Mai citisem de Ian McEwan doar Enduring Love (Durabila iubire, Univers, 2005) şi rămăsesem cu o impresie pozitivă, despre o naraţiune meşteşugit construită, cu multe teme dintre cele ce definesc schimbările sociale din lumea contemporană.
La fel se întâmplă şi în Amsterdam, roman ce aduce în discuţie, direct sau tangenţ
Stilul alert, dialogurile izbutite, proza care lansează provocări la reflexie fără a folosi multe cuvinte, convergenţa neaşteptată a acţiunilor secundare, finalul puţin previzibil fac din acest roman rotund, dar scurt, o lectură agreabilă. Cartea a primit şi premiul Booker (cum însă calitatea literară nu pare a fi prea des criteriul forte în acordarea premiilor literare, simpla acumulare de premii nu spune nimic pentru volumul respectiv, chiar dacă poate fi relevantă pentru autor).
Ediţia Polirom dispune şi de o postfaţă despre Ian McEwan, realizată de traducător (Virgil Stanciu, pe numele său). Dacă traducerea nu este deloc rea, postfaţa nu se ridică la acelaşi nivel, lăsându-mi senzaţia unui referat ce compilează din surse diferite, fără a căuta o sinteză cu adevărat proprie, dar excelând în a propune înşiruiri de cuvinte în căutarea erudiţiei: „Structura narativă prea simetrică este estompată de ironia subtextuală şi de stilul când acid, când elegiac al relatării”. O cheie interesantă de citire a romanului (de lecturat însă doar după parcurgerea acestuia!), scrisă de un român (Dana Chetrinescu, lector la UVT), este disponibilă chiar pe site-ul lui McEwan.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu