Magna cum summa

Accepți să faci parte dintr-o comisie de doctorat. Citești teza. 100 de pagini. Cât timp vă ia în mod normal să citiți 100 de pagini? Adăugați acum timpul pentru a le înțelege ca atare, pentru a te duce la alte lucrări din același domeniu pentru a-ți reîmprospăta amintirile despre ele, pentru a vedea dacă este ceva de reținut din spusele candidatului. Este o teză de doctorat, candidatul a muncit și merită să fie citit cu atenție, are nevoie de comentarii pertinente pentru a putea crește.

În Anglia, aproximativ 75% din teze sunt respinse la prima citire, fie în comisia internă, fie în cea cu referenți externi*. Respingerea a doua sau a treia orară sunt practici frecvente în științele sociale. În România, senzația mea este că procentul de respingere este de sub 2%. Este vorba, fără îndoială, de o altă cultură a doctoratului. Ea poate avea în spate o calitate mai ridicată a activității doctorale la noi. Sau o toleranță mai mare.

În România, nu am reușit să persuadez nicio comisie să dea mai puțin de „foarte bine”, indiferent cât de slabă a fost lucrarea candidatului. Calificativul maxim ce poate fi acordat este „excelent”.

Pentru o teză bună, de 100 de pagini, un referent care o citește cu atenție petrece măcar o zi lecturând-o. O teză bună este plăcută la lectură, fiindcă înveți din ea, îți pune mintea la contribuție.

Se mai adaugă scrierea referatului, îndeplinirea procedurilor birocratice, participarea la susținere. Cam încă o jumătate de zi.

Ești și plătit pentru asta. Dacă ne gândim că petreci minim 12 ore cu o teză de 100 de pagini, plata este exact la nivelul salariului mediu pe economie. Dacă este vorba de o teză de 300 de pagini, plata ajunge sub jumătatea salariului mediu. Mai ales dacă este o teză proastă sau mediocră, tentația de a minimiza lucrul este imediată. Nu citești totul, iei un referat gata făcut și schimbi câteva fraze. Dai notă mare, ca să previi nemulțumirea candidatului. Apoi nu poți da notă mai mică unei teze un pic mai bune, fiindcă deja ai impus un standard de notare ridicată. La final, toți sunt câștigători: și-au furat cu grație căciula unii altora.

La fel sunt și notele date de români pe site-uri precum booking.com. Majoritatea evaluărilor merg de la 8 în sus, de parcă notele mai mici ar fi ciumate. Relevanța ratingurilor scade automat: nu mai este suficientă variație. Informația adusă de aceste note este minimă. La fel să fie și acoperirea cu calitate a titlurilor de doctor?

Universitatea îți cere și ea niște hârtii pentru onoarea de a face parte din comisie:

• O copie după cartea de identitate

• O declarație pe proprie răspundere

• O adeverință de salariat

• O hârtie de la bancă din care să reiasă ce cont ai

De ce nu o fi suficientă declarația ta care specifică și locul de muncă, și detaliile din cartea de identitate, și contul bancar??? 

Toate aceste hârtii se printează. Trăiască copacii și spațiile de depozitare! Dacă revii peste două săptămâni la altă comisie de doctorat la aceeași universitate, trebuie să le produci din nou. C-așa-i în tenis, vorba lui Toma Caragiu.

Ceremonialul hârtiilor pare a avea simplul rost de a ascunde ceremonialul susținerii. Un eveniment plat, în care întrebările și răspunsurile sunt lipsite de rost, din moment ce rezultatul se știe de dinainte.

În Anglia, dacă primești un „minor revisions” (adică „refă câteva aspecte din lucrare și vino din nou”) ești un candidat de succes. În România, dacă unul dintre cei trei referenți din comitetul de susținere propune un calificativ mai jos de „foarte bine”, înseamnă că acel referent este unul de disprețuit. „Nu se face așa ceva în public”, mi s-a spus.

Poate de aceea atrage România atât de mulți studenți străini. Dar eu oricum nu mă pricep, prin urmare nu este cazul să mă băgați în seamă …

PS. Revin peste câteva zile cu o postare despre cum cred că s-ar putea restructura ceremonialul școlilor doctorale.



* Nu am o statistică oficială cu privire la această cifră. Mă bazez doar pe ceea ce am aflat de la varii colegi. Orice corectură este binevenită.

The new old social wars

A 13-year-old boy was decapitated in Syria, by rebels. He was labeled as being the enemy.

A mother and her three daughters were stabbed by a Moroccan man in southern France, for taking sun baths. They were labeled as being indecent.

Paris, Zaventen, Islamabad, Nice, Istanbul, Bagdad, Munchen …

In recent months, there was an uncontrolled attack almost every single week. People died all over the world. People could not enjoy life because other people believed they do not follow a traditional rule.

The US experience every few months an armed attack, in which Americans use guns against Americans, just for showing their power. Typically, the aim is a high school or a college.

Killing youth and children has this ancestral symbolic meaning that one cuts the roots of the evil, by expelling the heritors out of this world. This was pretty much the most important survival rule in the dark ages of the Middle Age. Bloody examples may be found in the Bible and Quran. And this is the most simplistic way to solve an imaginary problem: killing.

Breivik is the best-known example, since he was coming from a society that puts less price on such habits, and actually ejects them. But he occurred and acted in a “barbarian” way...

The more such killings, the more examples one has to follow ...

Parties such as UKIP and FN, politicians of various orientations constantly exploit the niche. They provide traditional individuals with traditional ways of solving problems. Keep the borders closed, send people to churches, eliminate freedom of speech, blame the liberals as being the enemies, and the socialists to be against the traditional law as well. Blame the system is the newer manifestation of such tendency, a sort of extremism à la carte.


Pierro Ignazi explained it 20 years ago, discussing about the silent-counter revolution. When important parts of society move towards more freedom, trust, and focus on the individual as a human being, not just another …. part of the society, the most traditional people voice up. They back traditional solutions to restore the old order. The one in which all are the same, as an army of identical soldiers. The new chaos, of whose rules they do not master, is proposed to be replaced by the old order. They attempt to block freedom of movement and speech. They call for religious obedience. They ask for less liberal education. They provide populism. They promise development. Hitler did it the same way. He is the salient example. But his not an exception. Au contrary. As Inglehart and Baker noted, when a threat is visible, many retreat to more traditional values. This is what populists of all orientations are awaiting. They seize the opportunity, start blaming “the other”, find the exploit in the weakness of a political system rotten by corruption and mediocrity, but forget saying they are the same in this respect. They attempt to take power and in many cases they manage to. Eventually, their failure leaves a huge paying bill for society, and regular people start asking how it was possible that they get deceived.

The new social war hits modern civilization in its basic foundations: tolerance, rule of law, trusting people, individual freedom, pursuing knowledge. This is the great ISIS victory: we turn back towards traditionalism, we choose a new Middle Age. See the Brexit, to coin a single example. (I do not refer Brexit as the separation of the UK from the EU, but as an act to legitimize the interests of the traditionalist camp).



===========================


Social science can teach us about such stories. Social science can explain how societies fail, and can enable prevention of such failure. Social science cannot fully prevent terrorist attacks, but can enable societies to defend against them and to minimize the effects. This why one needs studying societies, in particular in a comparative perspective. One needs to consider all variables, to contrast what happens somewhere else with what happens in one’s own courtyard, and to quickly react by enabling decision makers and regular people to understand where they are and follow informed solutions and policies.


This is part of what we tried to explain the Romanian Agency for Scientific Research, a couple of months ago, in the context of the almost total exclusion of social science from financing in the national research plan valid until 2020. The reaction was polite, but we learned that we were not convincing enough to persuade the Agency to allot about 120,000 Euro yearly for comparative research (this is less than the total yearly expenses of a Romanian football team to play and avoid relegation from the 4th League!!). Therefore, I start today a series of public postings that aim to provide compelling examples. If anyone wants to join, please e-mail me. Any collaboration is more than welcome.

Criteriile pentru profesor/CS1, conf/CS2 șamd

Aceasta este o postare destinată primordial comunității de cercetători din științele sociale aflați în mediul academic.

Prima întâlnire a comisiei de științe sociale a CNATDCU (din care fac parte), a condus la o discuție despre standardele de acordare a titlurilor de conferențiar/CS2, profesor/CS1, precum și despre criteriile de abilitare în științele sociale. S-a luat în calcul propunerea modificării acestora, cu precizarea existenței propunerii ca modificările să se producă repede, înainte de septembrie-octombrie.

