Learning for the present!

Am vorbit zilele trecute despre limba existentă în textele propuse la lectură de către programa de clasa a II-a. Remarcam cu acel prilej anacronismul expresiilor folosite, dar şi relevanţa redusă a acţiunilor propuse.

Hai sa vedem acum ce fel de valori insuflă aceleaşi trei lecturi pe care le foloseam ca exemplu, și care reprezintă lecţii consecutive în programa de limba română amintită:

În Piatra Piţigoiului de Tudor Arghezi, păsările migratoare îmbătrânesc și nu mai pot ajunge în țările calde. Atunci își fac un castel în care să locuiască. Acum, dacă tot dispun de un palat, piţigoiul merge la o regină și îi fură piatra preţioasă. Piatra are proprietatea de a întineri fiinţele. Toate păsările întineresc și reîncep migraţia, iar palatul rămâne. Reginei i se dă o copie după piatră, capabilă să îi întinerească pe ea și pe rege, dar nu și pe supuşi. Supuşi mor, regele și regina rămân singuri. Morala: dacă e util pentru tine şi ai tăi (şi ai şi palat), poţi fura liniştit, fără să îţi pese de ceilalţi.

În Ciuboţelele ogarului, de Călin Gruia, iepurele, sărac, se duce la iarmaroc să cumpere ciubote. Pe drum se întâlneşte cu ogarul, care are și haine groase, și, mai ales, ciubote noi. La îndemnul ogarului înnoptează la un han, unde îşi iau de mâncare, deşi iepurele nu ar prea vrea. Ogarul mănâncă aproape tot, dar îl forţează pe iepure să plătească spunând că el nu are bani. Iepurele rămâne fără bani de ciubote, aşa că, peste noapte, fură ciubotele cele noi ale ogarului. Morala: dacă e util pentru tine şi ai fost înşelat în prealabil, e legitim să îndrepţi nedreptatea furând.

În La scăldat, de Ion Creangă, mama îl roagă pe Nică să stea și să legene copilul că ea munceşte, iar tatăl e la câmp. Cum e însă o zi frumoasă, Nică o tuleşte la scăldat. Mama vine după el, îl strigă, dar fiindcă acesta nu aude, îi fură hainele, lăsându-l să vină acasă în fundul gol. Pe drumul spre casă, Nică trece prin câteva curţi, din care aflăm că obişnuieşte să şerpelească din când în când câte un fruct. La sfârşit, mama și Nică se împacă. Morala: (1) ca părinte e legitim să îi dai lecţii copilului făcându-l de râs în faţa celorlalţi; (2) ca și copil e legitim să furi din când în când câte ceva, mai ales dacă ţi-e foame sau tu nu ai obiectele respective.

Dacă ar fi fost vorba de furat doar în unul din texte, mergea să zici că e una din numeroasele întâmplări despre care e bine ca cei mici să înveţe că există. Altfel, ţinând cont că vin din epoci diferite, și că au fost selectate ca modele pentru o vârstă încă fragedă, ele par a transmite un mesaj mult mai clar, trimiţând către o stabilitate comportamentală de-a lungul secolelor care e de-a dreptul remarcabilă.

Fără îndoială, cele trei texte pregătesc corect copii pentru societatea românească de astăzi, deprinzându-i cu comportamentele de succes. De aici eficienţa deosebită a învățământului românesc!

Întrebarea care se pune este însă cât timp ne vom mai dori să locuim într-un astfel de mediu şi câţi dintre noi vor mai emigra...

Full Text/Citeşte textul complet...

Living in the past

Sumani, curăluşă, chimeri, tăsma, să nividească, drugi de canură, clacă de dezghiocat păpuşoi, răchiţică, sovârv, dumbravnic, sulfină, straie, tologit, gliganul, ştioalna, huştiuliuc, moronul, coropcarule, hudiţă, zăpsise, pere sântilieşti, răspintenele unui drum, stocit, chipos, coblizan, mi te-ai lehămetit de la inimă, să te înzilească, zăbun, comanac, călindar, să se simtă juraţi, talaze, umbla ca o băşică umflată, părete, ibrişim, dăsag, burduşe.

Aţi înţeles cuvintele astea nu-i aşa? Le folosiţi zilnic, de altfel. Hai, poate nu zilnic, dar măcar aşa, o dată pe lună. Sau poate o dată-n viaţă?

Le-am selectat din ultimele trei lecturi obligatorii ale Irinei, conform programei de clasa a II-a (iniţial am crezut că manualul a fost prost ales, dintre mai multe manuale alternative, dar la investigaţie sumară se pare că acele lecturi sunt în mai toate manualele, deci provin din programă).

Textele cu pricina au fost scrise în urmă cu aproximativ 150 de ani (Ion Creangă, La scăldat), respectiv acum 50-60 de ani (Arghezi - Piatra piţigoiului, Călin Gruia - Ciuboţelele ogarului).

Cuvintele sunt aşa cum sunt. Topica frazei este şi ea alta decât cea de azi. În plus, realitatea descrisă de acele poveşti este, aşa cum discutam azi cu Mălina, complet nerelevantă. Unde naiba mai găseşti azi iarmaroace aflate la mai mult de o zi distanţă, astfel încât să ai nevoie să dormi la han atunci când mergi ca să îţi cumperi ciubote?

Irina spuse: „Nu am înţeles aproape nimic din limba asta! E scris în porceşte! O limbă absurdă!”

Sunt perfect de acord cu ea. O alegere absurdă, aşa cum e şi mintea celor care au făcut programa, sărădui li s ar hainele şi acoperi-li-s-ar pălăriile cu tasmale, pe când vor căuta ca idioţii cuvintele cu pricina în DEX ca să le poată explica textele copiilor şi nepoţilor lor!

E util să mai spun şi că Irina foloseşte adesea „absurd” în sens de „prost, stupid”. Am întrebat-o şi mi-a spus că „am vrut să zic că e prost scris”. Nu pot să îi zic „e prost ales de cei cu programa”, fără să îi nărui din încrederea în şcoală. La urma urmei îşi dă şi ea uşor seama că ce e în manual nu are aproape nimic de a face cu limba contemporană.

Ce să îi spun? Că de aia nu suntem în stare să comunicăm între noi, că în loc să învăţăm limba de azi, ne dăm cu stângul în dreptul silabisind cuvinte de acum 150 de ani? Că ignorăm constant că lumea se schimbă? Că vrem să trăim mereu în istorie? Că alegem, ca societate, să nu privim realitatea în faţă, la fel cum preferăm să ne spunem mereu că românii sunt deştepţi, educaţi, geniali, ospitalieri, toleranţi, umani, dezvoltaţi, mereu independenţi, câştigând toate războaiele, ignorând dovezile certe că toate cele de mai sus sunt simple mituri? Să îi spun că astfel de lucruri sunt promovate prosteşte de oameni ce refuză să părăsească mediocritatea şi vor cu tot dinadinsul ca şi noile generaţii să continue să trăiască în trecut, negându-le complet şansa de a îşi făuri un viitor?

Full Text/Citeşte textul complet...

Scândurica / Dan Miron

Am citit Scândurica lui Dan Miron (Polirom, 2006), mi-a plăcut, şi am început să caut ceva mai multe informaţii despre autor. Am constatat surprins că Internetul nu e foarte ofertant în acest sens, iar cartea în sine este destul de rar amintită de bloguri sau de presa culturală (excepţia notabilă: Dan C. Mihăilescu – Omul care aduce cartea, din păcate cam pudibond în aprecieri, și descriind excesiv acţiunea, în detrimentul unei evaluări critice mai extinse :().

A reuşit însă să aflu că de fapt Dan Miron descrie o realitate pe care o trăieşte, ca profesor de liceu (sau de grup şcolar?), descriind o generaţie în formare sau, mai exact, într-o formare care este aparent altfel decât a generaţiilor dinaintea ei.

Să fiu sincer însă, nimic nu pare nou sub soare: și generaţia mea s-a format cam la fel, ce e drept în alte timpuri, dar aducând inovaţiile și modurile sale de a face, un pic altfel decât ale celor precedente.

