Rule of law

Ion Iliescu îşi dorea o democraţie originală. A rezultat un sistem pe jumătate prezidenţial, pe jumătate parlamentar, marcat de prezenţa mereu ameninţătoare a unor mase de oameni cinstiţi, corecţi, justiţiari, iubitori ai panseluţelor de la Universitate, conduşi de Miron Cosma.

Traian Băsescu are un mod original de a intrepreta constituţia: în litera, nu în spiritul ei. (dacă ai o majoritate declarată, este firesc ca aceasta să desemneze primul ministru; este regula fundamentală a constituţiei noastre).

În proiectul (eşuat) de constituţie europeană sunt înscrise 10 valori fundamentale ale comunităţilor europene. Una dintre ele este „rule of law”. Lucrurile nu se fac la întâmplare, după voia fiecăruia, ci sunt constrânse e un consens al societăţii în jurul unor reguli minimale.

În întreaga dezbatere sociologică despre modernitate, una dintre dimensiunile fundamentale ale acesteia, în comparaţie cu tradiţionalismul, este legată de aceeaşi „rule of law”.

Am scris de mai multe ori, argumentând cu date, despre faptul că suntem mai degrabă tradiţionalişti decât moderni. Iar doi indivizi din popor, sărăci, cinstiţi şi aleşi, s-au străduit în aceşti douăzeci de ani să ofere exemple pentru argumentul meu.

Asta nu înseamnă că nu m-am săturat până în gât de cum regulile sunt călcate în picioare de cei chemaţi să le respecte.

De asemenea, în societăţile tradiţionale, exemplul feudalului suprem este urmat întotdeauna de mase. Cum aş putea oare să mă aştept ca să nu prolifereze evaziunea fiscală, hoţia, tâlhăria, înşelăciunea, când această societate tradiţională are drept capi pe unii pentru care regulile nu contează şi care promovează făţiş dubla morală (una zic că fac, alta fac) drept un lucru permis?

Altfel, mă întreb de ce avem oare nevoie de o instituţie prezidenţială? (sper să am timp mai pe după-amiază să listez câteva argumente pentru desfiinţarea acesteia)