O bună parte a celor prezenți au opinat că orice astfel de (nouă) modificare trebuie însoțită de dezbaterea prealabilă în interiorul comunității. Acesta este scopul explicit al acestei postări: rugămintea de a comenta aici, pe mail sau pe Facebook, precum și face-to-face, de a implica un număr cât mai mare de colegi în discuție.

Criteriile curente sunt cele definite de Ordinul MECTS 3697/2012, modificat prin acest ordin .
Printre observațiile luate în considerare la întâlnirea amintită s-au numărat:

• ideea că în clipa de față criteriile sunt prea laxe. 
•  
• nevoia de a avea stabilitate și predictibilitate a criteriilor, permițând astfel fiecăruia să își configureze cariera.
•  
• propunerea unui criteriu/precizare suplimentară: un indice H-ISI de minim 4 să constituie criteriu suplimentar de alocare a locurilor de doctorat fără taxă (eventual criteriul poate fi dublat de o rută alternativă bazată pe H-calculat prin Scopus. H-Google Scholar sau Bing nu sunt de luat în considerare incluzând autocitări și fiind relativ ușor de falsificat. Scopus permite extinderea numărul de jurnale de luat în considerare).
•  
• criteriile ar putea să nu mai ia în considerare un reper fix, ci o referire la media lor pentru cei aflați deja pe poziția respectivă (i.e. dacă vrei să devii conferențiar, trebuie să satisfaci pe fiecare criteriu un standard definit plecând de la media celor care sunt deja conferențiari)

(Sper să nu fi uitat nimic esențial.)

====================================


Opinia mea:
1.
Criteriile sunt foarte laxe și permit ajungerea aproape imediată la poziția maximă din sistem. Ele sunt de asemenea mult prea multe. A merge pe un set mai mic de criterii ar contribui la creșterea puterii de validare a procesului. Mai mult, creșterea poate și trebuie să includă un element incremental, precum cel al mobilității mediei descrisă mai sus (ideea în sine merită rafinată, dar m-a impresionat prin ingeniozitate și simplitate).

2.
Elementul dinamic din ideea de mai sus și faptul că avem deja mult prea mulți profesori, trebuie să implice o reevaluare periodică (la fiecare trei ani?). Criterii minime de performanță (exemplu: măcar 3 articole ISI în trei ani dacă ești full-professor/CS1) ar trebui impuse. Consecințele pot fi salariale, interdicția de a coordona doctoranzi sau aplica pentru granturi, de a fi parte a unor comisii și de a ocupa poziții de conducere.

3.
Pe de altă parte, nu sunt de opinie că avem o inflație de coordonatori de doctorat. Dimpotrivă, numărul de doctoranzi pe coordonator continuă să fie înfiorător de mare (cu consecințe asupra calității activității doctorale și a calității tezelor de doctorat). Coordonarea de doctoranzi ar trebui condiționată academic doar de obținerea diplomei de doctor, nu de a fi prof sau abilitat. Eventual, școlile doctorale pot impune ca evaluarea internă a activității să fie realizată de o comisie ce include cel puțin un abilitat. Dar pe tema tezelor de doctorat, revin în altă postare.

=====================================

Vă rog să luați în considerare cele de mai sus și să ajutați membrii comisiei să aibă o poziție informată în acest sens. Așa cum a spus unul dintre membri: am avut mult prea multă vreme o transparență nulă. Adaug eu: este momentul să fim cu toți responsabili în ce privește soarta propriului domeniu.

Măcar un lucru simplu ne poate motiva, dacă nu etica propriei meserii: cu transparență și o calitate ridicată, putem pretinde și obține salarii mai ridicate, nu ca astăzi, inferioare unui peruchier, machior sau brancardier, așa cum remarcă Ad-Astra discutând consecințele unei reglementări recente ce face ca, în universități, cercetarea să fie considerată "o activitate auxiliară".

Lets adopt or give political asylum to British citizens

In 1944, my country was occupied by Soviet soldiers. It was our fault: we were part of a war that was not ours, and we chosen the wrong side. Communism was imposed to our people. Many died for dearing to have an oppinion. Some managed to leave the country. Britain was one of the societis where our Diaspora receive a place to live. 

I have to remember another memory which seems to come from the same historical period. Hitler was elected in a democratic voting.

This why I pledge the Romanian government, to fulfill its historical debt, OUR historical debt, and to immediatly grant Romanian citizenship to any British citizen who claims it.