M-am tot întrebat dacă nu cumva Scândurica e mai degrabă o carte pentru liceeni, unită într-un soi de arc peste timp aiuristic cu „Cişmigiu et company” sau cu cărţile lui George Şovu (!!). Am preluat sugestia ultimei comparaţii de la Dan C. Mihăilescu, însă folosirea ei mi se pare uşor deplasată.

În primul rând lui Dan Miron îi place și chiar ştie să scrie. Cartea lui nu e o înşiruire siropoasă de prostitoare nevinovate, ci e chiar lumea reală, cu bunele și relele ei. Eroi săi nu sunt de fel romantici, excepţionali și senzaţionali. Dimpotrivă, sunt fiinţe omeneşti, croite cu migală în carte, uşor de identificat și cu care m-aş aştepta să mă întâlnesc oricând pe stradă. Lumea pe care o schiţează e o lume adevărată, respirabilă.

Altfel însă, prin subiect cartea rămâne o carte despre liceeni și mai degrabă pentru liceeni. E scrisă de un profesor, oarecum în afara modei literaţilor români (ceea ce explică probabil lipsa de popularizare a volumului). Ca mai toate cărţile româneşti postdecembriste, are și ea obsesia inserării a măcar unui capitol despre comunism. (cred că și filmele fac acelaşi lucru; oare când va dispărea obsesia, firească altfel?)

Tot prin subiect, cartea se adresează deopotrivă (sau „mai degrabă”?) unui public matur, care vede cu alţi ochi lucrurile, mai ales în ce priveşte finalul.

Prin urmare, rezumând, avem de a face cu un subiect interesant, aparent exclusiv adolescentin, cu o scriitură de clasă, pe alocuri chiar spumoasă, cu un autor ce poate deveni important. Aş zice că e o carte de citit!

Evaluarea mea: 7/10.
Alte opinii: Mihnea Graur.

Full Text/Citeşte textul complet...

Să râdem oare de ruşi?

I. RUSIA

Un amic olandez îi povesteşte Mălinei despre cum a fost el la Moscova, în 1998. S-a cazat la hotel şi a întrebat recepţionera unde să schimbe guldeni în ruble. I s-a indicat un ghişeu din holul hotelului, la doi metri distanţă. S-a dus cuminte acolo şi a aşteptat. Nu era nimeni în ghişeu. A mers înapoi la recepţie. „Vine imediat!”, i-a spus recepţionera. S-a întors la ghişeu. După un timp, recepţionera a părăsit recepţia şi a intrat în ghişeul de la Exchange Office. Nu era nimeni altcineva în holul hotelului.

„Ce doriţi?”, l-a întrebat recepţionera, acum funcţionară la Exchange Office. „Păi nu ştiţi?” „Nu.” Olamdezul i-a explicat atunci fiinţei din faţa sa că vrea ruble pentru guldeni. I s-a solicitat paşaportul. „Păi e la recepţie!” „Fără paşaport nu se poate, mergeţi să-l luaţi!” S-a repetata schema, de această dată în sens invers. Apoi, cele două personaje s-au mutat din nou, în acelaşi ritm, la Exchange Office, într-o incredibilă comedie absurdă, cu păţanii din cele pe care ai spune că le vezi doar prin filme. Sau prin Rusia!



II. CUM SĂ RADIEZI O MAŞINĂ

Te duci cu contractul de vânzare la administraţia financiară (sector 5, deh, că e cu almanahe). Te înfigi la Ghişeul 4, că acolo scrie mare „Radieri automobile”. De acolo eşti trimis scurt la Ghişeul 6 ("Informaţii"), că acolo ai de fapt treabă, să primeşti un formular. Se dovedeşte apoi că trebuie să depui cererea cu pricina, după ce o completezi, împreună cu o copie după buletin, la Ghişeul 1 ("Certificate fiscale").

