Undeva, în lumea mea mică, în cea mai mică lume dintre lumile mici posibile, plutește un zâmbet. Zâmbetul este mare, deși obosit. E un zâmbet plin de speranțe, aproape temător. Un soi de ghiocel apărut înainte de vreme, aparent firav, dar jucăuș și tenace, sigur pe el, gata de a cuceri lumea, ca un cântec încă nedezvăluit, răzbătând dintr-un morman de fiare vechi, printre telefoane stricate, mașini de cusut nefolosite, uscătoare contorsionate, și mașini de spălat vase ieșite din uz.
Sunt zeci de gânduri sub acel zâmbet. Ciudate, nostalgice, aromate, suave, ca niște brațe ce te învăluie, pornite dintr-o zodie incertă, sau cu un scop necercetat, îngânând același cântec ce părea uitat de urechile mirate, și zorind zglobii zvonul zumzăit al universului întrezărit în zori.
E primăvară oare? Sau nu are curajul cunoașterii? :)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu