Cartoful parlamentar

Într-un articol publicat acum câteva luni în Dilema Veche, Andrei Manolescu discuta despre contactul amuzant dintre românii ce ajungeau în străinătate în anii 1990 și supermarketurile de acolo. Izolați în afara discuțiilor despre hrănitul sănătos, românii aveau dificultăți în a pricepe, de exemplu, de ce există mai multe feluri de salată, de ce e bine ca și adulții să consume lapte, sau care e diferența dintre cartofii pentru copt și cei pentru salată.

Vă îndemn să (re)citiți articolul pentru câteva detalii savuroase.

Din păcate, dacă te uiți pe cifrele privind consumul de lapte de exemplu, pe ceea ce se consumă în restaurante, pe ceea ce se găsește în supermaket, realizezi că nici azi nu s-a schimbat mare lucru. Nu știm aproape nimic despre ce și cum ar trebui să mâncăm și continuăm să ne repezim la cartofi prăjiți cu cotlete de porc, la sosuri cu mult ulei, ciorbe lungi, mâncare multă la cină... Până și consumul de alcool este dubios: prea puțină bere și mult prea multe tării (și alea de calitate extrem de proastă). Mai mult, și pe alea le consumăm fără să le savurăm: cantitatea contează.

Toate acestea țin de cunoaștere, iar aceasta se cere educată, informată. Alegerea unor mâncăruri sănătoase, adecvarea vinului la mâncare, a nu consuma pâine la orez, cartofi sau paste sunt chestii care se învață. La fel cum se educă și gustul. iar odată cu ele dispar și ironiile la adresa celor care au un consum pe care nu îl înțelegem, nefiind legat de tradiționalul sos.

La fel cum e nevoie de discuție și informare serioasă înainte de a decide că e mai bine cu președinte sau fără, cu parlament uni- sau bi-cameral...

Despre respect

Mă uit şi nu mă dumiresc.

Citesc rapoarte despre şcoli aflate în diverse locuri din şcoală.

Mă izbesc fraze de genul …aici, pe lângă faptul că trebuie să-i dai măcar minimum de cunoştinţe, trebuie să te duci acasă aproape zilnic.

Învăţământul românesc pare a fi dominat în continuare de idea că menirea şcolii este aceea de a transmite cunoştinţe. Ca şi cum un doctor ar trebui să pună doar diagnosticul după ce apare boala nu să şi prevină apariţia acesteia. Sau un constructor ar trebui să facă doar pereţii, nu să îi şi tencuiască, că asta ar fi plictisitor.

Arareori cadrele didactice vorbesc şi despre rolul lor de a discuta cu elevii, de a preveni tendinţele acestora de a abandona şcoala, despre valenţele de integrare în societate (scopul primordial al educaţiei...).

Arareori un cadru didactic plasează şcoala în comunitate, altfel decât pentru a acuza părinţii că nu pregătesc suficient copiii sau că nu îi opresc pe aceştia din a se bate pe culoarele şcolii (de parcă culoarele nu ar fi ale şcolii).

Cei care îmi furnizează rapoartele, absolvenţi de ştiinţele educaţiei, consideră că nu e treaba lor să îmi descrie locul în care se află şcoala, deşi li s-a indicat explicit că trebuie să o facă şi sunt plătiţi pentru asta.

La fel cum sunt plătite cadrele didactice să furnizeze un serviciu educaţional complex, iar ele consideră că este sub demnitatea lor să facă altceva decât transmitere de cunoştinţe. Aşa se învaţă probabil implicit la şcoală: şcoala e dincolo de societate, nu are treabă cu plebeii, nu e treaba ei să se ocupe de altceva decât de chestii academice.

Evident, nu vorbesc aici de toate cadrele didactice, ci doar de o majoritate. Şi a dispărut de mult acel laitmotiv că doar cei mai în vârstă fac aşa ceva.

Şi evident, din când în când apare câte un manager şcolar care se plânge că nu are aia şi nu are ailaltă, dar nici prin minte nu îi trece să identifice alte soluţii decât să ceară părinţilor să identifice soluţii. La urma urmei, el e manager, cum ar putea să facă tocmai acel lucru pentru care e plătit???

Şi aici începe de fapt "respectul" ăla de care se tot face tam-tam la televizor. În capacitatea de a-i respecta pe ceilalţi, în dorinţa de a-ţi face mai întâi treaba ta şi abia apoi să ceri de la ceilalţi.

Până acolo însă e drum extrem de lung, iar Brucan pare a se fi înşelat, subestimându-l...