Ieşi, găseşti un xerox, faci copia după buletin, completezi cererea, te duci la Ghişeul 1. Afli că mai trebuie şi un timbru fiscal de 2 lei. Traversezi din nou Bulevardul Kogălniceanu, intri la Poştă, eşti avertizat că primeşti timbrul doar dacă ai 2 lei mărunt, ai noroc că ai mărunt, te întorci la Ghişeul 1. Depui cererea de eliberare a unui Certificat Fiscal. După 10 minute îl primeşti, ieşi afară din Administraţia Financiară, mergi la Xerox, faci o copie şi depui copia la Ghişeul 4, dimpreună cu o altă copie după buletin (pe prima ai lăsat-o la ghişeul 1).

De la Ghişeul 4 la Ghişeul 6 e un metru. De la Ghişeul 6 la Ghişeul 1 sunt 3,5 metri. De la Ghişeul 1 la Ghişeul 4 sunt 2 metri. De ce are nevoie Ghişeul 4 după o copie de pe un act emis de Ghişeul 1, obţinut dacă completezi o cerere pe care o iei de la Ghişeul 1, şi la ce folosesc computerele instituţiei sunt lucruri mai greu de priceput. Cel mai simpatic rămâne bodyguard-ul, singurul care e în stare să îţi explice omeneşte ce acte îţi trebuie în continuare, după ce ai încheiat de jucat bambilici la Administraţia Financiară.

Să râdem oare de ruşi?

Full Text/Citeşte textul complet...

De la o vreme ezit să citesc cărţi ale jurnaliștilor români. Aproape toate au parte de o critică laudativă, de o promovare intensă. Multe sunt şi traduse în limbi străine. Îmi place argumentul acesta: „cartea e tradusă în şase limbi”. Nu e aproape niciodată însoţit de amintirea numărului de exemplare vândute sau a tirajului… În fine, adesea am dezamăgirea de a descoperi că multe dintre volumele astfel promovate sunt simple încercări stinghere de a scrie.

În cazul Adinei Rosetti mai aveam cel puţin un motiv de a ezita: colaborasem în trecut, în mod plăcut, şi nu îmi doream o dezamăgire. Se mai adăugau şi câteva articole interesante pe care i le citisem, unele postări de pe un blog vremelnic…

În fine, mi-am luat inima în dinţi şi am citit Deadline. Cartea avea premize proaste: autorul este jurnalist, iar volumul are un marketing destul de bine gândit. Dincolo de toate acestea însă, cartea constituie din fericire o reuşită, fiind unul dintre puţinele romane româneşti recente care mi-au plăcut (nu că aş fi citit însă prea multe).

În primul rând o să observ un fapt legat de … ambalaj: Coperta este altfel decât la cărţile ce apar îndeosebi în România. Chiar pare a transmite ceva. Iar coperta patru este nu doar haioasă, ci şi trimite direct la conţinutul cărţii (nu, nu mă refer la textul criticului, care după gustul meu este mai degrabă o înşiruire neinspirată de cuvinte, ci la felul în care este compusă coperta IV).

Cartea debutează antrenant şi continuă la fel. Ea îmbină două ştiri ce au făcut înconjurul presei româneşti: Prima este moartea şocantă, la doar 29 de ani, a Ralucăi Stroescu, o tânără ploieşteancă despre care s-a spus că a murit de epuizare (în 2007), după o carieră la Ernst & Young. A doua este descoperirea unui artist de colaje, Ioan Bârlădeanu, ce locuia până la descoperirea sa (la 60 de ani), într-o ghenă de gunoi, după o carieră ce inclusese doar meserii interesante: hamal, gropar, gunoier) şi care a ajuns să expună în varii galerii bucureştene şi internaţionale.

Adina Rosetti combină cele două istorii, între care prima furnizează pretextul principal al romanului, o poveste construită din bucăţi, ca o oglindă spartă şi reconstituită piesă cu piesă, dar nu neapărat într-o ordine logică. De aici elementul dinamic al romanului, cel care atrage şi te face să îl citeşti repede. Povestea se construieşte din perspective diferite, ca intr-o imagine 360 de pe Google Earth. Autoarea ne poartă pe Facebook, în lumea SMS-urilor, în mediul office-ului corporat, spre dilemele cumpărătorului din Mall, pe bloguri, în Pub-uri. Contrastul cu o generaţie ce şi-a atins maturitatea în comunism este fin schiţat, laolaltă cu reproducerea stereotipului bucureştean despre „provincie”.

