla potul şi dacă miza va fi cumva plătită de populaţie.

Altfel, nu e altceva decât un exerciţiu democratic firesc, bruiat doar de capacitatea redusă de comunicare şi negociere a actorilor implicaţi.

"Tatulici-ul light"

Nu ştiu cum se întâmplă, dar se întâmplă prea des.
Eu nu prea mă uit la televizor, dar când îl deschid dau peste câte un talk-show. Cândva mi se păreau interesante. Îmi amintesc cum în perioada 1996-1998, politica se făcea în bună măsură la talk-show. Adesea chiar se întâmpla să văd discuţii serioase. Aşa cum mi s-a întâmplat să văd acum pe la italieni, englezi sau portughezi. Vin 1-2 invitaţi şi dezbat câte o chestiune. Fiecare îşi spune părerea, este ascultat şi i se răspunde la obiect. Opiniile sunt argumentate. Chiar dacă uneori apar şi ironii, nu am prea văzut acel sterotipic "da' voi aţi făcut aia şi voi pe aialaltă".

Azi, dornic să văd ce e cu guvernul, am deschis Realitatea TV. Ca de fiecare dată am avut ocazia unică de a admira un sobor de oameni de bine (vă mai aduceţi aminte sintagma??): doi-trei ziarişti, unul de la PSD, unul de PDL, unul de la PNL şi unul independent, dar înregimentat bine pe la Cotroceni. Eu îi zic adunării ăsteia "stilul Tatulici light". "Tatuliciul clasic" include în jurul a 10 inşi care ar trebui să dialogheze 60 de minute, cu pauze publicitare şi cu intervenţii însumate ale moderatorului de minim 10 minute.

Oamenii ăia de participă în emisiune sunt de înţeles de ce nu construiesc dialoguri interesante şi se limitează la "ba pe-a mă-tii": nu au timp de argumentaţii, nu au timp să se asculte. Au în medie de vorbit cam 5 inute, iar pentru o poziţie bine argumentată ai nevoie de măcar două. Pe de altă parte au nevoie să iasă în faţă să tragă în sus de imaginea partidului. Singura soluţie raţională este să strige, să se agite, să arunce cu acuze, cu invective, cu jumătăți de adevăruri.

Evident, în cele din urmă vor părea superficiali, îmbuibaţi, incapabili să lege două concepte între ele. (într-un fel asta şi sunt din moment ce acceptă situaţia). Asta nu îl va deranja pe moderator. E bine ca ceilalţi, mai ales politicienii sau experţii invitaţi, să pară mai prostuţi. Astfel el (sau ea), moderatorul, va avea ocazia să tragă concluzii superioare, să rostească răspicat verdicte infailibile şi apoi să anunţe publicitatea. Ceilalţi 2-3 ziarişti pot zice şi ei câte ceva, doar sunt colegi de breaslă.

restul sunt chemaţi acolo ca să fie mulţi şi să se vadă ce mare realizator este moderatorul şi câţi oameni vin la el în studio. La urma urmei publicul vrea să îl asculte pe el, Marele Om, nu pe pricăjiţii ăia de invitaţi de la care un jurnalist decent ar şti să scoată opinii, informaţii şi picanterii interesante.

Vezi, de-aia nu-mi prea vine să mă uit la televizor...

Meta-cronica unui raport social

De 4-5 decenii există o practică internaţională de a supune atenţiei publice anumite evoluţii ale societăţii prin rapoarte sociale. Acestea sunt promovate de regulă de agenţii internaţionale (UNDP, Banca Mondială, BERD, OECD, WHO etc.), de guverne sau, mai nou, de ONG-uri (vezi de exemplu Freedom House sau Transparency International). Aceste rapoarte nu propun legi, ci subiecte de discuţie, însoţite uneori de posibile soluţii de a îmbunătăţi organizarea societăţii la care se referă.

Săptămâna trecută presa românească a discutat masiv un astfel de raport, cel lansat de o Comisie Prezidențială de Analiză a Riscurilor Sociale şi Demografice (CPARSD).

Nu o să discut aici despre conţinutul raportului: fiind co-autor al unei părticele din raport, nu ar avea rost să o fac. În plus, sunt numeroase glasuri care vorbesc despre ceea ce scrie în raport (Cristi, Cosima, Dan Şelaru sunt doar câţiva dintre cei ce o fac), ci o să îmi permit doar câteva meta-consideraţii privind construcţia şi difuzarea sa.

