Track Changes

Continui să fiu uimit cât de puţini dintre absolvenţii de învăţământ superior ştiu să utilizeze "Track Changes" într-un editor de text (fie el Word sau Writerul din Open Office).

OK, să zicem că un inginer nu are nevoie de aşa ceva, dar toţi cei din administraţia publică, din cabinetele notariale, consultanţi juridici şi avocaţi, sociologi, pedagogi, psihologi, economişti de varii tipuri, ziarişti (!!!), pentru toţi cei ce scriu rapoarte şi lucrează împreună cu alţii pe acelaşi document, a stăpâni tehnica cu pricina e o necesitate absolută.

A nu o stăpâni nici la câţiva ani de la absolvire constituie o indicaţie de nedorit a propriului profesionalism.

Îmi recomandaţi o bancă?

Uite cum stau lucrurile: Mălina şi cu mine avem un cont comun, în Euro, cu două card-uri aferente, a căror întreţinere anuală costă 10 Euro bucata. Evident, la acestea se adaugă comisioane aferente diverselor tranzacţii. Contul l-am deschis în urmă cu mult timp, să tot fie vreo 8 ani de atunci.

Anul acesta am aflat de la bancă (BRD) – Mălina în trei rânduri, eu de două ori – că ni s-a fraudat card-ul. Prima oară, prin mai, Mălina s-a trezit că nu poate folosi cardul, pe când călătorea prin străinătate. A sunat la bancă şi a aflat povestea cu tentativa de fraudare. Nu fusese anunţată. Din fericire mai avea bani pe un alt card, altfel rămânea prizonieră din cauza neplăţii hotelului… În dăţile următoare am fost sunaţi şi anunţaţi că ni s-a blocat cardul.

Cel mai tare astfel de anunţ a fost însă azi: au sunat-o pe Mălina că are cardul blocat pentru fraudare. Card pe care îl ridicase de la sediul băncii săptămâna trecută şi nu îl folosise decât o singură dată: la 5 minute de la ridicare, în bancomatul din peretele exterior al băncii respective, când a schimbat PIN-ul.

Procedura să capeţi un card nou este complicată: trebuie să te duci la bancă să faci o cerere, apoi aştepţi să vină cardul, tot la un sediu al băncii. De ce oare faci tu cererea pentru o fraudă în sistemul băncii, cu care nu ai de a face, e greu de înţeles.

Eu m-am săturat, de cinci ori într-un an e prea mult! Două din cele cinci blocări s-au petrecut cu câteva zile înainte de a pleca din ţară. Unul s-a întâmpla pe când nu eram în ţară. Întâmplarea de azi sugerează clar că trebuie să mă mut la altă bancă, unde să am mai mult noroc în evitarea fraudării. Prin urmare, dacă tot aţi citit până aici, ce ar fi să daţi click pe „comentarii” şi să îmi sugeraţi o bancă reliable, unde să pot utiliza în condiţii decente un card în Euro?

Cartoful parlamentar

Într-un articol publicat acum câteva luni în Dilema Veche, Andrei Manolescu discuta despre contactul amuzant dintre românii ce ajungeau în străinătate în anii 1990 și supermarketurile de acolo. Izolați în afara discuțiilor despre hrănitul sănătos, românii aveau dificultăți în a pricepe, de exemplu, de ce există mai multe feluri de salată, de ce e bine ca și adulții să consume lapte, sau care e diferența dintre cartofii pentru copt și cei pentru salată.

Vă îndemn să (re)citiți articolul pentru câteva detalii savuroase.

Din păcate, dacă te uiți pe cifrele privind consumul de lapte de exemplu, pe ceea ce se consumă în restaurante, pe ceea ce se găsește în supermaket, realizezi că nici azi nu s-a schimbat mare lucru. Nu știm aproape nimic despre ce și cum ar trebui să mâncăm și continuăm să ne repezim la cartofi prăjiți cu cotlete de porc, la sosuri cu mult ulei, ciorbe lungi, mâncare multă la cină... Până și consumul de alcool este dubios: prea puțină bere și mult prea multe tării (și alea de calitate extrem de proastă). Mai mult, și pe alea le consumăm fără să le savurăm: cantitatea contează.