PS. Un alt drum pe care începe "respectul" e descris de Cristi, iar Claudiu vorbeşte de acelaşi lucru, dar la un nivel mult mai abstract

Țara lui Thomas

Am un amic care a făcut facultatea de transporturi la începutul anilor 1990. Acum e în Canada.

Atunci, la începutul anilor 90, ne întâlneam adesea vinerea în super-aglomeratul personal de 16 și 13 minute (ora s-a mai schimbat de la un an la altul), care făcea doar patru opriri de la București la Ploiești și care străbătea distanța respectivă în doar 40 de minute.

Prietenul cu pricina ne povestea la un moment dat ce aflase de la unul dintre profesorii săi: locomotivele și vagoanele alea amărâte, lipsite de confort, mustind de studenți, puteau străbate cam în 15 minute cei 60 de kilometri ce despart Ploieștiul de București. Problema era însă că pentru astfel de viteze liniile nu erau OK.


Pentru noi, pe atunci, era un soi de vis să vedem cum facem de acasă până la București jumătate de oră, eventual pe o linie comună cu cea a metroului... Ne gândeam că România, Ministerul Transporturilor, va investi în linii, așa cum războiul din Yugoslavia asigurase finanțarea, prin 1995/1996, și pentru autostrăzi și pentru pod peste Dunăre.

Prietenul meu este acum în Canada, alături de multe alte promoții de studenți la transporturi. În România, autostrăzile continuă să fie un vis: ungurii, care au primit banii tot cam atunci, le-au terminat pe ale lor. Podul de la Calafat-Vidin a fost început cu peste 10 ani mai târziu, de terminat nu se știe când se va termina, iar bulgarii oricum sunt cu un an înaintea noastră.

Cât despre trenuri, s-au cumpărat vagoane noi, avem aceleași linii vechi, iar despre utilitatea infrastructurii cu pricina povestește Adi Hatos, cel care trimite indirect și către trenulețul Thomas...

Dar nu-i nimic, că facem Canalul București-Dunăre, pohta ce au pohtit miniștri ai transporturilor mai noi sau mai vechi.

România şmecheraşilor

Deciziile lui Traian Băsescu din ultimul timp au fost unele interesante, atractive prin ingeniozitate.

Uite, de exemplu, a propus un referendum, ba chiar două, pe o temă ce reflectă unul dintre miturile contemporane ale României contemporane (parlamentul unicameral mai bun ca bicameral, deşi am senzaţia că literatura din ştiinţele politice zice altceva). A doua temă este şi ea consensuală: reducerea numărului de parlamentari şi probabil legitimă. Discuţia despre legitimitatea soluţiilor propuse este însă superfluă, momentul votului fiind cel de interes: simultan cu alegerile pentru Preşedinte. Calculul e simplu: „dacă Parlamentul respinge referendumul ca fiind imoral, dau în ei, zicând că vor doar să își păstreze scaunele; dacă o acceptă, iar câștig, că lumea e de acord cu punctul ăsta de vedere, iar eu sunt cel care l-a propus”.

O chițibușărie care evident poate aduce puncte în plus celui ce propune soluţia consensuală. Din păcate, pentru preşedintele în funcţiune a părut mai puţin însemnat că astfel devia discuţia de la rolul Preşedintelui la cel al Parlamentului şi diminua astfel calitatea dezbaterii despre primul om în stat…

Apoi, săptămânile ce au trecut, am asistat şi încă mai asistăm la o nesfârşită discuţie despre ce vrea Constituţia. Evident, subiectul este unul de succes, atrage media, atrage atenţia asupra ta, chiar dacă se pare că strategii de la Cotroceni au subevaluat efectele negative în planul imaginii candidatului PDL la Preşedinţie.

Totul pare că se învârte nesfârşit în jurul a câteva cuvinte şi a cum le putem interpreta. Se spune prea puţin despre ce idei avem, despre ce putem face, despre ceea ce facem efectiv. Se discută mai puţin despre cazul în sine, cât mai ales despre meta-învelişul acestuia.

Îmi amintesc de faptul că procesele din România sunt de fapt un lung şir de amânări şi contestări ale procedurii, astfel încât în multe dintre ele nu se mai ajunge la dezbaterea fondului speţei, dată fiind prescrierea faptei. Îmi amintesc de faptul că atunci când vrei să barezi o dezbatere în care ştii că poţi pierde, o strategie de succes este cea „şmecherească”: creezi un nou subiect, tangenţial, şi erodând energiile în lupta din jurul acestuia, eviţi să discuţi despre fondul problemei. Am asistat prea des, în ultima vreme, în viaţa de zi cu zi, la astfel de dezbateri despre forme.

