Ignoranță guvernamentală?

CONTEXT

România are un deficit cert de forță de muncă. Am avut destul de mulți ani de creștere economică, dublați de emigrare și de absența aproape completă a imigrării. Sunt multe domenii în care locurile de muncă rămân neocupate luni, dacă nu chiar ani în șir. Medici și asistente, IT-iști, cadre didactice de calitate, electricieni și instalatori sunt doar câteva exemple.

Te-ai aștepta să vină din urmă o generație capabilă care să suplinească deficitul, în timp ce vârsta de pensionare ar crește. Nici unul din aceste lucruri nu se petrece. Mai rău, 4 din zece adolescenți au dificultăți de a rezolva probleme simple, de logică, de a descurca în lumea de azi, după cum o indică testele PISA aplicate în România.

Te-aș aștepta să atragem migranți. Legea românească este însă clară: avem o cotă de maxim 5500 cetățeni non-UE care pot primi drept de muncă pe an (aceasta este o cotă pe care o controlăm, nu ne-o impune nimeni). Ceea ce înseamnă că putem atrage doar cetățeni din UE (de fapt, probabil că nici aceștia nu ar fi bineveniți, dar ne impune legea UE să îi acceptăm; este aceeași lege ce permite românilor să lucreze în Italia, spre exemplu).

Dar statele UE sunt toate mai bogate și plătesc salarii mai bune decât noi și bulgarii. Ceea ce înseamnă că aici vor veni să lucreze predominant cei ce nu găsesc de lucru altundeva. Adică nu neapărat cei mai bine pregătiți.

CE SPUN PARTIDELE

ALDE este cel mai clar: nu avem nevoie de imigranți. Deloc. Se vor întoarce românii din diaspora. Am opinat de mai multe ori că această poziție este o himeră pe care Tăriceanu o tot repetă încă de pe vremea când era prim ministru.

USR este și el clar: programul său pentru educație nu există. Și nu poate invoca scuza ieftină că nu a avut timp să se pregătească pentru că ar fi un partid nou. Pur și simplu nu a avut nici un rând despre educație nici în campania de la alegerile locale.

PNL are un program subțire la educație. Subțire rău. Și nu a avut nimic în program despre migrație, fie ea imigrație sau emigrație.

Guvernul … ei bine, guvernul este decis: propunerea de buget scade bugetul alocat educației (ce e drept crește la cercetare cu triplul scăderii de la educație), alocă mai mulți bani ministerului pentru diaspora (dar nu avem practic nicio alocare pentru imigranți).

CE SE PETRECE DE FAPT

De fapt, Guvernul a mai făcut un lucru. Ar vrea să rezolve problema forței de muncă prin grațieri. Ordonanțele celebre au cel puțin șapte consecințe:
(1) Scot din închisori niște vajnici muncitori, aflați în floarea vârstei, precum Voiculescu sau Vîntu. Și îi păstrează liberi pe Dragnea și Ghiță, cei ce aduc plus valoare nației.
(2) Țin departe de țară românii plecați și încurajează emigrarea.
(3) Îi fac pe adolescenți să înțeleagă că a absolvi instituții de învățământ dubioase te duc la fotoliul de ministru.
(4) Legitimează furtul și abuzul. Creează astfel un mediu propice acelei generații din care 40% are premisele de a nu reuși să se descurce în viață prin cunoaștere. Valorile inculcate sunt adecvate susținerii unor lideri pentru care justiția este discriminatorie și unei societăți de tip tradiționalist, în care contează ce are chef unul sau altul, și cine are gura sau pumnul mai mare, nu ce spun legile.
(5) Învrăjbesc societatea. Prin aceasta continuă tradiția marilor gânditori Iliescu și Băsescu.
(6) Previn imigrarea. Nimeni nu va vrea să vină aici. Nici măcar investitorii. Ba nu, or să vină unii. Ăia care nu își doresc fair-trade. Dar stai, pe ăia tocmai ce a decis Trump că vrea să îi atragă în SUA:
(7) Prin urmare, Guvernul se asigură că nu vom mai avea creștere. Dispare astfel automat deficitul de forță de muncă.

CONCLUZIE

Punct ochit-punct lovit. Vivat Guvernul! Eficiență maximă: problema rezolvată, pacientul e mort.
Auf wiedersehen, good bye, adios speranțe de mai bine.

Pe scurt: România se află în față unui nou test al capacității instituționale de a elimina acțiunile nesăbuite ale unora. Să vedem cum rezistă.

Lista lui Dragnea? Poate nu...

În anii 1930, legionarii împușcau cu sânge rece pe cei ce îndrăzneau să gândească.

În anii 1940, fruntașii PCR îl forțau pe Regele Mihai să abdice, șantajându-l prin amenințarea de a linșa studenții și amenințându-l cu pistolul.

În anii 1950, comuniștii își executau opozanții fie după procese contrafăcute, fie puțin câte puțin, în pușcării. Un nou regim al terorii s-a instalat timp de patru decenii.

În 1990, Ion Iliescu cheamă de mai multe ori minerii în ajutor, explicit sau nu, și le mulțumește (explicit) pentru că au plantat panseluțe.

În anii 2000, Traian Băsescu îndeamnă la a trage în țeapă parlamentari, un atac la democrație ce părea a nu mai fi posibil în acest mileniu.

Anii 2010. În 2016, Liviu Dragnea postează pe pagina sa de Facebook: „M-am întors de la instalarea președintelui Americii și l-am găsit pe președintele României în fruntea unei noi mineriade, o manifestație neautorizată, împotriva guvernului României, împotriva ordinii constituționale și împotriva votului popular din 11 decembrie, sabotând legalitatea care stă la baza statului de drept.” Mesajul continuă în termeni ce amintesc deopotrivă de Ion Iliescu și Traian Băsescu, de atitudinea acestora față de orice nu era precum își doreau, față de dialog în sine.

În unele localități din România, primari precum PDL-istul din Ploiești, au interzis cu desăvârșire orice manifestație publică în zona centrală a orașului. În numele ordinii. La fel ca în perioada comunistă, nu-i așa? În 1990, Ion Iliescu a invocat aceleași circumstanțe pentru actele sale de o violență subumană. În anii 2000, Traian Băsescu s-a bătut cu pumnul în piept că apără democrația, dar procedând în sensul opus celui clamat. În fapt, absolut toți s-au lăudat că apără o cauză justă, cauza poporului…

Violența se exprima cu un secol în urmă prin împușcarea și exterminarea adversarilor. Mai apoi a însemnat să îi instigi pe alții să o facă. Mai apoi a urmat doar tragerea simbolică în țeapă a 322 de inși ce aveau altă părere decât președintele, o violență însă neimaginabilă în lumea pe care unii dintre noi o dorim.

Vor urma PSD și Dragnea calea predecesorilor lor, așa cum mesajul lui Dragnea pare a sugera? Este încă timp să se oprească. Sau poate că mesajul este doar o penultimă expresie a temerii că va ajunge la închisoare? Dragnea poate evita să fie următorul nume de pe lista alăturată.

Cântecul de lebădă al căpșunarului

Ignoră clinchetul de WhatsApp. O privi iarăși cu ochii căprui, cu pupilele dilatate.

„Te invit în oraș, să sărbătorim împreună…”

Își ridică privirea spre el, așeză o șuviță rebelă. Clivajul halatului dezgoli privirii începutul unui sân.

„Știi, se nimerește prost”.

Tableta era în apropriere; telefonul zbârnâia și el acel sunet de mesaj venit pe Facebook.

„Nu am fost la coafor, am de citit pentru job, este …¨

Mâna se încordă ușor, degetele tremurară imperceptibil. Fu convins că ea nu are cum vedea. Este frumoasă, își spuse, cu inima bătând iute. Absolut încântătoare, gândi.

„Nu te superi, știu că e a treia oară, dar ieri a fost zăpada, apoi oboseala aceea …”

Era ceva în newsfeed-ul de ieri. Zâmbi.
„Nu m-am priceput niciodată să fiu insistent. Mai exact îmi pare inutil. Cine nu mă vrea …”

Simți cum halatul flutură și căută să și-l strângă peste sâni, declanșând o nouă cădere a șuviței. Coloana era dreaptă sub mușchii încordați. „Eu??”

„Le-am oferit mereu ce aveam de dat. Nu mă vor și pace. Nu tu. Ei. Ea. Societatea. Fiecare societate are dreptul să își aleagă propriul ei drum, propriile ei valori, propriile ei norme. Îmi lasă senzația că nu mă vor, că orice spun este în van, că sunt singurul care mă aud, că vorbesc doar pentru mine. Că doar eu mă înțeleg, că nu e lumea mea, că sunt prea departe de toți, prea la margine…”

„Te iei prea în serios, cui îi pasă de …”

„De ce să insist? Chiar dacă mi-o doresc cu nesaț… Refuzul ei este aproape cert. Oamenii se adună unii cu alții, își creează propriile grupuri și plăceri, plagiază de la unii la alți, să zic așa, se simt bine așa cum sunt. Ce rost are să dau și eu buzna în viața lor? Să mă simt mereu că nu sunt de aici…”

Se răsuci și porni pick-ul generației lor, cu o apăsare de buton. Așeză șuvița. Macaraua rămăsese la jumătatea discului, la un refren mai degrabă recent decât adolescentin. „Dragostea e o salatăăăă…” șopti, parcă pentru a nu-i opri verva.

Cu ochii la buzele ei …

„cu ceva sare în plus”,

… la ochii ce îi sclipeau…

„Ea se ia pe farfu…”

Se ridică din fotoliu, o învălui îndepărtând-o de pick-up și începură a dansa, fără vreo invitație.

Se trezi brusc, în liniștea totală, în întuneric și frig, cu un colț al lunii ce se vedea printre cercevelele celulei de la marginea lumii. Își dori să fi răspuns invitației lui. Măcar o dată…

Domnia sa, prostălăul

Are doctorat, că asta are oricare. Are și abilitare, scrisă de doi trepăduși. 4 articole ISI, că era nevoie de ele. Publicate în coautorat cu un doctorand și cu alți trei colegi. Dacă o fi să iasă de un plagiat, doctorandul e de vină, chit că între timp a ajuns și el conf. Da’ nu ie plagiat, că i-a zis doctorandului să ia o pagină de la unii și restul de la alții. Patru pagini e numai bine pentru patru autori cât sunt ei la acel articol. A trimis și un mail către unii dintr-o comisie de neica nimeni, în care le-a explicat cum el, marele profesor, șef de școală și inspirația noilor generații, nu se dă mare cu articole publicate prin nu’știu’ce jurnale, ci are cărți adevărate, capitale pentru națiune.

Scoase la edituri de prestigiu, precum Editura Ecumenică și Editura Universității din Băicoi. Și este și singurul tradus în limba americană. Au tipărit ăia chiar și un exemplar din carte. Și este și omu’ anului. A dat și bani pentru asta, că nu ajunge așa, oricine, om al anului, în cartea aia cu 3726 de pagini în care e descris și el timp de 6 rânduri. În americană, mânca-ți-aș!

Șef de trib, șeful șefilor, patron de fundație, urmărit de DNA. Este de toate.
Senator și deputat.
În curând ministru, și apoi mai sus. Mult mai sus. Să-l judece colejii lui, acadamicenii.

Puneți voi numele, funcția, știința. Nu contează. E sub 4%.

Și oricum are la fel de multă minte ca Domnia sa, absolventul de MIT. Sau ca fata cu 5,35 la Bac. Sau ca profesorul care ne explică că teza de doctorat are o parte originală și una care nu trebuie să fie originală. Dovadă că toți suntem otova. Numai buni de a fi parlamentari. Numai buni să ne certăm despre cine o fi rudă cu nu-știu-care și despre ce fel de sâni are. Astea sunt lucrurile cu adevărat importante.

Alegeri 2016, ultima mea postare: premierele

Alegerile parlamentare 2016 aduc în prim plan mai multe premiere în istoria recentă a României. Am selectat câteva:

1. Pentru prima oară după 1990, sunt de votat în principal partide, nu coaliții. (1992: CDR, 1996: CDR, USD; 2000: Polul Social Democrat (PDSR+PUR+PSDR), CDR2000; 2004: PSD+PUR, ADA; 2008: PSD+PC ; 2012: USL, ARD).