Toate acestea țin de cunoaștere, iar aceasta se cere educată, informată. Alegerea unor mâncăruri sănătoase, adecvarea vinului la mâncare, a nu consuma pâine la orez, cartofi sau paste sunt chestii care se învață. La fel cum se educă și gustul. iar odată cu ele dispar și ironiile la adresa celor care au un consum pe care nu îl înțelegem, nefiind legat de tradiționalul sos.

La fel cum e nevoie de discuție și informare serioasă înainte de a decide că e mai bine cu președinte sau fără, cu parlament uni- sau bi-cameral...

Despre respect

Mă uit şi nu mă dumiresc.

Citesc rapoarte despre şcoli aflate în diverse locuri din şcoală.

Mă izbesc fraze de genul …aici, pe lângă faptul că trebuie să-i dai măcar minimum de cunoştinţe, trebuie să te duci acasă aproape zilnic.

Învăţământul românesc pare a fi dominat în continuare de idea că menirea şcolii este aceea de a transmite cunoştinţe. Ca şi cum un doctor ar trebui să pună doar diagnosticul după ce apare boala nu să şi prevină apariţia acesteia. Sau un constructor ar trebui să facă doar pereţii, nu să îi şi tencuiască, că asta ar fi plictisitor.

Arareori cadrele didactice vorbesc şi despre rolul lor de a discuta cu elevii, de a preveni tendinţele acestora de a abandona şcoala, despre valenţele de integrare în societate (scopul primordial al educaţiei...).

Arareori un cadru didactic plasează şcoala în comunitate, altfel decât pentru a acuza părinţii că nu pregătesc suficient copiii sau că nu îi opresc pe aceştia din a se bate pe culoarele şcolii (de parcă culoarele nu ar fi ale şcolii).

Cei care îmi furnizează rapoartele, absolvenţi de ştiinţele educaţiei, consideră că nu e treaba lor să îmi descrie locul în care se află şcoala, deşi li s-a indicat explicit că trebuie să o facă şi sunt plătiţi pentru asta.

La fel cum sunt plătite cadrele didactice să furnizeze un serviciu educaţional complex, iar ele consideră că este sub demnitatea lor să facă altceva decât transmitere de cunoştinţe. Aşa se învaţă probabil implicit la şcoală: şcoala e dincolo de societate, nu are treabă cu plebeii, nu e treaba ei să se ocupe de altceva decât de chestii academice.

Evident, nu vorbesc aici de toate cadrele didactice, ci doar de o majoritate. Şi a dispărut de mult acel laitmotiv că doar cei mai în vârstă fac aşa ceva.

Şi evident, din când în când apare câte un manager şcolar care se plânge că nu are aia şi nu are ailaltă, dar nici prin minte nu îi trece să identifice alte soluţii decât să ceară părinţilor să identifice soluţii. La urma urmei, el e manager, cum ar putea să facă tocmai acel lucru pentru care e plătit???

Şi aici începe de fapt "respectul" ăla de care se tot face tam-tam la televizor. În capacitatea de a-i respecta pe ceilalţi, în dorinţa de a-ţi face mai întâi treaba ta şi abia apoi să ceri de la ceilalţi.

Până acolo însă e drum extrem de lung, iar Brucan pare a se fi înşelat, subestimându-l...


PS. Un alt drum pe care începe "respectul" e descris de Cristi, iar Claudiu vorbeşte de acelaşi lucru, dar la un nivel mult mai abstract

Țara lui Thomas

Am un amic care a făcut facultatea de transporturi la începutul anilor 1990. Acum e în Canada.

Atunci, la începutul anilor 90, ne întâlneam adesea vinerea în super-aglomeratul personal de 16 și 13 minute (ora s-a mai schimbat de la un an la altul), care făcea doar patru opriri de la București la Ploiești și care străbătea distanța respectivă în doar 40 de minute.

Prietenul cu pricina ne povestea la un moment dat ce aflase de la unul dintre profesorii săi: locomotivele și vagoanele alea amărâte, lipsite de confort, mustind de studenți, puteau străbate cam în 15 minute cei 60 de kilometri ce despart Ploieștiul de București. Problema era însă că pentru astfel de viteze liniile nu erau OK.


Pentru noi, pe atunci, era un soi de vis să vedem cum facem de acasă până la București jumătate de oră, eventual pe o linie comună cu cea a metroului... Ne gândeam că România, Ministerul Transporturilor, va investi în linii, așa cum războiul din Yugoslavia asigurase finanțarea, prin 1995/1996, și pentru autostrăzi și pentru pod peste Dunăre.

