Se întâmplă pe culoarul unui spital, în faţa sălii de operaţie. Sunt trei grupuri de aparţinători: sunt trei români, mai încolo sunt trei ţigani, şi – separat de toţi – încă o femeie, româncă.Vine un medic rezident, cu ochelari, tuns scurt, îmbrăcat în verde.
Se adresează ţiganilor: Nu staţi aici, la uşa profului, că deranjaţi! Ieşiţi afară că nu aveţi ce căuta aici!
Ţiganii ies. Românii au voie pe culoar. Ei nu deranjează.
Câteva zile mai devreme, Mălina intrase în
camera asistentelor şi solicitase o informaţie din fişa pacientului (tatăl meu). Singurul prezent acolo, acelaşi bărbat îmbrăcat în verde şi cu ochelari, răspunsese cu superioritate: Eu sunt doctor, doar nu o să mă uit în dosare!?
La câteva ore după prima întâmplare, cea cu ţiganii, acelaşi filfizon primea un plic cu bani şi dădea explicaţii medicale familiei de romi.Câţiva ani de aici încolo, mi-l imaginez pe filfizonul al cărui nume nu îl cunosc, candidând la un fotoliu de parlamentar, apoi consilier de stat sau ceva de genul acesta. Aşa, ca el, arată oamenii pe care ii promovăm de regulă. Aşa sunt oamenii pe care ii trimitem să ne reprezinte pe la varii instituţii europene.
BTW, Mălina este doctor (în ştiinţe), bărbatul în verde fiind în fapt medic :D.
3 comentarii:
mitocania si nesimtirea prin spitale e mare. cum sa mai ai incredere in caricatura asta de medic? faptul ca trebuie sa-si faca meseria nu intra in atributiunile lui. banu' conteaza doar. daca Malina i-ar fi bagat ceva in buzunar sa vezi ce mai rupea dosarele...
Mi se pare tare interesanta reflectarea asta a atmosferei din spital. Stam atatea ore acolo incat nici nu ne mai dam seama de cum se reactioneaza in jurul nostru sau cum reactionam noi insine.
Dupa parerea mea, in cateva cazuri este vorba despre caracterul oamenilor in discutie. Dar, in multe alte cazuri, este vorba despre problemele care se acumuleaza, despre viteza si cantitatea muncii, despre lipsa oricarui tip de independenta, uneori a oricaror perspective, si despre sindromul asta de compartiment inchis unde nu conteaza lumea de afara...
Nu e o scuza. E mai degraba o constatare.
@Oceania: nu e vorba de bani aici, ci de atitudine. Am vizitat din păcate cam mult prin spitale in ultima vreme, pentru varii apropiaţi, si am găsit multi medici extraordinari.
@Olivia: Constatarea ta creează circumstanţe atenuante, pe care nu le ignor. De altfel, aşa cum ziceam, nu calitatea de medic a "filfizonului" era cea care m-a făcut să scriu.
Tocmai că am tot vizitat spitale s-a nimerit ca portretul filfizonului să se suprapună peste al unui medic. Putea fi la fel de bine din administraţie publică, servicii, presă, universităţi, institute de cercetare ale Academiei (da, am câţiva colegi care se potrivesc bine portretului), puteau fi mecanici auto, ONG-işti, jurişti, orice, din orice mediu ...
Ceea ce m-a frapat pe mine a fost modul în care individul supralicita propria-i valoare.
Mi-a amintit de colegi de-ai mei care, invitaţi să lucreze în etape de pregătire ale unor cercetări, au refuzat indignaţi, spunând că e sub capacităţile lor să o facă. Le picau galoanele, deşi dacă era să ne luăm după lucrurile pe care le ştiau la momentul respectiv, cam aia era calificarea lor maximă. Din păcate pentru mulţi dintre ei, nici la ani de zile după o astfel de atitudine nu au căpătat deprinderi profesionale mai ridicate.
Există desigur un debuşeu important pentru astfel de oameni: devin „lideri”. Se implică în politică, îmbrăţişează cariere manageriale.
Pe unii îi recunoşti mai târziu pe aeroportul din Bruxelles, după îmbrăcămintea sclipitoare, scumpă, dar nu neapărat de calitate, după faptul că nu respectă rândul şi se vâră în faţa cozii pentru avionul de Bucureşti, strigând în gura mare că ei reprezintă Rrromânia :(
Alţii devin "lideri de opinie", vânzolindu-se prin presă cu aere de oameni importanţi, evaluând cu o mină de expert orice şi pe oricine, invocând adesea propriile abilităţi profesionale...
Trimiteți un comentariu