Robespierre

Am avut atât de des senzația că îl întâlnesc pe Robespierre... Român, bătându-se cu pumnul în piept cu propria-i corectitudine, clamând fapte incontestabile, punând binele tuturor înaintea a orice. Vocal, intolerant cu cei răi, deținător al adevărului absolut.

Parcă mă urmărea. ÎI regăseam peste tot. În politică, ca moderator de talkșou, între suporterii Petrolului, pe terasele din Lipscani.

sursa fotografiei: bastille-day.com

Mereu în luptă cu ceilalți, mereu necruțător, niciodată construind un argument bazat exclusiv pe logică, niciodată dispus la un dialog în care să audă și argumentele celuilalt. Mereu suspicios, arătând cu degetul către cei ce Ieșeau din mulțime, către cei ce aveau succes.

Robespierre cel original a test unul dintre simbolurile Revoluției Franceze. Am (re) citit de curând câteva cărți despre epocă, pentru a mă refamiliariza cu personajul. Cu el, cu Marat, cu Danton, cu Desmoulins. Au trăit cu mai bine de 200 de ani în urmă. Figurile majore ale generației ce a dat jos dictatura clerului și a nobilimii, a lansat celebrul Liberté-Egalité-Fraternité, a trimis la ghilotină dușmanii revoluției. Au sfârșit ghilotinați, ca dușmani ai revoluției și ai poporului. Au avut aceeași soartă cu cei pe care i-au înfierat drept inamici.

Pe vremea lor se purtau demagogia, ura, radicalismul.

Am înțeles mai bine de ce nu mi-a plăcut niciodată Băsescu, de ce nu găsesc nimic interesant la Antena 3 și Realitatea, de ce legionarii și comuniștii îmi repugnă.

De ce nu îmi plac demagogii.

Eu prefer oameni din zilele noastre, capabili să zâmbească, alături de tine la greu, privindu-te-n ochi când iți vorbesc, criticându-te franc, nu pe la spate. Bucurându-se când e bine, Zâmbind mereu. Dorind mereu să fie altfel. Urbani. Reflexivi. Găsind lucruri frumoase în orice.

Robespierre se potrivea altei epoci.

Aventuri în Parcul Izvor. Partea a II-a

Prima dată s-a întâmplat cu un an în urmă. A fost momentul celei de-a patra căzături cu rolele în sfertul de secol de când tata mi-a adus primele patine, de la Moscova, în 1979. Alte vremuri, alt Bogdan, alte chipuri, alte zâmbete.

Întâmplarea primordială e însă cea din vara lui 2014. Mă apropriam de ea fără să bănuiesc ce mă așteaptă. Era noapte, poate 12, poate 12:30. Stătea liniștită în mijlocul aleii, în ținuta ei oranj, cu care o vezi zi de zi, cu ochii sclipind în semiîntuneric. S-a pus în mișcare subit, chiar când părea că voi trece pe lângă ea. Prea iute ca să mă strecor pe marginea aleii, fără să ies pe iarbă. M-am speriat, am cotit, m-am răsucit cu 180 de grade, am luat-o în sens invers iute, îndepărtându-mă. M-am bucurat că după un mic dâmb am luat-o ușor la vale, accelerând. Am uitat că nu pot lua următoarea curbă așa de iute, dar am socotit repede să ies în afara parcului, pe trotuar, folosind urcușul ca să frânez. Viteza era însă prea mare, semaforul se pusese pe verde... Decât să sar pe carosabil, am preferat impactul cu gardul. Un gard cu bordură înaltă de beton, și grilaj de fier forjat în partea superioară. Capul, nasul, un dinte, barba, o tăietură pe picior, între genunchieră și patină. Noroc că aveam protecție. Poate era bine să am și la cap sau să mă fi aruncat în iarbă, mi-am spus privind-o cum se îndepărta. Oricum, după cum se vede am supraviețuit fără urmări vizibile.

Am revenit destul de des în parc. Am tot schimbat ora, dar, ca un făcut, o reîntâlnesc mereu. Dacă merg de la 11, apare și ea. Dacă merg de la 12, se ivește de pe aleea imediat următoare. Ne știm, ne salutăm tacit, ne înțelegem din priviri și … mai mult decât atât, ne simțim unul pe altul. Doar că nu vreau să o văd mereu. De fapt, aș prefera să nu o mai văd defel, dar știu că asta nu e posibil. E dreptul ei să fie acolo, să se insinueze în viața mea.

Duminică noapte, din motive florale domnești neprecizabile în public, am schimbat iar ora. Credeam că va fi o noapte calmă, fără noi complicații. Că fac cei 1o kilomtri și o șterg spre casă aproape invizibil.

Dar s-a ițit pe când abia ce-mi pusesem rolele, porneam GPS-ul și … Cred că GPS-ul a întârziat să aibă semnal chiar din cauza ei. A început să vină iute în spatele mereu. Am schimbat alea gonind, părea că am pierdut-o în parc, am dat o tură și m-am trezit din nou cu ea în spate. Am luat-o pe una din bretelele ce taie parcul în două, spre Podul Izvor. M-am dus către latura dinspre Strada Hașdeu, am revenit pe alea paralelă cu Bulevardul Națiunilor Unite și am avut-o dintr-odată în față-mi, cât pe ce să o cuprind cu brațele. Am trecut unul pe lângă altul aproape atingându-ne. Azi avea din nou ținuta portocalie și părea mai puțin suplă decât vineri, când era verde cu argintiu.

M-am dezechipat, am ajuns acasă, am făcut un duș și am adormit cu ea, mașina de gunoi, în minte. Oare de ce naiba m-a gonit în noaptea asta prin parc?

Reciclarea, etapa 2?

De câțiva ani au apărut, în toată România, containerele pentru reciclat. Teoretic, în ele ar trebui pus în mod separat, hârtia (container albastru), sticla (verde), plasticul și metalul (galben).

Au apărut rapid zvonurile că de fapt tu arunci gunoiul separat, dar cei de salubrizare nu îl colectează diferențiat.

Containere de reciclare, pe strada principală din Cârțișoara

Au fost și sunt încă dintre cei ce aruncă totul la întâmplare, inclusiv în containerele cu pricina. Din fericire, dacă e să mă iau după ce observ în containerele cu pricina, fie numărul celor ce aruncă lucruri la întâmplare în ele este în scădere, fie cei care reciclează sistematic sunt cu mult mai mulți. Acest lucru indică un posibil efect pozitiv al instituționalizării.

Suntem însă încă departe de a recicla sistematic. În București, spre exemplu, containerele cu ricina sunt plasate în așa fel încât să descurajeze reciclarea. Nu se află lângă locuințe sau supermarketuri, ci în intersecții. Cu alte cuvinte, departe. Pentru cei ce folosesc mașina proprie ca mijloc de deplasare, e și mai complicat, fiindcă aceste containere sunt plasate în locuri unde nu poți staționa.

Preumblându-mă în această vară prin țară, am sesizat că, în satele din sudul Ardealului, containerele se află în locuri imediat accesibile și sunt mult mai multe raportat la dimensiunea populației. În orașe este dificil să crești numărul containerelor. Densitatea de locuire fiind printre cele mai mari din Europa (mă refer la densitatea în zone locuite, nu la total, unde lucrurile stau pe dos), a plasa mai multe containere ar însemna să înghesui și mai tare locuitorii.

Este poate momentul să trecem la o a doua fază a reciclării: impunerea obligativității reciclării PET-urilor și dozelor de metal. Precedentul există: momentul când pungile de la supermarket nu au mai fost gratuite. Acum putem urma din nou modelul vestic: Fiecare magazin mare trebuie să taxeze PET-ul și să dea garanția înapoi la returnare. Adică, dacă am cumpărat un bidon de 1,5 litri de apă minerală, plătesc un supliment de 20 de bani, pe care îl recuperez când înapoiez sticla în orice magazin.