*This is not an original ideea. It was already made popular by the Guardian ( http://gu.com/p/4n4hm) following the proposal from Gândul (http://romaniansadoptremainians.gandul.info), from where I also borrow the picture..

Cum a transformat PSD plecarea de la Guvern într-o victorie

Înainte de a vă vorbi de PSD, hai să ne uităm un pic la istoria rezultatelor alegerilor locale din România postcomunistă.

În lista de mai jos am inclus toate partidele ce au luat măcar 2% din voturile pentru Consiliul Județean. Nu am luat în calcul 1992, adică primele alegeri, când nivelul de confuzie era încă mare, iar presa era doar parțial liberă.

1996

CDR (PNȚ-CD+PNL+altele): 19%, PDSR: 16%, USD (PD/FSN+PSDR): 11%, UDMR: 7%, PUNR: 5%, PUNR: 5%, PRM: 4%, PDAR: 3%, PAC: 3%, PL93: 3%, PS: 2%, MER: 2%

2000

PDSR: 27%, PD: 10%, CDR (PNȚ-CD+altele): 7%, ApR: 7%, PNL: 7%, PRM: 7%, UDMR: 6%, PUNR: 2%, PSDR: 2%, UFD: 2%

2004

PSD: 33%, PNL: 16%, PD: 13%, PRM: 8%, PUR: 6%, UDMR: 5%, ADA (PNL+PD): 5%.

2008

PDL: 29%, PSD: 28%, PNL: 18%, UDMR: 5%, PRM: 4%, PC: 3%, PNG-CD: 3%.

2012

USL (PSD+PNL): 50%, PDL: 15%, PP-DD: 9%, UDMR: 5%, UNPR: 2%

2016

PSD: 38%, PNL: 32%, ALDE: 6%, UDMR: 5%, PMP: 4%.

Am subliniat în lista de mai sus procentele PSD. Motivele sunt simple: 1) este partidul cel mai important din România postcomunistă; 2) evoluția sa este singura care prezintă un trend cert ascendent, afectat doar de sincopa din 2008.

Contextul este și el important: la fiecare 4 ani, numărul de partide care contează descrește, iar numărul voturilor care merg către primele două clasate crește. Este un proces natural de concentrare a voturilor, care conduce treptat spre sistemul bipartid imaginat de mulți la mijlocul anilor 2000. De natură a mulțumi fostul PDL, cândva principalul său susținător, sistemul este în avantajul evident al celui mai mare partid de la noi: PSD.

Al doilea element de context este incidentul „Colectiv”. Tragedia acelui moment a fost în avantajul PSD: social-democrații au scăpat de guvernare cu un an înaintea alegerilor generale, într-un moment în care erau asediați din toate părțile, iar gradul de încredere în primul ministru părea pe tobogan. În plus, au scăpat și de neplăcuta alianță cu UNPR, vocația de trădător a multora dintre membrii acestuia nefiind deloc ușor de suportat. Din penumbră, dar controlând Parlamentul, PSD a avut ocazia de a se pregăti de alegeri în văzul lumii, dar fără a fi în centrul atenției.

În fine, președintele PSD s-a trezit cu o sentință definitivă ce i-ar fi afectat poziția aproape oriunde în lume. Dragnea și-a păstrat însă poziția. A fost ajutat direct și de PNL, cel care, cel puțin vremelnic, a desemnat sau a sprijinit la fotoliul de primar candidați cu faimă de extremiști (precum Marian Munteanu) sau aflați în vizorul justiției (precum Andrei Voloșevici, fostul primar al Ploieștilor).

Performanța PSD în aceste alegeri este remarcabilă. Ea arată exploatarea la maxim, oportunistă, a unui context pe care partidul aflat la guvernare nu l-a creat, dar de care a știut să profite din plin. S-a văzut aici forța structurilor sale organizatorice, faptul că este un partid închegat, cu oameni uniți de o ideologie comună.

Mai mult, a dat o lovitură totală de imagine la București, nu doar fiindcă a câștigat în fața PNL sau a încă incertului USB, ci mai ales pentru că a învins și împotriva celor desprinși din partid, oameni precum Adrian Severin sau, mai ales, Marian Vanghelie. În cazul ultimului, trebuie notat din nou cum a fost exploatat contextul: la sectorul 5, PNL a desemnat un alt candidat controversat, iar USB a reușit să nu desemneze candidat.