2. Pentru prima oară avem vot prin corespondență.

3. Pentru prima oară în postcomunism nu poți vota din străinătate dacă te afli acolo pe termen scurt. La fel, nu poți vota din țară dacă ai rezidența în străinătate. (oare vor afecta acestea numărul de electori prezenți la vot).

4. Primele șapte partide acoperă mai tot spectrul politic, cel puțin declarativ: un partid naționalist de stânga (PRU), un partid de stânga – social-democrat (PSD), un partid fără doctrină (USR), două partide creștin-democrate (PNL, PMP), un partid liberal (ALDE), un partid etnic (UDMR). La nivel național, se adaugă alte partide micuțe ce completează acest tot: un partid naționalist de dreapta (ANR), un partid ecologist (PER), și încă un partid naționalist (PRM).

5. S-a renunțat la experimentul uninominal și se votează din nou pe liste, societatea definind astfel, explicit, prin reprezentanții săi politici, faza curentă de dezvoltare drept fiind una a căutărilor.

6. Pentru prima oară după 1990, este posibil să avem un guvern monocolor și fără sprijinul altor partide*.


* Dacă nu considerăm minoritățile naționale drept un partid…
* Avem următorul istoric: 1992: FDSN+(PUNR+PRM+PSM); 1996: CDR+PD(FSN)+UDMR; 2000: PDSR+PUR+PSDR; 2004: ADA+PC; 2008: PDL+PSD; 2012: USL.
* Un scenariu în care s-ar putea ajunge la guvern monocolor: PSD scoate scorul din sondajele publice recente (de exemplu cel al IRES). PRU și UDMR nu intră în Parlament sau nu o fac pe calea normală (cazul UDMR), ceea ce face ca numărul voturilor ce se redistribuie să fie spre 9%. Din acestea, PSD ar primi cam jumătate, ceea ce l-ar duce spre 49% din mandate. Cu cele 14 ale minorităților naționale, ar putea avea o majoritate simplă. oricum, e improbabil ca în acest caz să nu apară un protocol de colaborare cu ALDE. (lucrurile devin și mai simple dacă ALDE sau PMP nu trec pragul electoral).

Alegeri 2016: temele de campanie cu adevărat relevante

Erau numeroase teme de discutat pornind de la programele electorale ale partidelor. Am audiat în ultimele săptămâni multe opinii categorice despre faptul că mă uit la programele de partid. Oameni care nu au îndoieli mi-au spus, pe Facebook, fraze precum: „De cand au partidele noastre programe ? [...] altceva nu au, sau doar de fatada, nu avem noi cu adevarat doctrine, se prefac si ei”

Poziția de mai sus mi se pare calea simplă spre a evita munca. Munca de a studia ce au de spus partidele, de a le forța să facă lucrurile așa cum se fac.

Din fericire sunt oameni care au depus efort în a citi programe și a le compara. Menționez aici alegeriparlamentare2016.ro și openpolitics.ro.

Citind programele, devin evidente unele dintre subiectele fierbinți ale orei, cele care atrag soluții diferite dinspre partide.

Sănătatea ar fi trebuit să fie un subiect cheie de campanie. Acolo, PNL dublează salariile și elimină migrația medicilor. PSD elimină impozitarea. ALDE leagă creșterile salariale de dinamica PIB. PMP organizează spitalele ca fundații, transformă contractele de muncă în contracte pe termen limitat și leagă plata de performanță. USR propune niște sloganuri. Soluțiile sunt atât de diferite, încât meritau dezbatere. Iar cei că spun că partidele nu au programe, ar găsi motiv să tacă și să își aducă aminte despre rolul alegerilor în socializarea politică: este momentul când oamenii conștientizează chestiunile fundamentale și le dezbat. Sănătatea este foarte sus de 2 ani încoace pe agenda publică. Și iată că partidele au produs frânturi de program, axate pe principii divergente. Nu era cazul ca măcar acest lucru să fi fost discutat săptămâni la rând? Nu era cazul ca media să insiste propunând subiectul? Sau să întrebe partidele de ce niciunul nu amintește de contingentul de medici neromâni, non-UE, școliți însă în România, cu rezidențiat făcut aici, și care nu au drept de practică în spitale fiindcă nu sunt cetăți români, căsătoriți cu români, părinți de români sau fiice/fii de români?

