Pantofi sport ... obsceni?

Uite ce am mai fotografiat prin Lisabona:

A, să nu uit să dau un detaliu: ați văzut cum se numesc pantofii?!

Lisabona, septembrie 2009

La o primă vedere, în cartierul de blocuri din jurul universităţii, Lisabona m-a surprins neplăcut. Părea un soi de Bucureşti: destulă mizerie, oameni sărmani, servicii de proastă calitate, înghesuială, planing urban deficitar. Primul contact – nocturn – cu centrul, mi-a sugerat un soi de Bucureşti cu mare şi câteva coline (şapte la număr). Plus fascinantul mozaic al pavajului străzilor din centru! Dar şi faţadele scorojite ale clădirilor, în centru, în cartierele vechi (cum ar fi vestitul Alfama). Contrast puternic faţă de clădirile pavate cu azulejos.


Mai apoi am urcat la Castel, am văzut elevatorul stradal, am văzut străzile din Bairo Alto într-o vineri noapte. Am mers în Belem, şi apoi, pentru o zi, la Sintra. Mai ales Sintra (25 de minute cu trenul distanţă de Lisabona) mi-a plăcut.

Bun, mare lucru nu pot zice de Lisabona: conferinţa a fost destul de densă, sunt multe pe care nu le-am văzut în oraş. Mai degrabă mi-a lăsat impresia unui oraş atipic pentru Europa, şi fără discuţie sărac. M-a surprins absenţa unei anume splendori ce ar fi fost de aşteptat de la capitala unei puteri coloniale. Pe ansamblu e un oraş interesant, în care mi-aş dori să revin pentru a-l cunoaşte mai bine. Locurile pomenite mai sus sunt clar de văzut. Mai ales Sintra.

Traian Băsescu

Eu cred că Băsescu, ca şi Iliescu, îşi doreşte sincer următoarele lucruri:
1. Să rămână în istorie ca un individ care a reformat, civilizat, propăşit naţiunea
2. Să ajute la dezvoltarea României
3. Să construiască o ţară frumoasă, cinstită, bogată.

Ca şi Iliescu, pentru Băsescu scopul scuză mijloacele. Unul a folosit (direct sau indirect) minerii, altul interpretează în mod original orice lege. În opinia mea, ambii sunt periculoşi: unul ne-a învățat că atunci când ai putere trebuie să o foloseşti împotriva minorității, altul ne sugerează non-stop că legile nu contează şi că dacă ţi se pare că ai dreptate poţi să le ignori. (evident, mă asociez din plin aici urărilor de bine adresate de Claudiu unui astfel de comportament).

În fine, ambii uită că ţara este formată din oameni, şi nu din păpuşi, animale sau păsărici. Cu alte cuvinte, dacă vrem să ne dezvoltăm, trebuie să o facem împreună. Un proiect modernizator este al nostru, al tuturor, şi nu al preşedintelui (indiferent de numele unui astfel de individ) care să tragă apoi sforile indicându-ne cum să ne mişcăm. Proiectul cu preşedintele-despot luminat nu constituie o adevărată modernizare şi de altfel am mai experimentat un astfel de model fără succes timp de 50 de ani (Carol II, Ion Antonescu, comuniştii).

Prin urmare: avem ca repere pentru anii 1990 şi 2000 două figuri de oameni care ne vor binele. Amândoi uită însă că ţara nu e un motor pe care să îl repari inginereşte. (Să nu fiu înţeles greşit: cred că inginerii români sunt mult mai buni profesionişti decât restul profesiilor cu studii superioare de pe la noi. Asta nu înseamnă însă că poţi rezolva problema României procedând inginereşte).

De ce nu cred că avem nevoie de Preşedinţie

1. România este o ţară tradiţională, care îşi caută mereu modelul într-un lider unic. Pe de altă parte îşi doreşte să devină modernă, adică un loc în care toţi gândesc cu capul lor. Modelul liderului unic devine prin urmare un obstacol în calea schimbării rapide.

2. Structura politică românească actuală include incertitudini evidente în ce priveşte rolul Preşedintelui şi funcţiile sale de natură executivă. Astfel de neclarităţi îl împing uşor-uşor să se considere deasupra legii (în ideea că scopul scuză mijloacele şi fără nicio intenţie malefică) şi să exploateze toate portiţele care ii permit să împingă societatea către modelul liderului unic, luminat, care etse departe de a fi un proiect care sa aibă de a face cu reprezentările contemporane despre civilizaţie.

3. Este criză, iar aparatul prezidenţial costă bani. Vă daţi seama câţi angajaţi are Cotroceniul, la cât se ridică cheltuielile de pază şi protocol? Vă daţi seama că este posibil să fie vorba de o economie echivalentă cu tăierea a 10 zile din salariul fiecărui bugetar şi cu eliminarea privilegiilor aberante ale pensionarilor foşti parlamentari?

4. Din câte am citit, republicile parlamentare sunt mai eficiente decât cele prezidenţiale. Sunt mai multe capete care gândesc.

