Româia-Serbia la TV

Eu am ramas surprins (extrem de neplacut) de comentariul live si de calitatea transmisiei:

- nu am inteles de ce comentatorii nu au zis nimic de tactica, macar in ce priveste concentarea actiunilor pe centru, inghesuiala la care erau supusi Marica-Mutu-Costea, in schimb s-au intrecut pe sine in a gasi o vina arbitrului, ghinionului (cel mai absurd mi s-a parut la golul 1: a fost ghinion ca mingea a sarit din bara la adversar, dar nu a fost noroc ca a lovit bara in loc sa intre in poarta din prima), terenului (mi-am amintit de meciul cu Danemarca, cel jucat pe nisipul lui Oprisan: parca adversarii nu jucau pe acelasi teren)...

- reluarile m-au zapacit complet: apareau in momente neadecvate, insistau exclusiv pe fazele care priveau interesulunei singure echipe etc.

- reclamele care intrerupeau transmisia cred ca au fost mai multe decat prevede legea (parca in lege e maxim una pe meci), iar banda aia neagra care fura 10% din ecran cu SMS-uri de la spectatori este o gaselnita Antena 1/GSP despre care nu reusesc sa pricep la ce serveste...


Revenind la calitatea comentariului: acesta explica si de ce Piturca sau jucatorii nu fac niciodata referiri la tactica - nu are cine sa ii intrebe.


In fine, in urma cu o luna, in seara in care am ajuns in Germania, la emisiunea de analiza a etapei care era parca pe ZDF, era invitat un fotbalist care m-a uimit prin fluenta cu care vorbea, de parca ar fi fost de meserie orator. (ce e drept, necunoscand germana, nu prea pricepeam cuvintele, dar am inteles cand i s-a pus intrebarea cu nationala Romaniei si a raspuns foarte cla ca acolo vrea sa joace). Vazand cum raspund la intrebarile de dupa meci multi dintre jucatorii nationalei, superioritatea lor in urma unui meci in care ce e drept au alergat din plin, dar cam fara de logica, am inteles macar unul dinre motivele pentru care jucatorul Herthei Berlin, cel pe care l-am vazut la ZDF, nu a avut loc in teren in meciul cu Serbia: din grup fac parte doar cei care se conformeaza la regulile grupului si care nu fac nota discordanta... (Merton poate servi ca referinta clasica in acest sens).

Full Text/Citeşte textul complet...

Unul dintre proiectele in care sunt implicat în perioada de faţă se referă la cât de utilă este facultatea în a te ajuta să te integrezi pe piaţa muncii. Cu alte cuvinte, e vorba de relaţia dintre ceea ce înveţi la facultate şi ce ţi se cere la locul de muncă, despre ce vor firmele de la absolvenţi şi ce ştiu de fapt aceştia să facă.

Ne referim la absolvenţi din patru domenii distincte: Drept, IT & Calculatoare, Ştiinţele comunicării, Inginerie mecanică.

Dacă se întâmplă să cunoaşteţi absolvenţi din aceste domenii, din ultimii 10 ani, vă rog să îi direcţionaţi către chestionarele plasate la http://www.cedu.ro/newsro001.php?id=129 (completarea durează 10-15 minute).

Avem de asemenea chestionare şi pentru angajatori din domeniile respective, şi pentru recrutatori de personal, disponibile aici: www.bogdanvoicu2.home.ro.

Nu ţintim reprezentativitatea, ci descrierea cantitativă a unei imagini de ansamblu a stării de fapt.

Intenţionăm să încheiem colectarea răspunsurilor pe 30 aprilie.

Rezultatele vor fi sintetizate într-un raport final, comparând opiniile absolvenţilor, cu cele ale angajatorilor şi recrutatorilor şi vor fi disponibile în primul rând pentru cei ce răspund la chestionar şi îşi manifestă intenţia de a primi raportul indicând o adresă de e-mail, în câmpul disponibil în acest sens în chestionar.

Vă mulţumim pentru suport!

Full Text/Citeşte textul complet...

Mă uit la interesantul text al profesorului Dumitru Sandu, care relatează despre cum poţi deveni profesor în România. Este interesant şi stilistic (e un autointerviu), dar mai ales prin conţinut: vine de la cineva aflat în interiorul sistemului şi care vorbeşte despre fraudă, plagiat… Înainte de a zice mai multe, e necesară şi trimiterea la completarea autointerviului cu un interviu. Ansamblul este extrem de actual, scandalurile despre promovarea în mediul academic fiind destul de frecvente în presa românească.

Ce mă nemulţumeşte la textul cu pricina este că nu pune de fel punctul pe I. Domnul profesor este recunoscut ca un sociolog care urmăreşte atent toţi factorii ce explică un fenomen sau proces. În cazul de faţă mi se pare că lipseşte aproape complet din discuţie o explicaţie banală, dar probabil extrem de puternică.

Este vorba de o cauză aparent externă, dar probabil intrinsecă mecanismelor ce conduc la fraudare şi încălcarea regulilor: banii. Mai exact miza. Profitul potenţial.

Este suficient să spun că diferenţa salarială de la conferenţiar la profesor universitar este de la simplu la dublu. Dacă adaugi încă una-două norme de predare, şi apoi aminteşti că în norma profesorului intră şi ore petrecute cu doctoranzi, care ore adesea nu se întâmplă, observi că de fapt este vorba de sume lunare care depăşesc de mai multe ori salariul mediu pe economie. Tentaţia atunci este mare şi pentru plagiat şi pentru ocolirea regulilor pe diferite căi, iar investiţia în astfel de variante mincinoase de a ajunge cât mai repede în vârf devine profitabilă pe măsură ce inegalităţile se adâncesc. („investiţia” începe probabil încă de la trecerea de la lector la conferenţiar)

Soluţia nu cred că rezidă în simpla înăsprire a sancţiunilor, în înfiinţarea de comisii şi paracomisii, în reatestarea periodică. În opinia mea, este nevoie de diminuarea (treptată, altfel nu e realizabilă) a inegalităţilor şi de dublarea sistemului actual de titluri prin unul care nu are de a face cu ierarhiile salariale.

Aş căuta, de exemplu, să înfiinţez un al patrulea grad didactic, ceva de genul profesor emerit, care se acordă celor care chiar îndeplinesc criteriile ştiinţifice de competenţă şi care să nu presupună un spor salarial mai mare de 2-3%. Aş căuta de exemplu, timp de câţiva ani, să plafonez creşterea salarială a profesorilor universitari la maxim jumătate din creşterea salarială relativă a restului gradelor didactice (ce e drept o astfel de măsură ar fi împotriva voinţei elitei politice, cea care a votat aproape unanim în urmă cu câţiva ani creşterea inegalităţilor, accelerând această inflaţie de titluri). Aş oferi şi conferenţiarilor dreptul de a îndruma doctoranzi (aşa cum se întâmplă de altfel în destule ţări vestice).

Fără astfel de rezolvări, cred că protestul public al domnului profesor Dumitru Sandu, la care altfel subscriu, rămâne o intreprindere întemeiată, dar aproape lipsită de şanse de succes. Variabilele contextuale se dovedesc în acest caz mai puternice decât cele individuale :(

Full Text/Citeşte textul complet...

Andrei T., prin comentariile şi întrebările de la o postare precedentă, mă stârneşte la a scrie despre publicarea de cărţi şi reviste ştiinţifice de sociologie, dar şi despre ce se găseşte prin librării.

Cum oricum vroiam să vorbesc la un moment dat despre asta, folosesc prilejul şi o fac acum.

[click la sfârşitul postării pentru afişarea textului complet]

Cărţile se definesc în primul rând prin publicul lor. Cu cât sunt mai specializate, cu atât acesta este mai îngust. În sociologia românească sunt domenii (majoritatea domeniilor, de altfel) pe care sunt activi 10-12 cercetători (mai bine aş folosi aici însă englezescul scholar, că la asta mă refer). Din acşti scholar, unii sunt la vârf, alţii sunt mediocri, ca pretutindeni. Unii au studenţi, alţii nu. Ei şi studenţii lor doctoranzi constituie publicul de bază pentru o carte în domeniu. Se mai adaugă cam încă maxim 100 de inşi care ar putea fi interesaţi tangenţial de domeniu.

O editură, ca să publice carte are nevoie să acopere costurile şi să facă niţel profit. Librăriile sunt în aceeaşi situaţie. Dacă numărul maxim de cumpărători este mic, atunci costurle fixe ale tipăririi şi distribuţiei se împart la un număr mic de volume. Implicit, costul unitar al acestora va fi mare.

Dacă publici un manual, o carte pentru studenţii de anul întâi, care sunt câteva sute pe generaţie, atunci ai un public asigurat. Cartea intră în bibliografia obligatorie şi se vinde câţiva ani buni. Altfel însă ai douăposibilităţi ca să determini tipărirea: plăteţti pentru tipar sau publici în engleză, la o editură internaţională.

