Portrete (II)

Probabil că aş fi amânat la nesfârşit scrierea postării anterioare, dacă nu m-aş fi uitat la televizor ieri seară.

Mi-am amintit de un drum la Bruxelles, de acum câteva săptămâni. În sala de aşteptare de la subsolul aeroportului Otopeni – Tarom nu are bani să plătească burduf, aşa că te duc cu autobuzul de la boarding la scara avionului, aşadar în sala cu pricina se derula spectacolul obişnuit oferit de funcţionarii români ce petrec toată săptămâna la Bruxelles şi de cei care plecau de duminică seară pentru a se întoarce sâmbătă dimineaţă.

Nu lipseau fluturatul paşapoartelor diplomatice, guduratul pe lângă europarlamentari, secretari de stat sau oameni de afaceri. Unul dintre cei linguşiţi făcea o figură aparte: nu vorbea în gura mare, ca şi cum ar face o demonstraţie de putere, părea a respinge tentativele de gudurare, era mai degrabă izolat, era îmbrăcat decent, fără fasoane, dar cu haine de calitate, nici scumpe, dar nici ieftine, din cele ce se destramă la prima purtare.

Am fost vecini de culoar în avion şi l-am putut vedea: nu vorbea tare cu ceilalţi, nu trata de sus stewarzii, citea o carte (despre viaţa lui Alexandru Macedon, în limba română), zbura la clasa economic.

Mi-a plăcut omul. De altfel îi mai apreciasem în câteva rânduri, văzându-l intervievat, răspunsurile cumpănite, faptul că ştie despre ce vorbeşte şi nu spune cuvinte doar pentru plăcerea de a se auzi vorbind. Îmi plăcuse modul în care atrăgea atenţia asupra unor riscuri ale României, altfel ignorate de clasa politică românească. Părea a fi altfel, diferit mult faţă de mult mai celebrul său frate.

L-am revăzut aseară la televizor. Avea acelaşi comportament, chiar dacă zilele acestea i se termină mandatul de comisar european.

Sper să nu mă înşel asupra sa, adăugându-l aici, la România pozitivă, pe Leonard Orban. Şi mai sper ca următorul comisar european român să i se apropie ca valoare.