5.Campania electorală s-ar putea centra mai mult pe idei decât pe 5-6 persoane care se bat să devină imaginea statului. În plus, ar fi mai puţine campanii electorale, care costă şi ele bani (cred că alegerile costă chiar mai mulţi bani decât funcţionarea pe câteva luni a Administraţiei Prezidenţiale).

6. Ar fi un bun prilej ca Traian Băsescu să rămână în istorie (ceea ce cred că îşi doreşte din suflet). Ar fi ultimul sau penultimul preşedinte…

Rule of law

Ion Iliescu îşi dorea o democraţie originală. A rezultat un sistem pe jumătate prezidenţial, pe jumătate parlamentar, marcat de prezenţa mereu ameninţătoare a unor mase de oameni cinstiţi, corecţi, justiţiari, iubitori ai panseluţelor de la Universitate, conduşi de Miron Cosma.

Traian Băsescu are un mod original de a intrepreta constituţia: în litera, nu în spiritul ei. (dacă ai o majoritate declarată, este firesc ca aceasta să desemneze primul ministru; este regula fundamentală a constituţiei noastre).

În proiectul (eşuat) de constituţie europeană sunt înscrise 10 valori fundamentale ale comunităţilor europene. Una dintre ele este „rule of law”. Lucrurile nu se fac la întâmplare, după voia fiecăruia, ci sunt constrânse e un consens al societăţii în jurul unor reguli minimale.

În întreaga dezbatere sociologică despre modernitate, una dintre dimensiunile fundamentale ale acesteia, în comparaţie cu tradiţionalismul, este legată de aceeaşi „rule of law”.

Am scris de mai multe ori, argumentând cu date, despre faptul că suntem mai degrabă tradiţionalişti decât moderni. Iar doi indivizi din popor, sărăci, cinstiţi şi aleşi, s-au străduit în aceşti douăzeci de ani să ofere exemple pentru argumentul meu.

Asta nu înseamnă că nu m-am săturat până în gât de cum regulile sunt călcate în picioare de cei chemaţi să le respecte.

De asemenea, în societăţile tradiţionale, exemplul feudalului suprem este urmat întotdeauna de mase. Cum aş putea oare să mă aştept ca să nu prolifereze evaziunea fiscală, hoţia, tâlhăria, înşelăciunea, când această societate tradiţională are drept capi pe unii pentru care regulile nu contează şi care promovează făţiş dubla morală (una zic că fac, alta fac) drept un lucru permis?

Altfel, mă întreb de ce avem oare nevoie de o instituţie prezidenţială? (sper să am timp mai pe după-amiază să listez câteva argumente pentru desfiinţarea acesteia)

Valoarea, onoarea, candoarea, sudoarea

Ciorbea, Băsescu, Boc.

Ăştia trei au reuşit. Funar a eşuat. Oprescu încearcă şi el.

Toţi au fost aleşi pentru un post (primar), promiţând că vor duce la capăt reforme, proiecte, programe, că vor civiliza şi vor propăşi oraşul.

Toţi, oameni de onoare, cu o candoare deosebită, au invocat motive superioare pentru a renunţa la sudoarea de a duce la capăt proiectele făgăduite alegătorilor şi a face noi promisiuni, de astă dată la scară mai mare.

Toţi au părut convinşi că oameni de valoarea lor se nasc mai rar.


Oare cât de rari or fi de fapt astfel de oameni dacă fără prea mult efort am putut numi dintr-un foc cinci, toţi cinci contemporani?

Nobel

Nu am citit nimic de Harta Müller. Nici măcar nu auzisem de domnia sa până ieri.
Probabil că sunt mulţi în aceeaşi situaţie.
Posibil ca Nobelul primit să fie legat de consideraţii politice.
Mai toate Nobelurile au o natură politică inerentă, dar laureaţii nu sunt lipsiţi de valoare. poate nu or fi ei neapărat cei mai buni, dar e clar că au valoare.

Aşa că o să citesc cu siguranţă Herta Müller, mai ales dacă găsesc din romanele acelea care se vând cu 5 lei, la reducere (ştirea despre preţul cărţilor Hertei Müller a făcut ocolul presei ieri, în ziua când s-a anunţat că a câştigat Nobelul. Mai puţină vâlvă a făcut faptul că mai fusese nominalizată de două ori la Nobel. Faptul mi se pare sugestiv pentru capacitatea presei de a informa...)


Herta Müller mi se pare însă interesantă ca fapt social: dintr-odată au reapărut şi au început să fie valorizate interviuri mai vechi, precum şi scrisori critice către establishmentul intelectual bucureştean.

Părerile domniei sale căpătă dintr-odată greutate. Indiferent dacă ele sunt sau nu fundamentate se poate spune că lâncezeala cotidiană a dat de belea: acum a apărut pe meleagurile mioritice un deţinător de Nobel care a făcut într-o singură clipă mai multă publicitate României decât toate contractele Elenei Udrea la un loc, spunând, în interviul de după anunţarea premiului, câteva cuvinte emoţionante la adresa locului unde s-a născut şi a trăit, din care reţin:

[...] Limba română mă însoţeşte permanent, o am în cap, chiar dacă scriu în limba germană. Mă însoţesc, întotdeauna, în paralel, imaginile celeilalte limbi [...]

(traducerea din germană e preluată din Cotidianul)