De ce nu cred că avem nevoie de Preşedinţie

1. România este o ţară tradiţională, care îşi caută mereu modelul într-un lider unic. Pe de altă parte îşi doreşte să devină modernă, adică un loc în care toţi gândesc cu capul lor. Modelul liderului unic devine prin urmare un obstacol în calea schimbării rapide.

2. Structura politică românească actuală include incertitudini evidente în ce priveşte rolul Preşedintelui şi funcţiile sale de natură executivă. Astfel de neclarităţi îl împing uşor-uşor să se considere deasupra legii (în ideea că scopul scuză mijloacele şi fără nicio intenţie malefică) şi să exploateze toate portiţele care ii permit să împingă societatea către modelul liderului unic, luminat, care etse departe de a fi un proiect care sa aibă de a face cu reprezentările contemporane despre civilizaţie.

3. Este criză, iar aparatul prezidenţial costă bani. Vă daţi seama câţi angajaţi are Cotroceniul, la cât se ridică cheltuielile de pază şi protocol? Vă daţi seama că este posibil să fie vorba de o economie echivalentă cu tăierea a 10 zile din salariul fiecărui bugetar şi cu eliminarea privilegiilor aberante ale pensionarilor foşti parlamentari?

4. Din câte am citit, republicile parlamentare sunt mai eficiente decât cele prezidenţiale. Sunt mai multe capete care gândesc.

5.Campania electorală s-ar putea centra mai mult pe idei decât pe 5-6 persoane care se bat să devină imaginea statului. În plus, ar fi mai puţine campanii electorale, care costă şi ele bani (cred că alegerile costă chiar mai mulţi bani decât funcţionarea pe câteva luni a Administraţiei Prezidenţiale).

6. Ar fi un bun prilej ca Traian Băsescu să rămână în istorie (ceea ce cred că îşi doreşte din suflet). Ar fi ultimul sau penultimul preşedinte…

Rule of law

Ion Iliescu îşi dorea o democraţie originală. A rezultat un sistem pe jumătate prezidenţial, pe jumătate parlamentar, marcat de prezenţa mereu ameninţătoare a unor mase de oameni cinstiţi, corecţi, justiţiari, iubitori ai panseluţelor de la Universitate, conduşi de Miron Cosma.

Traian Băsescu are un mod original de a intrepreta constituţia: în litera, nu în spiritul ei. (dacă ai o majoritate declarată, este firesc ca aceasta să desemneze primul ministru; este regula fundamentală a constituţiei noastre).

În proiectul (eşuat) de constituţie europeană sunt înscrise 10 valori fundamentale ale comunităţilor europene. Una dintre ele este „rule of law”. Lucrurile nu se fac la întâmplare, după voia fiecăruia, ci sunt constrânse e un consens al societăţii în jurul unor reguli minimale.

În întreaga dezbatere sociologică despre modernitate, una dintre dimensiunile fundamentale ale acesteia, în comparaţie cu tradiţionalismul, este legată de aceeaşi „rule of law”.

Am scris de mai multe ori, argumentând cu date, despre faptul că suntem mai degrabă tradiţionalişti decât moderni. Iar doi indivizi din popor, sărăci, cinstiţi şi aleşi, s-au străduit în aceşti douăzeci de ani să ofere exemple pentru argumentul meu.

Asta nu înseamnă că nu m-am săturat până în gât de cum regulile sunt călcate în picioare de cei chemaţi să le respecte.

De asemenea, în societăţile tradiţionale, exemplul feudalului suprem este urmat întotdeauna de mase. Cum aş putea oare să mă aştept ca să nu prolifereze evaziunea fiscală, hoţia, tâlhăria, înşelăciunea, când această societate tradiţională are drept capi pe unii pentru care regulile nu contează şi care promovează făţiş dubla morală (una zic că fac, alta fac) drept un lucru permis?

Altfel, mă întreb de ce avem oare nevoie de o instituţie prezidenţială? (sper să am timp mai pe după-amiază să listez câteva argumente pentru desfiinţarea acesteia)

Valoarea, onoarea, candoarea, sudoarea

Ciorbea, Băsescu, Boc.

Ăştia trei au reuşit. Funar a eşuat. Oprescu încearcă şi el.

Toţi au fost aleşi pentru un post (primar), promiţând că vor duce la capăt reforme, proiecte, programe, că vor civiliza şi vor propăşi oraşul.

Toţi, oameni de onoare, cu o candoare deosebită, au invocat motive superioare pentru a renunţa la sudoarea de a duce la capăt proiectele făgăduite alegătorilor şi a face noi promisiuni, de astă dată la scară mai mare.

Toţi au părut convinşi că oameni de valoarea lor se nasc mai rar.


Oare cât de rari or fi de fapt astfel de oameni dacă fără prea mult efort am putut numi dintr-un foc cinci, toţi cinci contemporani?

Nobel

Nu am citit nimic de Harta Müller. Nici măcar nu auzisem de domnia sa până ieri.
Probabil că sunt mulţi în aceeaşi situaţie.
Posibil ca Nobelul primit să fie legat de consideraţii politice.
Mai toate Nobelurile au o natură politică inerentă, dar laureaţii nu sunt lipsiţi de valoare. poate nu or fi ei neapărat cei mai buni, dar e clar că au valoare.