Prima opţiune elimină practic peer-reviewingul: editura nu e interesată de aşa ceva, din moment ce oricum are profitul asigurat. Manualele asigură practic aceeaşi cale. A publica în engleză nu este foarte la îndemână: procesul este îndelungat, necesită efort, şi costă aproape la fel de mult ca susţinerea tirajului în româneşte (e nevoie de acel native English proofing...). Ce e drept e vorba şi de altă calitate ;)

Revistele, precum Sociologie românească, sunt în aceeaşi situaţie: puţini cititori potenţiali & calitate discutabilă => cost mare. Parteneriatul cu Polirom încut acum câţiva ani constituie încă o bază stabilă de la care poate pleca creşterea calităţii. Momentan el a asigurat supravieţuirea. (sunt multe de spus acolo: refuzul fostului director al revistei de a accepta materiale în engleză, trecerea în aceeaşi epocă peste orice peer-reviewing exceptând corectarea virgulelor, motive care m-au făcut să plec de la revistă, deşi formal au continuat să mă ţină în echipa de redacţie; doamna Larionescu asigură acum echilibrul, şi revista pare a merge înainte. Implicarea Cosimei e ţi ea benefică şi sper să vedem şi creşteri calitative , poate de îndată ce va apărea curajul de a nu mai pleca de la idea că articolele sunt bune dacă sunt scrise de persoane "consacrate", şi care poartă titlul de profesor).

Din păcate, deşi faţă de acum caţiva ani sunt mai multe reviste, numărul articolelor nu a crescut, ceea ce le face pe toate să aibă dificultăţi în a avea un portofoliu de articole care să le permită un peer-reviewing adevărat...

Revenind la cărţi, este bine de notat şi faptul că resursele financiare ale studenţilor sunt limitate. Dacă sunt multe titluri diferite incluse în bibliografia obligatoriei, atunci ei vor deveni selectivi, cumpărând doar o parte din cărţi. Nevoia de protecţie a propriei producţii poate astfel alunga cărţile străine din bibliografia obligatorie. Gigapedia şi Googlebooks se adaugă pe lista factorilor ce scad cererea şi cresc preţul din librărie.



......
Esenţa problemei este însă în altă parte: ce te împinge să publici cu orice preţ? La urma urmei poţi la fel de bine să foloseşti ca bază pentru curs un manual celebru sau mai multe articole ale altora... Răspunsul e simplu: nevoia de promovare.

Deciziile Ministerului prin Comisiile sale, de a condiţiona promovare prin publicaţii, dar şi de a permite implicit sau explicit substituirea articolelor ISI/BDI cu cărţi publicate în România, duce în mod direct la inflaţia de manuale şi de literatură academică submediocră, la declararea ca produs diferit a ediţiei a doua cărţii, identice cu prima dar cu copertă diferită, a scrierii peste noapte a unor texte (vezi în acest sens şi textul postat recent de Dumitru Sandu, cu o perspectivă din interiorul sistemului).

Plagiat, autoplagiat, şi alte lucruri de genul acesta ar fi mai dificil de înfăptuit dacă s-ar evalua, măcar în sociologie, pe criterii legate de publicarea ISI/BDI, cu o minimă legată de factorul de impact, şi în volume de la edituri internaţionale bine precizate (acum legea zice "editură de prestigiu", ceea ce poate însemna orice). Ce e drept, nici aici frauda nu ar fi imposibilă, după cum zice vorba ce dă ocol târgului şoptind despre articolul ISI cumpărat într-un jurnal românesc ca cineva să devină prof. (Mare Om, însă considerarea factorul de impact al jurnalului la evaluare l-ar fi scutit de efort şi de fraudă...)

Full Text/Citeşte textul complet...

A apărut al treilea număr din Newsletter-ului Grupului românesc pentru studiul valorilor sociale.

Prins cu multe alte lucruri şi aflat în o a treia săptămână de cursuri, îl promovez cu întârziere, după ce a fost preluat de presă.

Mircea Comşa vorbeşte în el de orientările ideologice ale românilor. Nu zic mai multe, ca să nu stric lectura celor 6 pagini...

Full Text/Citeşte textul complet...

Opţiune românească???

Nu prea pricep de ce avionului preşedintelui maghiar i s-a retras dreptul de a ateriza la Târgul Mureş. Măsura dă apă la moara celor care doresc autonomia ţinutului secuiesc. Cine să îşi dorească să locuiască într-o ţară unde libertatea de mişcare este supusă unor îngrădiri arbitrare???

Full Text/Citeşte textul complet...

Iluzia operei magna

Mulţi dintre colegii mei trăiesc încă cu iluzia tezei de doctorat ca opera magna. Ei gândesc teza ca pe o încununare finală a studiilor lor ştiinţifice.

Fără îndoială, pentru cei care urmează un doctorat profesional, lucrarea ce rezultă chiar constituie punctul culminant al manifestării cunoaşterii de tip academic. Mai departe, creativitatea şi studiul conduc la produse artistice, patente, brevete etc., interesante şi valoroase, dar mai rar sancţionate prin publicarea de articole sau cărţi ştiinţifice.

În schimb, pentru cei ce urmează o rută academică lucrurile stau altfel.

O să mă întorc pentru o clipă în timp. Cu 70-80 de ani în urmă, teza de doctorat obişnuia să fie încununarea unei munci de o viaţă. O obţineai pe la 50-60 de ani, în condiţiile unei speranţe de viaţă cu 10-20 de ani mică decât astăzi. Adesea, susţinerea tezei se întâmpla la un stagiu când erai deja recunoscut ca profesor. În aceste condiţii teza putea deveni în mod firesc o opera magna.

Din păcate, pentru mulţi dintre cei ce deţin astăzi titluri de profesor sau conferenţiar universitar, după teza de doctorat nu a mai urmat nimic altceva, exceptând eventual câteva cursuri universitare publicate în volum. Acestea au spart monotonia unor prelegeri susţinute an de an în faţa studenţilor, repetând acelaşi curs, cu mic variaţii, ca un pick-up deconectat de la "acul" fluxurilor ştiinţifice internaţionale.

Din păcate, modelul se transmite adesea noilor generaţii universitare, astfel încât de la 25-26 de ani, când absolv doctoratul, mulţi au senzaţia că au scris deja o opera magna...

...

Mai există însă astăzi o opera magna? Mai există o chintesenţă a cunoaşterii pe care să o poţi aduna într-un volum sau într-un set de volume? Poţi epuiza vreodată cunoaşterea unui domeniu?

Ştiinţa are un ritm de dezvoltare accelerat. Sunt zeci de cercetători care studiază acelaşi câmp îngust. Chiar dacă se află în colţuri diferite ale planetei, iar distanţele dintre ei dispar sub impactul comunicaţiilor şi transporturilor contemporane. Aproape orice articol sau carte este dublată de o duzină de alte lucrări ce reproduc rezultatele şi împing cunoaşterea către nivelul următor.

Ce sens mai are atunci să căutăm cu înverşunare ca teza de doctorat să fie un produs exhaustiv, înglobând cunoaşterea precum o operă magna? Nu ar fi mai simplu să ne concentrăm eforturile pe un domeniu îngust, iar teza să fie doar o etapă a studierii acestuia?

Full Text/Citeşte textul complet...

Toaletele şi berea ...

Adesea toaletele completează personalitatea locului. Mai jos sunt câteva fotografii din toaleta unei berării din Köln (Heller's Brauhaus), care distilează şi vinde propriu-i Kölsch. Un loc care nu e tocmai rău.



Full Text/Citeşte textul complet...

Citesc un eseu academic care pledează implicit şi explicit pentru introducerea statisticii în curriculum obligatoriu. Nu, nu e vorba de România.

Am citit că 50% dintre studenţii britanici în ştiinţele sociale declară că nu se tem de statistică (din păcate nu reuşesc să regăsesc articolul pentru a oferi referinţa exactă!). Acest lucru este un uriaş pas înainte în comparaţie cu ce se petrecea în anii 1990.

Mai ştiu şi că marea majoritate a românilor cu studii superioare au dificultăţi de citire a unor tabele cu dublă intrare sau a unor grafice simple. Între ei sunt şi mulţi absolvenţi de doctorat.

Mă întreb cum or fi reuşit să rezolve problema în UK? Cum or fi schimbat atitudinile studenţilro faţă de statistică?

Oare să fi renunţat să mai predea toate acele formule nesfârşite la BA? Să le fi lăsat doar pentru cei care vor să dezvolte metodele statistice în sine şi să fi realizat că majoritatea audienţei este formată din utilizatori? Să se fi concentrat pe aplicaţiile practice?

(PS1. Atunci când conduci o maşină te gândeşti oare mereu la Carnot şi la Diesel? Atunci când deschizi un aparat de radio te gândeşti la PNP şi la NPN?)