(1) În primul rând, în comparaţie cu alte rapoarte similare la care am participat în ultimii 12 ani, la acesta am avut o libertate mai mare, ingerinţa politicului nefiind una pe care să o pot observa, ca în trecut. Singura diferenţă este dată de momentul lansării: raportul este gata în principiu de mai mult timp, putând fi lansat practic de pe la începutul verii. De altfel părţi ale sale au fost preluate în legile pe care guvernul şi-a asumat răspunderea.

(2) În al doilea rând, aşa cum am spus-o mai mulţi dintre autori prin media, raportul propune în primul rând teme de meditaţie, având ca ţintă stimularea dezbaterii publice. Şi se pare că a reuşit asta din plin, după cum o dovedesc telefoanele venite dinspre media, solicitând explicaţii pe alte teme decât pe cel;e ce au funcţionat ca „triggers” (sexul şi drogurile).

(3) Sexul şi drogurile au ocupat un spaţiu minor în discuţiile ce au precedat raportul, dar şi-au făcut din plin treaba de a genera publicitate :) (a nu se înţelege însă că se aflau în raport doar pentru publicitate).

(4) Pentru societatea românească este o pierdere faptul că propunerea legată de organizarea unor referendumuri concomitent cu alegerile prezidenţiale a venit la câteva zile după difuzarea raportului CPARSD. Era exact momentul în care sexul şi drogurile trecuseră în planul doi şi se discutau celelalte aspecte ale raportului, care ridicau întrebări esenţiale privind organizarea structurală a societăţi româneşti. Din acest punct de vedere, Preşedinţia nu a dat dovadă de prea mare responsabilitate, ci doar de a fi o bună agenţie publicitară pentru candidatul său la alegerile ce urmează.

Scenarii politice la vreme de referendum

Eu unul, de mai multe luni, nu prea am vreme să mă uit atent la ce se petrece cu preferinţele electorilor, aşa că mă întreb care o fi miza referendumurilor anunţate de Traian Băsescu, bazându-mă pe trei observaţii destul de generale:

(1) nu cred că preşedintele în exerciţiu are un adversar serios la alegerile de anul acesta.

(2) nu uit ce a declarat acum 5 ani: "data viitoare câştig din turul 1, ca la Primărie".


Atunci, mi se iveşte în minte prima întrebare:

(a) existenţa unui tur doi, nu ar deveni ea însăşi o înfrângere pentru Traian Băsescu???



Mai cred şi că:

(3) încrederea în Parlament e scăzută, iar populaţia crede că majoritatea aleşilor sunt fie corupţi, fie cam fără minte, dorindu-şi să fie mai puţini parlamentari.


Îmi apare atunci o a doua întrebare:

(b) miza nu o fi de fapt obţinerea unui pretext pentru alegeri anticipate cât mai apropiate de cele prezidenţiale?

[Explicaţia mai pe lung a scenariului: dacă la referendumul cu rol consultativ se votează pentru un parlament unicameral, atunci, firesc ar fi să avem modificare de constituţie, validată prin referendum. -> Preşedintele şi-ar dori alegeri imediate, ca să înfăptuiască voinţa poporului (şi să crească cota PDL, diminuând efectul crizei şi mutând următoarele alegeri după ce va reîncepe creşterea economică). -> Ceilalţi (PSD, PNL) îţi vor dori să amâne votul pentru unicameral. Dacă reuşesc, atunci li se vor arunca în cap ignorarea poporului şi criza economică. -> dacă nu reușesc, PDL poate câștiga alegerile în fața PSD, PNL probabil nu intră în Parlament, deși ia 10%, avem parlament bicolor și guvern monocolor sau PDL/UDMR. 4 ani mai târziu, în plină creștere economică, PDL câștigă din nou, iar Elena Udrea este primul prim-ministru femeie și invită președintele Norvegiei să inaugureze autostrada Otopeni-Băneasa]

Indicator rutier ... rar

Uite aşa arată un semn de circulaţie pe care l-am fotografiat prin mai în Tuşnad.