Cartea poate fi citită ca o istorie a sfârşitului amânat al copilăriei primei generaţii socializate preponderent în post-comunism, sau, mai exact, al acelei părţi al ei care a avut şansa de a debuta pe piaţa muncii cu salarii şi în poziţii net superioare celor ocupate de generaţiile precedente şi, probabil, de noile generaţii de oriunde din lume. Un sfârşit al copilăriei împins undeva, târziu, pentru mulţi dincolo de căsătorie…

Am stat mult să mă întreb dacă nu cumva capitolul care plonjează în anii 1980 îşi avea locul în carte sau este doar un reflex al scriitorului român. (Majoritatea romanelor româneşti de după 1989 par a se simţi datoare să includă şi ceva despre perioada comunistă). Înclin să cred că partea respectivă îşi are rolul în carte, în povestea lui Ioan Bârlădeanu, deşi parcă istoria în sine nu prea ar fi avut de ce să se suprapună cu cea a Ralucăi Stroiescu.

Cele două poveşti inspirate din realitate sunt însă doar pretextul cărţii. Ele sunt prezentate destul de fidel, cu doar mici licenţe scriitoriceşti. Autoarea mută, de exemplu, oraşul natal al Ralucăi Stroiescu (în carte o cheamă altfel) din urbea X, către un oraş ce este probabil Brăila natală Adinei Rosetti. Dincolo de aceste amănunte, cartea imaginează şi propune reacţii extrem de autentice ale unor personaje diverse. Acestea se îmbină şi reconstituie puzzle-ul societăţii în imagini ce m-au surprins prin plasticitate, prin faptul că deveneau, cel puţin în mintea mea, neaşteptat de palpabile. O dovadă clară a forţei scriiturii.

Dacă ar fi să fac un reproş, acesta ar fi faptul că, deşi gândesc şi acţionează diferit, personajele îşi exprimă mereu gândurile în acelaşi mod, fără a se diferenţia prea tare din punct de vedere al limbajului folosit: fraze lungi, având toate cam aceeaşi logică, cam aceeaşi structură a argumentaţiei... Totuşi, să nu uităm că rar un scriitor reuşeşte să îşi facă personajele să îşi construiască frazele în mod diferit decât şi le construieşte el în lumea sa reală. Pe de altă parte, este posibil ca o diversitate a limbajului să fi complicat prea mult cartea, îngreunând lectura.

Repet încă o dată că, pe ansamblu, am avut plăcerea de a citi o carte interesantă, bine scrisă, reală, care pe alocuri m-a încântat şi m-a făcut să sper la următoarea.

Evaluarea mea: 9 din 10. (sau poate 9 o fi prea mare şi reacţionez emoţional, în condiţiile în care nu prea punctez peste 8…??)

Full Text/Citeşte textul complet...

Comerţul online cu IT&C

Marţi după amiază mă apuc şi fac comandă online la magazinul 1. Decid să plătesc cei aproape 2000 de lei cu ordin de plată şi nu cu cardul, cum fac de obicei. Ulterior se va dovedi că am făcut bine. Miercuri dimineaţă primesc un mail. Unul dintre produsele comandate nu este în stoc (pe site zicea că stocul afişat acolo e doar informativ). Să caute cel de la magazin o alternativă? Cum mesajul nu îmi oferă o alternativă, o caut eu, găsesc una un pic mai scumpă, optez pentru ea, trimit mesajul către consultantul de vânzări alocat. Cum până joi spre seară nu vine nici un răspuns şi mi-aş fi dorit să am produsele în week-end, dau mesaj că am renunţat la comandă şi comand la magazinul online nr. 2. Joi seara îmi vine mesaj de la consultantul de vânzări de la magazinul nr. 1: nu am fost pe lângă calculator ca să răspund repede (eu credeam că job-ul lui este să fie lângă calculator??) şi speră să mai cumpăr şi altă dată de la ei. Mă uit pe lista comenzilor trecute: mai cumpărasem de la ei de 6-7 ori în ultimii doi ani, mereu ca personaă privată şi plătind online. O singură dată o făcusem din partea ICCV şi atunci … nu primisem niciodată factura proformă. Era acelaşi consultant. Mare om!

