Importanţa socială a profesiilor

Vorbeam în urmă cu ceva timp despre raportul cercetare/predare în universităţile contemporane şi despre sincronismul redus al României la tendinţele internaţionale. (România acordă o atenţie sporită predării).

Hai să vedem acum cum arată opţiunile societăţii româneşti în domeniu:

1. În prezent gradele academice din cercetare (Cercetător 1, Cercetător 2, Cercetător 3, Cercetător, Cercetător asistent) sunt echivalente celor din învăţământul universitar (Profesor, Conferenţiar, Lector/Şef lucrări, Asistent, Preparator). Salarizarea este în principiu aceeaşi, ca şi criteriile de promovare. Ce e drept, ca să treci de la lector la conf şi de la conf la prof, poţi să beneficiezi de anumite echivalări (mai multe articole din reviste româneşti pot fi echivalate cu un articol internaţional), pe care se pare că oficial nu ai voie să le faci la ascensiunile corespunzătoare din cercetare. În plus, ca CS2 ai ceva mai puţine drepturi decât ca şi Conf: nu ai voie să faci parte din comisii de doctorat.

2. Propunerile legate de noua grilă de salarizare extind un pic diferenţele dintre cercetare şi predare: la aceeaşi vechime, coeficienţii din învăţământ sunt un pic mai mari decât cei din cercetare.

3. Mai mulţi colegi din învăţământ mi-au spus în ultima vreme, cu o surprindere indignată: „Cum adică, a fi conferenţiar e echivalent cu a fi cercetător ştiinţific 2????”

4. Primesc de la o instanţă a administraţiei publice o listă preliminară de invitaţi la lansarea unui raport. Sunt mai mulţi autori ai raportului. Cei din universităţi sunt denumiţi, oarecum vanitos, „Prof.Univ.dr. Xyz Xulescu”, „Conf.Univ.Dr. Zkq Yulescu” şi chiar „Asist. univ. drd. Qjw Qulescu”. Funcţionarii de prin agenţii internaţionale Sunt „Dr. Xyz Xulescu”. Cei din cercetare, ca şi cei de prin ONG-uri sunt referiţi doar prin nume. (Mie mi se părea firesc să fie doar numele la toţi autorii. M-a izbit însă inegalitatea explicită marcată de funcţionarii publici români între cei din universităţi şi restul, la calificări egale sau chiar inferioare).

5. La aprobarea bugetului dezastruos alocat anul acesta cercetării, mai mulţi colegi mi-au spus: „şi ce dacă, la educaţie e 5%”. Trebuie spus şi că, din bugetul alocat cercetării, de fapt cea mai mare parte merge către universităţi (acestea aplică şi utilizează apoi banii prin granturi de cercetare).

6. În mai toate şcolile doctorale din sociologie, indiferent de universitate, şeful desemnat sau în curs de desemnare al acestor forme de învăţământ avansat, este un respectabil profesor universitar, care însă nu a publicat niciodată articole în reviste cotate ISI (adică cele de prestigiu internaţional, acolo unde se publică ultimele noutăţi în ştiinţă).

Toate cele de mai sus sunt semne care, în opinia mea, confirmă ferm decizia societăţii româneşti şi a mediului academic de a se concentra pe predare şi de a lăsa deoparte cercetarea. Rămâne de văzut dacă aceasta va fi o strategie de succes.

(Opinia mea este că ar trebui să avem, cât mai repede, o serie de fuziuni între universităţi şi institutele de cercetare, care să readucă cercetarea în universităţi, să forţeze atât pe cei din cercetare , cât şi pe cei din universităţi să iasă din mediocritate, şi să permită dezvoltarea unor universităţi de vârf, care să poată pătrunde intre primele 500 de universităţi ale lumii).