Prietenul meu este acum în Canada, alături de multe alte promoții de studenți la transporturi. În România, autostrăzile continuă să fie un vis: ungurii, care au primit banii tot cam atunci, le-au terminat pe ale lor. Podul de la Calafat-Vidin a fost început cu peste 10 ani mai târziu, de terminat nu se știe când se va termina, iar bulgarii oricum sunt cu un an înaintea noastră.

Cât despre trenuri, s-au cumpărat vagoane noi, avem aceleași linii vechi, iar despre utilitatea infrastructurii cu pricina povestește Adi Hatos, cel care trimite indirect și către trenulețul Thomas...

Dar nu-i nimic, că facem Canalul București-Dunăre, pohta ce au pohtit miniștri ai transporturilor mai noi sau mai vechi.

România şmecheraşilor

Deciziile lui Traian Băsescu din ultimul timp au fost unele interesante, atractive prin ingeniozitate.

Uite, de exemplu, a propus un referendum, ba chiar două, pe o temă ce reflectă unul dintre miturile contemporane ale României contemporane (parlamentul unicameral mai bun ca bicameral, deşi am senzaţia că literatura din ştiinţele politice zice altceva). A doua temă este şi ea consensuală: reducerea numărului de parlamentari şi probabil legitimă. Discuţia despre legitimitatea soluţiilor propuse este însă superfluă, momentul votului fiind cel de interes: simultan cu alegerile pentru Preşedinte. Calculul e simplu: „dacă Parlamentul respinge referendumul ca fiind imoral, dau în ei, zicând că vor doar să își păstreze scaunele; dacă o acceptă, iar câștig, că lumea e de acord cu punctul ăsta de vedere, iar eu sunt cel care l-a propus”.

O chițibușărie care evident poate aduce puncte în plus celui ce propune soluţia consensuală. Din păcate, pentru preşedintele în funcţiune a părut mai puţin însemnat că astfel devia discuţia de la rolul Preşedintelui la cel al Parlamentului şi diminua astfel calitatea dezbaterii despre primul om în stat…

Apoi, săptămânile ce au trecut, am asistat şi încă mai asistăm la o nesfârşită discuţie despre ce vrea Constituţia. Evident, subiectul este unul de succes, atrage media, atrage atenţia asupra ta, chiar dacă se pare că strategii de la Cotroceni au subevaluat efectele negative în planul imaginii candidatului PDL la Preşedinţie.

Totul pare că se învârte nesfârşit în jurul a câteva cuvinte şi a cum le putem interpreta. Se spune prea puţin despre ce idei avem, despre ce putem face, despre ceea ce facem efectiv. Se discută mai puţin despre cazul în sine, cât mai ales despre meta-învelişul acestuia.

Îmi amintesc de faptul că procesele din România sunt de fapt un lung şir de amânări şi contestări ale procedurii, astfel încât în multe dintre ele nu se mai ajunge la dezbaterea fondului speţei, dată fiind prescrierea faptei. Îmi amintesc de faptul că atunci când vrei să barezi o dezbatere în care ştii că poţi pierde, o strategie de succes este cea „şmecherească”: creezi un nou subiect, tangenţial, şi erodând energiile în lupta din jurul acestuia, eviţi să discuţi despre fondul problemei. Am asistat prea des, în ultima vreme, în viaţa de zi cu zi, la astfel de dezbateri despre forme.

Nu pot să nu apreciez originalitatea ideilor şi temelor propuse de Cotroceni. Traian Băsescu îmi apare acum ca un puşti deştept şi tupeist, dar incapabil să îşi concentreze atenţia asupra problemelor reale, preferând varianta mai uşoară, mai lipsită de transpiraţie, de a propune mereu focuri de artificii şi discuţii despre alte subiecte. Aceste subiecte sunt interesante, dar nu adresează aproape niciodată fondul problemei. Sunt chiţibuşerii, mişmaşuri, pertractări, şmecherile.

Nu conduc la dezvoltare.

Eu unul nu îmi doresc o astfel de ţară. Prefer o ţară în care oamenii se ocupă mai mult cu a face, decât cu a căuta chichiţe prin care să dai senzaţia că faci, indiferent cât de inteligenţi par aceşti oameni.

Pantofi sport ... obsceni?

Uite ce am mai fotografiat prin Lisabona:

A, să nu uit să dau un detaliu: ați văzut cum se numesc pantofii?!