Soluția practică pe care am văzut-o peste tot în lume este ca, la returnare, supermarketurile să scaneze codul de bare de pe bidon și astfel să recunoască suma pe care o ai de primit înapoi.

Automat pentru reciclat bidoane de plastic.
Sursa foto: http://www.propositivo.eu/

Magazinele mici pot pur și simplu să scaneze codul de bare la casă. Legea ar trebui să interzică comercializarea de produse care se află în bidon fără a încasa garanția și fără a o returna, indiferent dacă produsul este cumpărat de la comerciantul în cauză sau nu.

Calculul sumei de încasat.
Sursa imaginii: http://www.vagabondbohemian.com/

Fără îndoiala apar detalii de reglat: modul de compensare a sumelor pentru cei ce dau mai puține bidoane și recuperează mai multe (dar aceasta se poate face similar TVA) sau contractele cu cei ce preiau bidoanele goale. Exemplul vestic spune însă că aceste obstacole pot fi depășite cu ușurință.

MegaImage, în magazinul din Plaza Romania din București, practica un astfel de experiment vara trecută.

Toilets: the colour matters

Well, it is obvious that one may choose to design public toilets in such a way that they immidiately tell their purpose... And colour is part of it :)

Promenada Mall, Bucharest, Romania

Promenada Mall, Bucharest

Practici cotidiene: ce rost ar avea să ne pese de alții???

Vineri.

Pe la prânz constat că un Volkswagen Passat gri îmi blochează ieșirea. E pe Youtube un clip cu un chinez care parchează mașina într-un loc îngust și apoi o scoate de acolo. Ei bine, eu aveam mașini parcate la câțiva centimetri de mine pe stânga și pe dreapta, iar posesorul Volkswagenului, un nene pe la 45 de ani, îmi lăsase în spate distanță cât să iasă mașina, dar în oblic. Cum aveam cam 30 de centimetri de manevră în fiecare parte, am frecat și eu volanul cinci minute, mișcându-mi mașina câte zece centimetri în sus și în jos până am ieșit, ca să constat că, de fapt, nătărăul grizonat cu Volkswagenul avea o plasă în brațe și se uita cu interes de măcar trei minute la cum mă chinuiam să ies. Deh, dacă avea omul chef să facă cumpărături!

Câteva minute mai târziu, pe o stradă îngustă, mașinii vechi din fața mea i-a murit motorul. Mașina s-a oprit în așa fel încât nu se putea trece pe lângă ea, în intersecție. În spatele meu, s-a strâns rapid alte 4-5 mașini. Altele voiau să intre din sensul opus pe străduța îngustă. Prin urmare șoferița stătea liniștită la volan și își aprinsese o țigară. La urma urmei, spre deosebire de motor, bricheta funcționa! Nu a renunțat la țigara eu subțire, nici când doi dintre șoferii blocați i-am împins mașina până a pornit...


Mai pe seară, am cumpărat cireșe de la piață. Vorbeam la telefon în acest timp, dar am zis că nu închid și îi fac vânzare… Am cerut și căpșuni, un kil. Era deja aproape ora 8, prin urmare era și în avantajul lui dacă cumpăram, prin urmare am continuat să vorbesc la telefon. Așa că vânzătorul a profitat că vorbeam la telefon și mi-a pus două kile în loc de unul. Deh, ca să fie sigur că nu mai cumpăr și a doua oară de la el. La urma urmei la supermarket dau și bon, și TVA, și nu plătesc salarii la negru…

Țara lu’ Pește

Un paznic de la o companie privată îi cere unui tânăr să nu mai stea întins pe o bancă aflată pe domeniul public. E soare, iar celelalte bănci sunt libere, dar în opinia paznicului a sta întins în aproprierea vitrinei pe care o păzește, undeva pe Victoria Socialismului, constituie o încălcare a ordinii publice.