Migrația este iarăși interesantă. Emigrația și imigrația. ALDE și PMP o resping implicit sau explic pe a doua. USR și PMP sunt cei care nu se mai îmbată cu iluzia că vor reveni migranții. PSD și ALDE aruncă bani pe a-i aduce înapoi. Pentru PNL subiectul nu există.

Taxarea implică relaxare fiscală din partea PSD și PNL, impozitare progresivă pentru PSD, deduceri progresive pentru copii în cazul UDMR, iar PMP propune bonusuri pentru firmele ce plătesc anticipat impozitele.

Iar exemplele pot continua. Avem prin urmare discrepanțe importante și interesante între partide, chiar și în puținul oferit prin programe de guvernare subnutrite. Dar dacă societatea nu le cere mai mult, de ce s-ar obosi ele, partidele, să ne ofere mai mult? Și dacă nu ne oferă mai mult, ce pretenție să avem de la guverne??

Campania electorală este pretudindeni principalul mijloc de socializare politică. Este momentul când societatea acordă atenție maximă modului în care este organizată și soluțiilor propuse spre a o face mai eficientă. Este momentul în care sunt puse bazele direcției de evoluție pe următorii 4 ani.

La noi, discuția se poartă aproape exclusiv despre persoane și este moderată de jurnaliști adesea nepregătiți sau nefamiliarizați cu temele abordate. Societatea stă să se plângă despre faptul că nu ar fi programe, dar nu se apleacă asupra lor. Adesea postează pe Facebook despre cât de slabi sunt candidații.

Politicienii vor fi pe măsura mediului în care evoluează. Și vor posta și ei pe Facebook despre cât de slabi sunt adversarii.

Direcția României pentru următorii 4 ani este prin urmare deja decisă: va fi una confuză, fără un fir roșu călăuzitor. Întocmai programelor electorale, întocmai efortului celor ce au organizat sau urmărit dezbateri pre-campanie și în campania electorală.

Aceasta cred că era principala temă de campanie a noastră: cum facem să înțelegem că pentru a avea o societate funcțională, trebuie să renunțăm a mai căuta vinovați și să începem să punem umărul la a construi această societate. Și ar trebui să facem așa ceva chiar dacă acest lucru presupune să depunem efortul de a gândi și de a ne face meseria. Altfel vom rămâne la nesfârșit cu văicăreala că la noi nu merg lucrurile cum trebuie.

O cale simplă de a aplica cele de mai sus, este să monitorizăm cum sunt implementate programele electorale. Aș fi curios: știți un curs la nivel de licență, master sau doctorat, la o universitate din România, care a avut ca tematică analiza programelor electorale în această campanie? (sunt vreo 10 departamente de științe politice și vreo 14 de sociologie, fără a mai menționa administrația publică sau relațiile internaționale) S-ar putea porni de la exemplul cursului respectiv...

Alegeri 2016: concurenții

Sunt șase actori importanți în alegerile parlamentare din acest an. Iată o evaluare succintă, bazată pe citirea programelor electorale (de guvernare).


La vârf este din nou PSD. Cu o doctrină clară, consolidată, cu un program de guvernare coerent, cu niște lideri dubioși, cel îl fac să fie probabil singurul partid european însemnat al cărui lider are o condamnare de ispășit ce îl împiedică să fie prim ministru. Este chiar mai rău decât să îl numești pe Pițurcă purtător de imagine, așa cum s-a petrecut acum câțiva ani, pe când antrenorul naționalei era condamnat și Guvernului îi plăcea situația.

În eșalonul doi avem două partide fără doctrină. Sondajele par a plasa PNL mai sus decât USR, dar ierarhia finală va depinde de mobilizarea la vot. Eu mă aștept ca votanții USR să fie mai prezenți în față urnelor decât alții, dar nu bag mâna în foc pentru asta.

