O istorie (intuitivă şi inexactă) a încărcării programei şcolare? (I)

Graţie lui Andreï am dat peste opinia extrem de interesantă a unui alt Andrei, fost student şi elev de vârf, care vorbeşte despre sistemul de învăţământ de la noi privindu-l din afara sistemului. Rechizitoriul acestui Andrei la adresa societăţii româneşti pune mai multe puncte pe ei, cel mai important fiind fără îndoială cel legat de calitatea programelor şcolare, acuzate de supradimensionare, de supraîncărcare cu conţinuturi inutile şi de ignorarea a ceea ce este util pentru integrarea în societate.

Interesant este de observat şi faptul că toţi actorii din sistemul educaţional (elevi, părinţi, cadre didactice preuniversitare şi universitare, inspectori, funcţionari din Minister, cercetători în ştiinţele educaţiei, politicieni) agreează cu faptul că programa este supraîncărcată aproape la orice materie şi în orice an de studiu. Mai greu este acceptată, dar este acceptată ideea că şcoală ar trebui să pună accentul pe formarea de abilităţi, pe cunoaşterea de moduri de a face (în noul limbaj de lemn li se spune, cred, competenţe) şi abia apoi să se ocupe cu transmiterea de informaţie.

Paradoxal însă, deşi există un acord cu toate acestea, când se purcede la implementare … nu se întâmplă nimic în acest sens. Ipotezelor implicite ale lui Andrei, legate de evitarea unei muncii „sisifice” de schimbare a programelor şcolare din temelii, le-aş adăuga alte câteva explicaţii ale prezentei „împotmoliri”, pornind de la istoria modului în care s-a ajuns aici. Redau istoria cu pricina mai jos, cu precizarea că este probabil marcată de multe inexactităţi, fiind reconstituită din câteva observaţii disparate şi nu prin studiu sistematic.

Anii 60-70: România decide tacit că trebuie să fie cea mai performantă ţară la olimpiadele şcolare de matematică şi fizică. Matematica şi fizica reprezentau disciplinele forte ale modernităţii, iar regimul comunist avea nevoie de legitimare. Performanţa şcolară atestată prin rezultatele la olimpiadele internaţionale putea creşte prestigiul conducătorilor … Consecinţa: programa şcolară la mate şi fizică creşte. Multe dintre lucrurile care ar fi trebuit/putut fi studiate în facultate sunt împinse în programa de liceu. Alte discipline (biologie, istorie, chimie, geografie etc.) vor urma exemplu, măcar pentru a întări poziţia masiv ameninţată a cadrelor didactice din domeniile respective.

Anii 80: încep presiuni dinspre cadrele didactice din licee spre mutarea unor părţi din programă înapoi către facultate. Unele manuale (în principal tot matematica şi fizica) păstrează nişte „lecţii opţionale”, marcate cu fonturi mai mici. Programa însă nu este diminuată.

Anii 90: Săptămâna de lucru are acum 6 în loc de 5 zile, însă programa rămâne aceeaşi.

Anii 1990-2000: Noi manuale sunt tipărite, urmând însă, în linii mari, aceleaşi programe şcolare.

Consecinţe pe termen lung:

Oamenii încep să fie convinşi că ceea ce se învaţă la şcoală şi ceea ce este importat în viaţă sunt adesea lucruri complet opuse. Încrederea în nevoia de educaţie continuă să existe, destul de puternică, însă sensul ei tinde, mai ales după 2000 să se schimbe în convingerea că e nevoie de acoperirea cu diplome şcolare, şi că acestea se pot cumpăra.

Vestiţi gânditori precum Nicolae Mischie, Lili Olguţa Vasilescu, Miron Mitrea şi alţii ca ei devin doctoranzi şi apoi doctori în ştiinţe. Alţii, precum Elena Udrea sau acelaşi Nicolae Mischie, devin cadre didactice universitare. Unii mai slab cotaţi, precum Gigi Becali sau Marian Vanghelie, par a încerca strălucitoare cariere de … student în anul 3-4.

Toate aceste evenimente întăresc percepţia că diplomele se pot cumpăra, continuă procesul lent dar sigur de slăbire a calităţii participării la activităţile şcolare şi, conjugate cu penuria de resurse umane din România, la modul general, cu impact imediat asupra celor din învăţământ, contribuie la calitatea greu-de-caracterizat-politicos a învăţământului românesc …

(va urma)