(PS2. Am urmat săptămâna trecută un curs susţinut de un profesor neamţ, bine cotat prin publicaţiile sale. Nu e statistician, dar e implicat în dezvoltarea metodologiei cantitative. Are adesea aceleaşi probleme ca şi românii, ca şi mulţi alţi profesori de statistică socială: se "agaţă" adesea în aparatul matematic şi nu mai iese de acolo. Îi este uneori greu să găsească u limbaj de comunicare mai puţin sofisticat şi care să treacă dincolo de formule şi să ajungă la obiective şi la interpretare. Din fericire îl ajută tipul de audienţă, cu un nivel relativ avansat de stăpânire a domeniului. În plus, îl ajută experienţa de a publica. Faţă de românii pe care îi cunosc (ca şi faţă de mulţi alţii, indiferent de naţionalitate), nu este totuşi atât de obsedat de formule şi reuşeşte să discute şi despre utilizarea metodei, nu doar despre construcţia acesteia. Oricum, efortul este considerabil.)

Full Text/Citeşte textul complet...

Zvârcolirile programei şcolare

Supraîncăracata programă şcolară îşi continuă lupta pentru devenire. Zilele trecute am asistat la discuţii despre eliminări ale unor ore de sport sau de istorie. Există şi o posibilă moţiune simplă, pe care opoziţia se pregăteşte să o introducă în Parlament.

Ca de obicei, deciziile luate de Minister par pur administrative, lipsite de orice dezbatere publică. Ele sună de parcă cine-ştie-ce-demnitar s-ar fi sculat cu faţa la cearşaf şi ar fi decis din senin să taie sau să adauge nişte ore în programă.

Evident nu este aşa, dar absenţa consultării publice prin dezbatere (sau măcar a PR-ului, pentru cei ce consideră că nu toată lumea trebuie să îşi dea cu prerea despre orice) este decisivă.

Pe de altă parte, protestele nu vizează decât cel mult vag raţiunea deciziilor, motivaţia din spatele acestora. Ar fi şi greu, când ele sunt doar cel mult sugerate, nu şi explicate (iar e vorba de povestea cu dezbaterea publică).

Personal, rămân la opţiunea exprimată mai demult, cea legată de mărirea duratei studiilor preuniversitare cu un an (altul decât necesarulan de „grupă pregătitoare”). Costurile aferente sunt probabil uäor de suportat dacă ne gândim la beneficiile care pot rezulta pe termen mediu şi lung, deopotrivă la nivelul indivizilor şi al societăţii...

Oricum ar fi, este nevoie de o dezbatere civilizată despre subiect şi apoi de a lua decizii care afectează viaţa unui grup important de cetăţeni.

Full Text/Citeşte textul complet...

Într-o vreme când oamenii serioşi se bat în scenarii despre nişte îndepărtate alegeri irelevante (sper să apuc să scriu despre asta!), eu vin cu un promo aparent nerelaţionat de chestiune: am lansat cu două săptămâni în urmă al doilea newsletter al grupului de la valori, în care Mălina arată cum la români creşte practica religioasă, însă la românii ce imigrează aceasta scade.

Povestea asta cu religiozitaea se reflectă aproape brutal în perpetua campanie electorală ce a însoţit amendamentele la buget şi în modul în care s-ar putea insinua X-ulică acela căutat în dezbaterea cu scenariile găzduită de blogul lui Cristi. Vorbeam despre asta cu o săptămână în urmă, la RFI (unde spuneam destul de multe banalităţi, ce e drept...).

În curând vine şi numărul trei al newsletterului, cel în care Mircea vorbeşte despre ideologii. Până atunci însă vă recomand să-l citiţi pe cel despre religiozitate.

Full Text/Citeşte textul complet...

Femeile şi fericirea


Imaginea de pe "biscuitele" alăturat prezintă o femeie vizibil fericită: are 30 de ani, 2 copii, este casnică şi prietenă a lui Gaffel Kölsch. (detaliile cu pricina devin mai clare când măreşti imaginea astfel încât să poţi citi textul).

Să zic aşa, e tipic german, societate în care politicile de gen mai degrabă descurajează prezenţa femeilor pe piaţa muncii şi în care valorile de gen nu merg neapărat către egalitatea de şanse pe piaţa muncii (aşa cum ilustrează graficul pe care îl reproduc dintr-un articol mai vechi al Mălinei, disponibil pe GoogleBooks - acolo unde graficul se vede mai clar decât în postarea de faţă.

Asta mi-a ridicat din nou întrebarea clasică, filosofică într-un fel: oare de ce au nevoie femeile pentru a fi fericite? Oare cariera de hausfrau o fi mai potrivită?

Full Text/Citeşte textul complet...