Viziunea președintelui despre dezvoltarea României

Zilele trecute, Traian Băsescu a avut o luare de poziţie interesantă despre finanţarea cercetării româneşti. Pe scurt, domnia sa spunea că ţinta Comisiei Europene este alocarea a 3% din PIB pentru cercetare, că dânsul înţelege ca 2 puncte procentuale din cele 3 să vină din cheltuieli private, şi că oricum cercetarea românească nu poate absorbi aşa de mulţi bani. Detalii găsiţi pe Youtube, unde este postat discursul respectiv, sau pe Euroactiv, dacă preferaţi pe lângă video și un text mai amplu ce comentează declaraţia.

Discursul m-a trimis la procentul din PIB alocat de câţiva ani cercetării şi mi-a amintit de Ilia Iliev, cel ce, aşa cum ne lămurea Radio Erevan, de fapt nu câştigase o Lada, cum se zvonise, ci era vorba de o bicicletă, pe care nu o primise, ci îi fusese furată…

Altfel, departe de mine ideea că cercetătorii români ar face de felul lor prea multă cercetare. Mai mult, sunt ferm convins că, în cele mai multe ramuri ale ştiinţei, suntem undeva departe de coada Europei. Mai cred însă că o creştere treptată a resurselor alocate pentru cercetare, astfel încât să atingă MĂCAR 1%, ar putea creşte dacă nu calitatea, măcar numărul celor care realizează a continua cu sistemul curent de universităţi dedicate exclusiv predării nu duce la nimic bun. Infrastructura dezvoltată de cercetare nu are cum să se creeze atunci când subfinanţarea este deopotrivă cronică şi persistentă.

În fine, discursul preşedintelui spune multe despre priorităţile naţionale, despre direcţia pe care o vede domnia sa pentru România viitoare, şi despre un îndemn ascuns pe care l-am resimţit acut: „GO WEST!”.

Reciclarea în sectorul 5 - o petiţie online

Împreună cu câţiva prieteni am iniţiat o petiţie către primăria sectorului 5.

Ceea ce solicităm, in principiu, este luarea de măsuri care să ne permită să reciclăm hârtia, boranele, PET-urile, becurile şi alte chestii similar pe care le avem prin casă.

Textul complet al petiţiei se află aici: http://petitiionline.ro/81/reciclarea-%C3%AE-sectorul-5.

Dacă sunteţi de acord cu ce scrie acolo, vă invit călduros să semnaţi (electronic) petiţia.

Arbitrii-jucători şi calitatea cercetării în universităţi

CNCSIS a făcut publică componenţa preliminară a comisiilor ce urmează a evalua calitatea cercetării din universităţi. Procesul de selecţie a fost relativ transparent, ceea ce este îmbucurător. Rezultatele ar putea însă să pună sub semnul întrebării principiile selecţiei.

Este un prim lucru care surprinde: evaluarea este exclusiv internă: din comisii fac parte numai cadre didactice. Nu sunt acolo, spre exemplu, reprezentanţi ai mediului de afaceri, ai beneficiarilor cercetării. Mai mult, nu am observat nici persoane afiliate unor universităţi din afara României.

(Există ce e drept câţiva cercetători din institute de cercetare, dar cum probabil cu toţii predau în universităţi, ei nu constituie o sursă de evaluare externă).

Acest lucru se întâmplă în condiţiile în care: (1) învăţământul românesc este etichetat în general drept neperformant; (2) învăţământul românesc este caracterizat ca fiind orientat aproape exclusiv către predare; (3) cele două caracteristici anterioare se răsfrâng vrând-nevrând și asupra cadrelor didactice, indiferent de performanţa acestora; (4) sunt comisii în care membrii nu au decât maxim 1-2 articole publicate în afara României, în 15-20-30 de ani de activitate didactică.

Altfel însă, majoritatea comisiilor din majoritatea domeniilor largi ale ştiinţei includ cercetători de la mai multe universităţi, eliminând suspiciunile de evaluare părtinitoare.