PNL suferă încă după multiplele importuri realizate de fostul PNL, coroborate cu inconsistența fostului PDL. În momentul fuziunii, PDL trecuse de la social-democrație la creștin-democrație și suferise fragmentarea dată de renunțarea la papucul autoritar al lui Traian Băsescu. Era momentul afirmării unei identități clare, dar în schimb a venit unirea cu PNL, ce poate fi văzută ca o diluare a potențialului PDL ca partid creștin-democrat. PNL se remarcase în ultimii 15 ani prin incapacitatea de a propune un lider. Aceasta se manifestase prin importul de candidați, pe care îi numise lideri de partid, începând cu Teodor Stolojan și ajungând la Klaus Iohannis. Primul venise cu propunerea autoritară de a numi el, în calitate de președinte, echipa de conducere. Adică orice altceva decât liberalism, dar liberalii de atunci nu doar că au acceptat ideea, dar au perpetuat-o și după ce Stolojan s-a transferat din nou la PDL, unde mai jucase și pe când acesta se numea FSN. Derapajele non-democratice s-au concretizat acut în primăvară, când noul PNL a găsit drept candidat la București … pe Marian Munteanu!

Toate acestea se resimt în oferta curentă a PNL. Programul electoral este subțire, o dezamăgire totală. Candidații includ nume profund pătate sau rude ale acestora.

USR și PMP sunt contestatarii. Ambele partide se definesc ca partide anti-sistem. Ambele sunt mai degrabă partide personale decât centrate în jurul unui program politic clar. Primul, USR, nu are un program al său, ci doar unul subsumat ideii că ceilalți sunt răi. USR ar fi bun fiindcă are oameni capabili. Dar oamenii capabili sunt cei care propun programe coerente, nu-i așa? Iar la USR nu există aproape nimic concret în afară de sloganuri cu iz populist.

PMP este mai solid în propunerile sale, bazate pe unele studii anterioare. Dar atenția pe care o acordă liderului unic este incredibilă și devaluează programul. Altfel, PMP se putea clasa pe al doilea loc în ce privește corența programului, chiar dacă acesta este mai degrabă laconic.

O altă deosebire dintre USR și PMP rezidă în faptul că primul nu are în componență prea mulți politicieni cu vechime. Acesta este unul dintre aspectele care atrage electorat către USR, alături de vârsta candidaților. Pe de altă parte, este greu de spus că acești tineri politicieni chiar știu ce au de făcut, din moment ce nu pot propune obiective concrete, măsurabile, în raport cu care să evaluezi eficiența. Oare nu au învățat în corporațiile de unde spun că vin cum se face un plan de afaceri? Confuziile pe care programul le are în raport cu tot sistemul de protecție socială sugerează mai degrabă nepricepere.

PMP se mai remarcă și prin incorporarea unor elemente naționaliste. La fel face și ALDE. Ambele partide par a se teme de pierderea de voturi la dreapta lor.

ALDE nu se remarcă prin nimic. Programul său nu este disponibil nicăieri în mod oficial. Temele sunt puține, au nuanțe naționaliste,  dar includ și idei interesante, greu de evaluat însă în absența unui program scris.

Al șaselea actor important este UDMR. Partidul etnic pare a fi renunțat la a atrage electorat ne-maghiar și propune un program succint, ce nu include aproape nimic. Liderii și candidații săi, ca și la PNL; PSD, ALDE, PMP, includ nume cu CV-uri marcate de scandaluri de corupție. Pornind de la consistența programul și prestațiile electorale anterioare, aș spune că UDMR este cea mai mare dezamăgire a acestei campanii. Să fie un semn că partidul urmează calea luată de PUNR și PRM? Sau prezența PRU va fi de natură să țină UDMR în viață?

Dacă reconstruim eșichierul politic pornind de la distincția stânga-dreapta, am avea PSD spre stânga (dar solicitând scăderea taxelor), ALDE și PMP spre dreapta (primul cere însă creșterea ajutoarelor de stat), iar UDMR spre și mai dreapta (se ocupă aproape exclusiv de chestiuni etnice – cele regionale au substrat etnic). PNL și USR oscilează de la stânga la dreapta. USR o face mai puțin, pentru că are un program mai scurt.