Dar hai să revin la principala victorie a PSD: a demonstrat forța de grup a partidului, omogenitatea și organizarea sa. 

Numai că alegerile au mai marcat o victorie: au fost aleși mulți candidați urmăriți de justiție sau chiar aflați în închisoare! O parte a lor provine din PSD, precum Lia Olguța Vasilescu, primărița reconfirmată a Craiovei. Dar mai toate celelalte partide importante au sprijinit astfel de oameni. Implicația este imediată: Parlamentul a emis rapid o lege ce se constituie într-un un soi de iertare a păcatelor. Legea este legitimată tocmai de votul popular ce a (re)confirmat suportul pentru cei ce au încălcat legea. Cum PSD este partidul perceput a fi cel mai corupt (fapt firesc, fiind cel mai mare), la nivel simbolic aceasta constituie o tot o victorie a social-democraților.

Toate aceste fapte pun oamenii lui Dragnea pe cai mari. Social-democrații par a avea acum drum liber spre o majoritate ce poate deveni absolută după alegerile legislative din toamnă.

PNL şi Marea victorie sau "Noile haine ale împăratului"

Având al doilea scor ca procent de voturi obținute, PNL a părut a atinge cel mai bun rezultat din istoria postcomunistă a partidului. Este versiunea pe care conducerea bicefală a partidului şi-ar fi dorit să o acrediteze. Este o versiune care arată precum Televiunea Română din anii 1980: adevărul rostit pe jumătate poate indica orice îţi doreşti. Dacă lipsesc însă detalii esenţiale, el se numeşte minciună prin omisiune.

Iar detaliile sunt defavorabile PNL. Sistemul cu alegeri într-un tur, pragurile electorale destul de ridicate, istoria recentă a partidelor din România şi votarea într-un singur tur a primarilor a garantat un sistem bipartinic. Un sistem în care primii doi competitori au luat 90% din voturi şi ceva mai mult din scaunele scoase la concurs. Aceasta face ca PNL să fie de fapt al doilea într-o cursă cu doar doi competitori. De regulă, ultimul loc este unul sortit retrogradării.

În al doilea rând, vorbim despre un partid format din două unităţi distincte - PDL şi PNL, aflate într-o relaţie pe care relatările din media par a o descrie încă mai degrabă ca pe o alianţă decât ca pe o fuziune. Însuşi bicefalismul sugerează o astfel de disfuncţionalitate în raport cu definirea formală de formaţiune partidică unică, coerentă. Iar eticheta de "liberal" din denumire, în contrast cu nou-declata orientare populară este de natură să sugereze confuzia unora şi impresia de oportunism lăsată altora. Unirea forțelor avea ca scop un scor superior adversarilor politici.

Oportunismul şi inconsecvenţa sunt de altfel atributele majore ale actualului PNL. Partidul continuă a se defini mai degrabă în raport cu PSD decât "prin noi înşine", sau cel puţin asta răzbate din oglindirea sa mediatică. Dacă este aşa cu adevărat, e greu de crezut că va avea vreodată un electorat fidel. Dacă nu este aşa, iar opoziţia cu PSD este doar un ertefact al presei, atunci partidul înregistrează un răsunor eşec, şi anume cel a capacității de a transmite mesaje coerente.

În al treilea rând, se poate observa că eşecurile sunt multiple. Incapacitatea de a genera programe coerente, clar transmise, inconsistenţa desemnării candidaţilor (situaţia de la București nu este unică, fiind replicată, spre exemplu, la Ploieşti), încălcarea criteriilor de integritate (a se vedea candidații cu probleme susținuți de către PNL) sunt doar faţete ale unei poziţionări oportuniste. Acesta fusese deja ilustrată prin schimbarea ideologiei declarate.

Dar cel mai dur eşec este cel ce ţine de contextul istoriei foarte recente. PSD a pierdut guvernarea cu şapte luni în urmă, probabil şi un pic deliberat. PNL s-a dovedit incapabil de a reacţiona. Mai mult, la nivel de imagine a pierdut cel mai important meci: derbyul bucureştean, cu cele şapte secvenţe ale sale, în care nu doar PSD, ci şi mai puţin cunoscutul USB au redus PNL la condiţia de sparring partner.

Pe scurt, PNL a ieşit şifonat din aceste alegeri, performând nu mult, ci foarte mult sub potenţial. Ceea ce face ca potenţialul său curent să scadă dramatic.