Există însă și excepţii: de exemplu, la domeniul „Mine, Petrol şi Gaze”, de care sunt legat afectiv destul de puternic, însă la care nu mă pricep deloc, comisia include doar două persoane, ambele de aceeaşi universitate. E adevărat că sunt practic doar două universități care activează în acest domeniu, însă acest lucru nu schimbă senzaţia că UPG devine și arbitru și jucător. De aici nevoia de a avea și evaluare externă…

În alte cazuri, comisiile sunt întocmite doar de membri din universitățile mari. Este exemplul sociologiei (3 membri de la UB, câte unul de la UAIC și UBB). Oare să nu fi fost alte cadre universitare, cu cartea de muncă în universități din afara celor trei centre, măcar 75% la fel de prestigios ca membrii comisiei și care să fi acceptat să devină evaluator?

Exemplul sociologiei nu este însă unul izolat, ci pare tipic pentru comisiile de ştiinţe sociale, precum și de ştiinţele naturii, unde 3-4 universităţii furnizează mai toţi evaluatorii. Mai mult, adesea o singură facultate/catedră are majoritatea absolută în comisie. Oare cum ar putea evalua eficient o astfel de comisie universitatea din care provin majoritatea membrilor? Indiferent de cât de oneşti ar fi aceştia, nu cred că ar putea evita subiectivitatea. Iar a se retrage și a lăsa pe ceilalţi membri să evalueze, ar pune presiune pe aceştia, gândindu-se la cum ceilalţi, majoritari, vor evalua propria lor universitate…

Open source?

Pornind de la o postare a lui Alexandru Danu despre open source, am început să pun pe hârtie câteva lucruri despre legătura dintre progresul tehnologic şi software-ul negratuit.

Eu cred că:

(1) fiecare folosește ce i se potrivește
(2) costul software-ului în clipa de față este exagerat de mare


Pe de altă parte însă:

(a) producătorii de open source trebuie să trăiască din ceva. Nevoia de a avea surse de venit îi face să petreacă mai puțin timp producând software decât cei care o fac pe bani. Cu alte cuvinte majoritatea fie se apucă de altceva, fie se angajează la producători de software pe bani, fie se ocupă de programat doar în timpul liber. Prin urmare producătorii de open source în medie, au mai puțină experiență decât cei de programe negratuite.

(b) dezvoltarea tehnologică a hardware-ului depinde de capacitatea producătorilor de a investi în cercetare. Asta depinde de vânzarea produselor existente. Acestea nu s-ar vinde în ritm ridicat dacă nu ar exista mereu cerere pentru produse mai puternice, cerere creată de software care este capabil să utilizeze sisteme mai puternice.

(c) În general, editarea și procesarea de text, navigarea pe internet, şi chiar editarea de grafice, nu sunt activităţi care să consume multe resurse. Prin urmare a compara doar performanţele OpenOffice cu Microsoft Office sau ale GIMP cu Photoshop s-ar putea să nu reprezinte o probă relevantă. (BTW, OpenOffice mi se pare mult mai slab ca MicrosoftOffice, nereuşind din păcate să constituie o concurenţă reală). Altfel, din ce am văzut şi testat, programele pe bani sunt superioare ca viteză, interfaţă grafică şi uşurinţă în utilizare celor gratuite.

Argumentul meu este că în clipa de faţă, soluţiile software pe bani sunt superioare celor gratuite. În plus, ele sunt cele care trag după ele şi alte industrii, cum ar fi, în primul rând cea a producătorilor de hardware.

Evident însă, dacă aş ştii că un utilizator foloseşte calculatorul doar pentru a naviga pe Internet, a edita poze din când în când, a scrie ocazional un text, a vedea un film sau a asculta muzică, i-aş recomanda să nu arunce bani pe fereastră cumpărând software. Altfel, pentru orice utilizare profesională, cred că a cumpăra software constituie prima alternativă care trebuie luată în seamă, punând în balanţă costurile şi amortizarea acestora prin viteză superioară sau prin sarcinile suplimentare ce pot fi realizate.

Poveste şcolară

Aflu următoarea poveste, a cărei autenticitate nu am motive să o pun la îndoială: fiul, elev în clasa a VI-a, lua note mici la muzică. Notele contează dat fiind că media contează la admiterea la liceu. Profesorul de muzică ştie.

Mama elevului merge la şcoală. Profesorul de muzică ii spune că elevul nu are talent. Fiul studiază de şapte ani un instrument muzical, chiar aşa slab să fie el la muzică?? Mama îi spune acest lucru profesorului. Profesorul întreabă cu ce se ocupă mama. Mama spune că este stomatolog. Profesorul priveşte către „cadoul” pe care urmează să îl primească. Spune: „Şi abia acum veniţi la mine?”.