La două sute de metri mai în faţă erau două biserici, faţă în faţă. Oare la asta să se fi referit indicatorul??

Scenarii posibile şi noua lege a salarizării

Cred că am mai comentat despre deciziile societăţii româneşti, prin intermediul reprezentanţilor săi aleşi, de a reduce salariile celor angajaţi în sectorul public. Scăderea, din câte am văzut eu, afectează în principal salariile pe care le au cei care au mai mult de 5-6 ani de experienţă. În schimb, la angajare, ele cresc uşor.

Caut să mă gândesc la consecinţe, gândindu-mă exclusiv la dinamica stat-privat a unei părţi a forţei de muncă.

Mă gândesc că va creşte probabilitatea ca tinerii absolvenţi să se angajeze în sectorul public. Vor rămâne aici suficient ca să capete experienţă şi să ajungă la acel nivel la care salariile nu mai sunt competitive cu cele din sectorul privat. Asta nu e rău: o să avem mai mulţi oameni care trec prin sistemul public şi îl înţeleg mai bine, angajaţii la stat vor fi mai tineri şi mai deschişi, mai dornici de afirmare. Lor li se vor adăuga cei mai trecuţi de prima tinereţe, cu salarii mari şi alte beneficii adiţionale, cu o vârstă ce îi face mai puţin susceptibili de a îşi schimba locul de muncă.

Odată ce vor căpăta experienţă, mulţi tineri vor migra din domeniul public către îndeletniciri mai bine plătite. Interesant va fi cazul celor ce lucrează în administraţia publică. Avantajul lor va fi unul enorm: vor ştii bine reglementările la a căror elaborare au contribuit şi vor fi vânaţi de companii mai mari sau mai mici, ce fac afaceri cu statul şi care au nevoie de expertiza lor, putând să îşi şi permită să o recompenseze.

O altă destinaţie a acestei forţe de muncă, date fiind abilităţile dobândite în funcţii din aparatul administrativ, va fi piaţa de consultanţă. Companii mici, cu câţiva angajaţi, gestionând bani alocaţi prin competiţii de granturi. Important este să ştii să scrii aplicaţia (ghici cine face regulile după care sunt evaluate?) şi să câştigi contractul. Veniturile sunt după aia … la nivel european?? (unele din ele par a fi la nivel luxemburghez: am văzut zilele astea la TV un ministru în funcţie, altfel o prezenţă agreabilă. Acuzat că ar fi fost în acelaşi timp şi ministru şi consultant într-un proiect al cărui beneficiar era ministerul pe care îl conduce, s-a apărat spunând că a renunţat la contractul de consultant, refuzând incluziv salariul pentru munca pe care deja o depusese, în valoare de 50.000 USD. Da, nu am adăugat un zero în plus, e vorba de cincizeci de mii de dolari. Probabil că erau impozabili…)

Santiago de Compostela: timpul şi bucătăria

Nu ştiu cum o fi prin restul Spaniei, dar în Galicia se vede că e o problemă cu timpul, cu fusul orar. Se face greu dimineaţă, iar pe la 10:30 seara nu e nevoie de iluminat public.

Asta se simte şi în obiceiurile alimentare. Masa de prânz are loc ceva mai târziu, între 2 şi 4 după amiaza. Cea de seară începe pe la 9:30-10. Greu găseşti ceva de mâncare între 4 după amiaza şi 8 seara. Înainte de masa de seară, însă, poţi zăbovi la o cafea sau o bere, pe una dintre terase, şi consuma ceva tapas (gustărele).

Bucătăria galiciană este bazată pe fructe de mare. Le găseşti din plin pe străduţele garnisite cu restaurante, care coboară dinspre Dom către parc. Practoic orice restaurant vinde ceva mâncare cu fructe de mare, care de regulă te întâmpină încă din vitrină. Merită încercate nişte pulpo con patatas, o mariscada (farfuria aia cu chestii marine), nişte Pimientos de Padron (un soi de ardei iuţi, fripţi cu sare şi un pic de ulei de măsline), o porţie de chuletón de ternera gallego (vaca din farfuria de mai sus, o halcă mare, făcută cu multă sare, neaşteptat de fragedă şi uşor de digerat), tarta de Santiago (mult mai bună proaspătă, nu conservată), sau capriccio galician (ultimele două sunt deserturi).