Aşa că o să citesc cu siguranţă Herta Müller, mai ales dacă găsesc din romanele acelea care se vând cu 5 lei, la reducere (ştirea despre preţul cărţilor Hertei Müller a făcut ocolul presei ieri, în ziua când s-a anunţat că a câştigat Nobelul. Mai puţină vâlvă a făcut faptul că mai fusese nominalizată de două ori la Nobel. Faptul mi se pare sugestiv pentru capacitatea presei de a informa...)


Herta Müller mi se pare însă interesantă ca fapt social: dintr-odată au reapărut şi au început să fie valorizate interviuri mai vechi, precum şi scrisori critice către establishmentul intelectual bucureştean.

Părerile domniei sale căpătă dintr-odată greutate. Indiferent dacă ele sunt sau nu fundamentate se poate spune că lâncezeala cotidiană a dat de belea: acum a apărut pe meleagurile mioritice un deţinător de Nobel care a făcut într-o singură clipă mai multă publicitate României decât toate contractele Elenei Udrea la un loc, spunând, în interviul de după anunţarea premiului, câteva cuvinte emoţionante la adresa locului unde s-a născut şi a trăit, din care reţin:

[...] Limba română mă însoţeşte permanent, o am în cap, chiar dacă scriu în limba germană. Mă însoţesc, întotdeauna, în paralel, imaginile celeilalte limbi [...]

(traducerea din germană e preluată din Cotidianul)

Victor Boc şi Emil Ciorbea???

Nu ştiu cum se face că iar îmi vine în minte domnul Victor Ciorbea. Un mare domn! Un mare prim ministru! Ardelean, prin urmare superior. Jurist, absolvent premiant al facultăţii. Convins că deţine cheia de boltă a adevărului unic, domnul Ciorbea pare a susţine şi astăzi că este cel mai mare prim ministru în viaţă pe care l-a avut România (sau cel puţin aşa îmi amintesc că spunea cu emfază într-o emisiune televizată pe care am văzut-o în urmă cu 7-8 luni).

[Mândria sa se bazează, din câte am observat pe performanţa sa universitară de şef de promoţie. Uită că de fapt era şeful de promoţie al unui sistem educaţional cu performanţe discutabile. Prin care am trecut cu toţii, de altfel. Numai că nu toţi am performat atât de bine, nu ne-am conformat atât de măiastru normelor impuse de sistem, ceea ce creează unele circumstanţe pentru majoritatea populaţiei ca să aibă unele deprinderi dincolo de tarele sistemului.]


Mă întreb: oare domnul Boc, de asemenea jurist, ardelean, fost primar ce a lăsat baltă oraşul pentru o altă pălărie, aflat ca şi domnul Ciorbea în vâltoarea timpurilor, cu o coaliţie ce se sparge sub dânsul, performant în sistemul educaţional, va crede şi dânsul peste ani că a fost cel mai important prim ministru? Va avea el atunci mai multă sau mai puţină dreptate decât domnul Ciorbea?

Marketing bisericesc

Textul, care nu se vede foarte bine în imagine, spune aşa:

Sprijiniţi Sfânta Biserică!
Cumpărând lumânări de la sfânta noastră biserică, faceţi un act de caritate, dar dovediţi în acelaşi timp şi credinţa, iubirea şi evlavia dumneavoastră faţă de domnul nostru Iisus Hristos, fiul lui Dumnezeu.

Am făcut fotografia în pronaosul unei biserici oarecare.

Dincolo de aspectele comerciale ale îndemnului, ar fi de reţinut câteva mesaje desprinse din conţinutul reclamei:

1. - fie slujitorii Domnului nu prea stăpânesc subtilităţile limbii române,
2. - fie:

• biserica cu pricina e un loc de toată mila (altfel de ce cumpărând de la ei ai face un act de caritate??)
• cei de acolo văd o potenţială contradicţie între caritate şi credinţa întru Hristos, contradicţie marcată de acel "dar" din text şi care nu poate fi rezolvată probabil prin prea multe mijloace. Între aceste puţine căi drepte, probabil cumpăratul de lumânări din locul cu pricina străluceşte prin valenţele-i spirituale...
  

Despre căţeii lui Grigore Alexandrescu

Vă mai aduceţi aminte de iniţiativa cu cele 10 zile de concediu fără plată? Ştiţi cum se poate realiza ea legal?

Simplu, anunţi organizaţia finanţată din fonduri publice, să zicem un Institut de cercetare, că îi diminuezi fondul de salarii cu 9%. Apar două opţiuni: dai pe cineva afară, sau le ceri tuturor să renunţe la câteva zile de plată.

Prima opţiune este cam ilegală, condiţiile ca să poţi da afara pe cineva fiind extrem de dificil de îndeplinit. Rămâne atunci să îi rogi pe angajaţi să se ofere voluntar ca să renunţe la o zi, două, trei de salariu. Dacă refuză, poţi da afară conducerea, ca incapabilă să gestioneze bugetul.

Ştiţi care e partea frumoasă? Iniţial vroiai să îi trimiţi 10 zile în concediu fără plată. Acum nu le plăteşti salariu 10 zile, dar ei continuă să muncească. Şi o fac fiindcă aşa vor ei, că asta semnează. Gratis, pentru binele public. La urma urmei sunt nişte îmbuibaţi.

O singură dilemă îmi rămâne vâjâind prin căpăţâna ineficientă, de angajat în cercetare: Să fie vorba de capitalism sălbatic sau de "socialismul cu faţă umană"? Să fie vorba de echitate, de solidaritate socială sau de egalitate?