La coadă la pateuri, în apropriere, două persoane se bagă nonșalante în fața mea. Deja încep să mă obișnuiesc cu astfel de obiceiuri. Domnișoara blondă îmi spune înțepată că ea era oricum "după doamna". Nu îmi rămâne decât să mă bucur: probabil sunt într-atât de suplu încât devin invizibil ;)

La o conferință științifică, un participant apărut în mijlocul unei sesiuni, mă întreabă dacă X se află în sală. Îi spun unde este, în sală, pe ultimul rând de scaune. „Poți să te duci să o chemi?” îmi adresează o rugăminte ce sună însă mai degrabă a cerere imperativă. Îi spun că este nepoliticos să o scot în toiul prezentării. „Nu te duci să o chemi???”, se miră. La urma urmei, domnia sa este ditamai lectorul universitar, ce contează că i-ar deranja pe ceilalți, că îmi dă mie ordine, sau că este posibil ca persoana cu pricina să se afle în sală ca să audieze o prezentare interesantă. Sau că el însuși se presupune că a venit să mimeze că se ocupă cu știința.

Dar toate acestea sunt firești într-o societate profund tradițională, unde fiecare caută să arate cât de important este, dând ordine celor care par în situație inferioară, stabilind cine și ce trebuie să facă, sau pur și simplu făcând legea după cum are chef în clipa aceea.

E firesc.

Și la fel de firească este dorința mea de a pune în aplicare ceea ce Irina a învățat la școală, la ora de științe sociale: cum să devii invizibil într-o mulțime.


Apropo, de unde vine expresia „țara lu’ Pește”?

Cercetarea românească și deciziile dificile

Ad-Astra a inițiat o petiție adresată Ministrul Educației, reclamând neadoptarea planului național de cercetare pentru perioada 2014-2020. Acest lucru, spune pe bună dreptate Ad-Astra, face practic imposibilă derularea activităților de cercetare. Ad-Astra solicită ministrului să spună cine sunt vinovații și ce face ca să schimbe situația.

Ceea ce uită Ad-Astra să spună este că nici planul 2007-2013 nu s-a desfășurat absolut deloc conform planificării. Mai exact, el este încă în derulare, fiind amânat parțial până în 2016. Mai mult, tratamentul aplicat granturilor este profund discriminatoriu: unele tipuri de proiecte primesc finanțare completă, altele primesc sferturi sau treimi de finanțare, autoritatea care le gestionează anunțând că România nu are banii, ignorând creșterile PIB; mai mult, pe granturile ID, spre exemplu, am primit anunțul că sunt disponibili 80% din bani, prin urmare tuturor le-a fost alocat câte 30% sau mai puțin, independent de performanță (!!!).

Astfel de exemple pot continua, și aruncă asupra acțiunii Ad-Astra suspiciunea că de fapt este un simplu gest politic sau, în cel mai bun caz, unul care nu se bazează pe cunoașterea realității din cercetarea românească.

Pentru științele sociale planul de cercetare respectiv este și mai complicat. Din câte îmi amintesc, el decide implicit că România nu va acorda practic deloc atenție cercetării din acest domeniu*.

Prin urmare apare  triplă dilemă:
- a avea un plan este absolut necesar;
- acțiunea Ad-Astra poate fi de fapt lipsită de interes real pentru cercetare, fiind dominată de politic;
- științele sociale sunt practic excluse de la finanțare dacă planul este adoptat*.

Oare câți social scientists vor semna petiția?
De urmărit.



* Planul este completat de Strategia Națională de Cercetare și Inovare. El preia principiile acesteia. Am argumentat cu mai bine de un an în urmă cum științele sociale sunt excluse în mod ciudat de la finanțare. Nu am observat în spațiul public nicio explicație a acestei atitudini, ceea ce mă face să îmi mențin opinia că este vorba de aceeași obsesie pe care și Ceaușescu o avea cu referire la știință: noi trebuie să rupem norii, nu are importanță cum o facem și de ce.