Oare legea nouă a educaţiei, dacă vom avea o lege nouă, va spune în continuare că notele din gimnaziu contează la admiterea în liceu???

Joaca de-a referendumul

Nebunia din urmă cu câteva zile, iscată de Prodemocraţia şi sondajul CCSB, şi despre care am vorbit în postarea precedentă, are şi un alt sens, mai subtil.

(1) la referendumuri stupide, prost pregătite sub aspectul informării, se prezintă de regulă doar cei care fie sunt ferm convinşi că soluţiile radicale constituie un panaceu univesal, fie preferă să gândească cu capul celui aflat la putere, aşa că sunt dispuşi să zică da la orice chestie populistă;

(2) referendumul din iarna trecută, cel cu unicameralul, a fost un referendum complet neprăgătit: conform datelor din caietul CCSB, la câteva luni de la vot, două treimi din populaţie nu are habar pe unde sunt parlamente bicamerale, iar majoritatea are cel mult vagi idei despre ce face în realitate Parlamentul.

Cu alte cuvinte, datele par a spune că "voinţa boborului" este discutabilă.

Ceea ce este stupid este că e nevoie să explici o astfel de banalitate. La urma urmei, şi Hitler a ajuns la putere destul de democratic...

Dictatura … celor 40%

Zilele astea au făcut vâlvă în presă câteva cifre, provenite din date de sondaj. Una dintre ele spunea că 91% din populaţie vrea să fie reintrodusă pedeapsa cu moartea. Sar peste detalii, disponibile la Turambar, specificând faptul că, de fapt era vorba de 91% din cei 50% care credeau că are rost să se discute despre aşa ceva. Adică 45,5%. La fel se întâmplă cu cei 47%*80%=41% care vor să îi pedepsească pe criticii religiei ortodoxe, sau cu cei 39% care vor să retragă cetăţenia celor ce şi-ar dori autonomia Ţinutului Secuiesc. Toţi constituie majorităţi doar pentru cei care vor să îi trateze drept majoritari, aşa cu pentru comunişti capitalismul este o chestie putredă, dominată de drogaţi.

Voi remarca în trecere dezinformarea flagrantă cu pricina, e vorba de o altă dovadă a „profesionalismului” presei româneşti. Cei de la Cotidianul, Jurnalul Naţional, Evenimentul Zilei, Adevărul, Gândul, Hotnews, mi-au amintit de povestea cu bicicleta de la Radio Erevan, parabolă a modului cum presa comunistă prezenta informaţiile în anii 1980. Unii dintre ei au observat prin text că cei 91% sunt parte a celor care vor un referendum pe tema respectivă, alţii pot invoca cel mult inabilitatea CCSB şi Pro Democraţia, care nu au scris în caiet cu fonturi mari de tot, că cei 91% erau procent din 50%, informaţie oricum disponibilă în pagina cu pricina. Altfel, titlurile mari spun cum setea de senzaţional îi face pe toţi ziariştii români să nu mai ţină cont de norme deontologice minimale.

Pe de altă parte, modul în care presa a reflectat rezultatele poate fi consonant cu modul în care românii definesc „majoritatea”: cei care sunt cu gura mai mare sunt majoritari, cei care deţin frâiele puterii financiare sau politice sunt majoritari, indiferent că e vorba de judecători, guvernanţi, senatori din opoziţie, şefi şi directoraşi, jurnalişti de doi lei şi cincisprezece bani. La urma urmei, în toamna trecută, o majoritate de două treimi nu a fost suficientă pentru a forma un guvern.

Indiferent cum o întorci, atunci când laşi la o parte fasoanele, şi te uiţi la cifre aşa cum sunt ele, ele nu se schimbă: sunt cel mult 50% (asta dacă asumi că toţi cei care nu răspund sau nu ştiu ce să răsoundă ar vrea de fapt să taie şi să spânzure; o astfel de ipoteză este însă la fel de prostească ca şi titluri presei româneşti). Pare a reveni însă obiceiul periculos, exersat de mult prea multe ori în comunism, de a căuta să prezinţi o realitatea altfel decât este ea. Ceauşescu ar fi cu siguranţă mândru de noi.