PMP (şi el un eşec) şi USR (lipsit momentan de structuri locale, dar şi de pricepere) ar putea profita. Cum însă şi ele par slabe, iar efectul emoţional de la alegerea lui Iohannis este puţin probabil să apară, balanţa tinde să se încline către PSD. Iar reacţia acestuia este de aşteptat să apară încă înainte de alegerile parlamentare în care speră să triumfe...

PNL ar fi avut nevoie de reformă imediată, aşa cum sugera primarul Oradei imediat după alegeri. Era logic ca triada Bolojan-Boc-Robu să preia controlul simbolic ar partidului. Gorghiu şi Blaga au preferat însă tradiționalul furat al căciulii. Doar anostul Predoiu (încă necunoscut după 4 ani în care a fost potenţial prim-ministru din umbră) s-a dovedit a fi un om de onoare. Mult prea puţin pentru o partid cu ideologie incertă ce se defineşte mai degrabă în raport cu un altul.

Nicuşor, mare luptător

Încep seria de (probabil) 4 postări despre alegeri cu starul acestora. Deşi nu a câștigat şi este liderul unui partid minuscul la nivel național,  Nicuşor Dan marchează momentul electoral în felul în care Dan Diaconescu o făcea acum 4 ani.

Fără îndoială similitudinile între cei doi sunt mici: Dan Diaconescu promova făţiş imaginea unui parvenit, s-a dovedit corupt, era evident un demagog. Nicuşor Dan prezintă imaginea unui idealist, bine educat, promovând valori postmateriale şi o ideologie stângistă adresată unui public de dreapta.

Discrepanţa este evidentă.

Dar şi asemănările sunt vizibile. Ambii reflectă nemulțumirea electoratului faţă de sistemul politic, ambii au produs breşe în sistemul bipartid visat de fostul preşedinte Băsescu, ambii au adus pe scena politică o mulţime de necunoscuţi, ambii au creat partide dependente de lider, ambii s-au dovedit egocentrişti.

Dan Diaconescu se automăgulea fiind "live" pe ambele canale TV proprii, unde apărea în acelaşi timp, îmbrăcat cu haine diferite. Nicuşor Dan este preşedintele a două partide (la unul dintre ele nu deţine totuşi acest titlu), incluzând aici şi USR, înființat încă din martie ca să adjudece numele, după cum declara domnul Dan imediat după alegerile locale.

Din punctul meu de vedere, ambii sunt produsul educaţiei de calitate mizeră de care am avut cu toţi parte în perioada comunistă. Să nu fiu înţeles greşit: e vorba de importanţa socializării primare, de modul în care expunerea la modele este internalizată şi rezistă în timp. Există în acest sens literatură consistentă în ştiinţele sociale, o literatură la care am contribuit şi contribui şi eu.

Formarea de care vorbeam se simte la domnul Dan în numeroase feluri. 

Pe de o parte este egocentrismul. Cred că un lider civilizat nu ar fi acceptat un imn al partidului în care să fie slăvit în refren. Nicolae Ceauşescu ar fi fost însă încântat. La fel este şi o bună parte din populaţie, iar cei care au acceptat să devină nume de stradă, de stadion, sau să aibă statui deşi sunt încă în viață o dovedesc din plin.

Centrarea în jurul unui singur om o regăsim şi în modul în care USB promovează mitul salvatorului, după cum sugera Mihaela Miroiu într-o postare pe Facebook. Oare chiar mai are nevoie România nevoie de încă un salvator după FSN? Oare eşecul experimentului băsescian nu ne-a fost de ajuns?

Pe de altă parte este promovarea excesivă a mitului meritocraţiei. Domnul Dan are în esenţă dreptate sugerând că un om care are o logică bună poate fi priceput la toate, dar uită faptul că priceperea necesită cunoaştere. Din păcate, domnia sa nu dovedeşte cunoaştere altfel decât unidimensională. Adică exact aşa cum a fost croit învățământul românesc: cu focalizare intensă pe un set de discipline, ignorând orice cunoaştere a legilor ce guvernează societatea şi promovând mai degrabă ierarhiile în detrimentul egalităţii. Cunoașterea atentă a societății l-ar fi ajutat oe domnul Dan şi pe prietenii săi să nu se afle în situaţia ridicolă de a fi necunoscut pentru o treime dintre alegători în ziua alegerilor. Şi l-ar fi învățat că, pentru a promova interesele celor ce l-au votat, are nevoie să găsească căi de negociere cu restul societăţii, reprezentată de persoane numite Dragnea, Chiricheş, Olguţa, Guţău şi alţii asemenea lor. 