Nu pot să nu apreciez originalitatea ideilor şi temelor propuse de Cotroceni. Traian Băsescu îmi apare acum ca un puşti deştept şi tupeist, dar incapabil să îşi concentreze atenţia asupra problemelor reale, preferând varianta mai uşoară, mai lipsită de transpiraţie, de a propune mereu focuri de artificii şi discuţii despre alte subiecte. Aceste subiecte sunt interesante, dar nu adresează aproape niciodată fondul problemei. Sunt chiţibuşerii, mişmaşuri, pertractări, şmecherile.

Nu conduc la dezvoltare.

Eu unul nu îmi doresc o astfel de ţară. Prefer o ţară în care oamenii se ocupă mai mult cu a face, decât cu a căuta chichiţe prin care să dai senzaţia că faci, indiferent cât de inteligenţi par aceşti oameni.

Pantofi sport ... obsceni?

Uite ce am mai fotografiat prin Lisabona:

A, să nu uit să dau un detaliu: ați văzut cum se numesc pantofii?!

Lisabona, septembrie 2009

La o primă vedere, în cartierul de blocuri din jurul universităţii, Lisabona m-a surprins neplăcut. Părea un soi de Bucureşti: destulă mizerie, oameni sărmani, servicii de proastă calitate, înghesuială, planing urban deficitar. Primul contact – nocturn – cu centrul, mi-a sugerat un soi de Bucureşti cu mare şi câteva coline (şapte la număr). Plus fascinantul mozaic al pavajului străzilor din centru! Dar şi faţadele scorojite ale clădirilor, în centru, în cartierele vechi (cum ar fi vestitul Alfama). Contrast puternic faţă de clădirile pavate cu azulejos.


Mai apoi am urcat la Castel, am văzut elevatorul stradal, am văzut străzile din Bairo Alto într-o vineri noapte. Am mers în Belem, şi apoi, pentru o zi, la Sintra. Mai ales Sintra (25 de minute cu trenul distanţă de Lisabona) mi-a plăcut.

Bun, mare lucru nu pot zice de Lisabona: conferinţa a fost destul de densă, sunt multe pe care nu le-am văzut în oraş. Mai degrabă mi-a lăsat impresia unui oraş atipic pentru Europa, şi fără discuţie sărac. M-a surprins absenţa unei anume splendori ce ar fi fost de aşteptat de la capitala unei puteri coloniale. Pe ansamblu e un oraş interesant, în care mi-aş dori să revin pentru a-l cunoaşte mai bine. Locurile pomenite mai sus sunt clar de văzut. Mai ales Sintra.

Traian Băsescu

Eu cred că Băsescu, ca şi Iliescu, îşi doreşte sincer următoarele lucruri:
1. Să rămână în istorie ca un individ care a reformat, civilizat, propăşit naţiunea
2. Să ajute la dezvoltarea României
3. Să construiască o ţară frumoasă, cinstită, bogată.

Ca şi Iliescu, pentru Băsescu scopul scuză mijloacele. Unul a folosit (direct sau indirect) minerii, altul interpretează în mod original orice lege. În opinia mea, ambii sunt periculoşi: unul ne-a învățat că atunci când ai putere trebuie să o foloseşti împotriva minorității, altul ne sugerează non-stop că legile nu contează şi că dacă ţi se pare că ai dreptate poţi să le ignori. (evident, mă asociez din plin aici urărilor de bine adresate de Claudiu unui astfel de comportament).

În fine, ambii uită că ţara este formată din oameni, şi nu din păpuşi, animale sau păsărici. Cu alte cuvinte, dacă vrem să ne dezvoltăm, trebuie să o facem împreună. Un proiect modernizator este al nostru, al tuturor, şi nu al preşedintelui (indiferent de numele unui astfel de individ) care să tragă apoi sforile indicându-ne cum să ne mişcăm. Proiectul cu preşedintele-despot luminat nu constituie o adevărată modernizare şi de altfel am mai experimentat un astfel de model fără succes timp de 50 de ani (Carol II, Ion Antonescu, comuniştii).

Prin urmare: avem ca repere pentru anii 1990 şi 2000 două figuri de oameni care ne vor binele. Amândoi uită însă că ţara nu e un motor pe care să îl repari inginereşte. (Să nu fiu înţeles greşit: cred că inginerii români sunt mult mai buni profesionişti decât restul profesiilor cu studii superioare de pe la noi. Asta nu înseamnă însă că poţi rezolva problema României procedând inginereşte).