Salman Rushdie, Versetele Satanice, Polirom, 2007. Ediţia originală: 1988.
E vorba de a treia mea experienţă cu autorul indian stabilit în Marea Britanie. Prima fusese Ruşinea, o carte care mi-a plăcut. A doua a fost Furie, pe care nu am reuşit să o parcurg.
După Furie, nu aş fi citit Versetele satanice, dacă nu era celebră. Eram curios să văd ce e atât de ultragiant încât ayatollahul Khomeini să îi facă publicitate gratuită condamnându-l la moarte pe autor…
Am descoperit o alegorie, sau mai exact un lung şir de alegorii despre relativita
Numeroase subiecte sunt abordate, alături de bine şi rău, cele 650 de pagini oferind suficient spaţiu pentru discuţii despre imigrare şi identitate, religie şi ştiinţă, dragoste şi ură, statornicie şi infidelitate, tensiuni între generaţii, percepţia asupra celuilalt şi multe altele.
Altfel, Versetele satanice reprezintă un roman întortocheat, marcat de deschiderea continuă de paranteze în paranteze în paranteze în paranteze, fiecare dintre acestea constituind acţiuni secundare ale celor câteva acţiuni principale. Acestea din urmă sunt la rându-le întrepătrunse şi dificil de urmărit în sine.
Poate că senzaţia de încâlceală ar fi fost mai atenuată dacă aş avea mai multe cunoştinţe despre Coran şi despre măcar unele din multele repere culturale specifice spaţiului britanic sau indian la care autorul face referinţă (un exemplu: cărticele pentru copii cu largă circulaţie la un anumit moment în timp, în Anglia. La fel de bine poţi arunca într-un text o aluzie îndepărtată la guma-turbo-cu-surprize din România anilor 80. Din fericire, traducătorul – Dana Crăciun – aduce adesea explicaţii în note de subsol).
Una peste alta, Versetele… poate fi o lectură interesantă dacă ai răbdare cu ea, nu mi s-a părut a reprezenta o ofensă adusă Coranului, dar poate fi privită ca o blasfemie, similară probabil modului în care a fost receptată cândva idea că Pământul se învârte în jurul Soarelui. E posibil ca, dacă aplicaţia relativităţii bine-rău ar fi fost făcută pe Biblie în loc de Coran, bisericile creştine să fi reacţionat la rându-le vehement. În fine, după gustul meu cartea nu este o realizare literară de excepţie.
Un comentariu:
blasfemia este vazuta diferit in Europa fata de lumea musulmana. Europa secularizata suporta mai bine blasfemia fata de islamisti. cartea am citit-o si eu si nu mi s-a parut atat de dura fata de Islam pentru a putea fi anatemizata de ayatolah. dar musulmanul are altfel de sensibilitati religioase asa ca, probabil pasajele alea in care Rushdie vorbea despre profet, despre sotiile lui, despre arhanghel, despre felul in care primea Mahomed revelatiile, despre referirile la femei si la politeism sa fi fost deranjante pentru credinciosi. e bine ca exista asemenea carti ca poate in felul asta se incepe o secularizare a islamului intreprinsa chiar din interior.
Trimiteți un comentariu