Dar Nicuşor Dan, ca noi toţi, continuă a fi tributar "luptei de clasă", eliminării duşmanilor poporului, definirii oricui nu este de acord cu noi ca fiind împotriva noastră. Acestea sunt refrenele promovate frenetic de comunişti, de preşedintele Ceauşescu. Acestea sunt refrenele promovate de acel preşedinte ce a mulţumit minerilor pentru actul patriotic de a planta panseluţe. Acestea sunt refrenele acelui preşedinte ce îndemna populaţia să dispreţuiască parlamentarii şi parlamentul, în timp ce organizaţia de tineret a partidului său aducea ţepe pentru a trage în ele inamicii. Am numit deja trei preşedinţi din cei cinci de până acum.

Nicuşor Dan îmi seamănă cu una din temele filmului Bacalaureat, al lui Cristian Mungiu. Aşa cum am interpretat eu filmul (excelent, vi-l recomand!), e vorba între altele de felul în care găsim mereu scuze pentru faptele noastre ilicite, spunând că sunt mici lucruri, temporare, care duc la un scop măreţ. Moise Guran, a doua zi după alegeri, la TV, remarca toleranţa românilor faţă de furtişaguri, încercând să explice cum de au fost aleşi primari indivizi a căror imoralitate este probată prin sentinţe definitive. Moise Guran are o "imaginaţie sociologică" remarcabilă. I-ar fi prins bine, dacă nu cumva deja o are, şi o lectură din Katherine Verdery, antropolog american ce a promovat ideea de "dublă morală" în legătură cu valorile românilor din perioada comunistă. "Zicem ca ei, facem ca noi". Un slogan ce s-a convertit în acceptare unor "mici" ilegalităţi dacă sunt dublate de fapte bune. Ca in cazul lui Gigi Becali.

Sau al lui Nicuşor Dan, după cum am argumentat cu luni în urmă.

Oare chiar nu putem fără salvatori de serviciu? Oare chiar nu putem produce programe de dezvoltare?

La acest capitol USB stă cel puţin la fel de prost cu celelalte partide. Ba chiar programul Firea este net superior. Capacitatea de a generz programe se clădeşte greu. Sunt ani de zild în care tinerii din partide merg la şcoli de vară unde sunt expuşi la varii soluţii de a clădi societatea, de z anticipa problemele şi nevoile acestora. USB nu a trecut prin aşa ceva, altfel este greu de înţeles cum din programul pentru primârid a unui partid, mai ales a unuia de stânga, lipsesc chestiuni esenţiale, precum sănătatea şi - mai ales -  educaţia.

A fi politician este o meserie în sine. A avea o guvernare de calitate, înseamnă să ai oameni pregătiți, capabili, şcoliţi în discipline precum administraţia publică. Bunele intenţii nu sunt suficiente. Altfel, făcând o comparaţie simplă, ar trebui să mergem la medic când nu funcționează autoturismul. Fiind un om care prin definiție ajută pe alţii, medicul ne va repara şi pana.

USB şi-a propus să ne salveze. Este un ţel de apreciat, dar pare a fi o distanţă mare de la intenţii la posibilităţi. 

Nicuşor Dan are marele avantaj de a nu deţine nicio primărie în Bucureşti şi de a putea critica din Consiliile Locale. Aceasta face ca privilegiul scorului mare să nu se erodeze în lunile de până la alegerile generale. Va fi oare suficient pentru a dezvolta structurile naţionale de care are nevoie pentru un scor bun la alegerile parlamentare?  Nu este imposibil.

Dar la fel de posibil este ca exemplul legionarilor plini de bunăvoinţă să fie repetat. Tineri, educaţi, promovând purismul, lipsiţi de experienţă practică, într-o lume în care cei ca ei erau în ascensiune, având un lider incontestabil, confruntându-se cu un sistem politic în degringoladă. Lumea de azi seamănă cu cea din anii 1930. Venim după recesiune, vrem schimbare, avem exemple precum Allianza für Deutschland, Syriza, UKIP, Moviemento 5 Stele.