Vineri aveam de făcut ceva drumuri, aşa că optasem în comanda plasată la magazinul nr. 2 să ridic produsele de la ei, din magazin, şi să plătesc la faţa locului. Mă gândeam că fie trec vineri după-amiază sau poate sâmbătă dimineaţă şi iau produsele. Ştiu că au vânzare destul de mare, nu depind de furnizori, deci nu ar fi probleme să le aducă produsele repede, şi am mai şi sărit peste ultima verigă – curieratul.

Vineri pe la 14:00 mă sună de la magazinul nr. 2. Îmi spun să trec luni după ora 12:00. Asta e, ghinion! Mă duc luni pe la ora 17:00. După ce aştept jumătate de oră, în care timp vânzătorul adună piesele de prin diverse colţuri ale magazinului, îmi spune că nu are unul dintre produse, pe cel mai scump dintre ele. Îndrăznesc să spun, cu glas destul de stins, că m-au chemat în ziua respectivă, luni, după 12. „Nu s-a livrat azi, veniţi mâine după 12”. Bine, să fie sănătoşi şi să livreze altădată, altcuiva.

Mă duc acasă şi comand la magazinul online nr. 3. Ştiu că ei livrează ceva mai lent. De astă dată plătesc cu card-ul. După două zile am primit coletul. Primul dintre ele. Între timp, la doar două ore distanţă de prima comandă, mai făcusem una tot la magazinul nr. 3. Era un toner de 300 de lei, pentru Irina la şcoală. A venit … 8 zile mai târziu, după ce am întrebat ce se întâmplă cu el. S-a dovedit că cei de la curierat psuseseră că mă căutaseră şi nu mă găsiseră acasă (în zile şi la ore la care eram sigur acasă).

Am zis că şi de la magazinul 1 şi de la magazinul 2 am comandat de mai multe ori în ultimii 2-3 ani, inclusiv chestii ceva mai scumpe (de peste 4000 de lei)?

E bine să spun şi numele celor trei furnizori cu servicii de calitate originală: E-mag, SygmaNet, PCGarage. Nu de alta, dar e bine ca dacă tot aţi stat să citiţi până aici, să ştiţi la ce vă puteţi aştepta comandând de la ei. (în cazul ultimilor, altfel prompţi, vina pare a fi a firmei de curierat, care cred că e Cargus)

PS. În contextul acesta trebuie să spun şi numele unui altui furnizor online, de la care, indiferent de modalitatea de plată, chiar primeşti în 24 de ore ce ai comandat (sau cel puţin asta este experienţa mea cu ei): DOMO. Din păcate, pe partea de IT&C, nu aveau ce îmi doream eu.

Full Text/Citeşte textul complet...

Comerţ online civilizat

Bun, hai să scriu şi despre o raritate, ce e drept rezultată dintr-o eroare iniţială.

În urmă cu două săptămâni am comandat ceva cărţi pe site-ul Curtea Veche, plătind online. În câteva zile le-am primit la Poştă. M-am dus să le ridic şi … a trebuit să le mai plătesc o dată. Aşa scria pe bonul de trimitere venit de la editură. Pe la 10 seara am scanat chitanţa de la Poştă, şi am trimis-o la editură împreună cu e-mailul ce confirmase plata online.

A doua zi dimineaţă primeam scuze, apoi banii în cont.

După alte câteva zile primeam şi o carte cadou.

Să zic aşa e primul discount pe care îl primesc în România pentru un serviciu furnizat eronat sau pentru un produs pe care îl descopăr în magazin având defecte. Am zis că e util să notez acest rar lucru mărunt pozitiv.

Full Text/Citeşte textul complet...

Faptele sunt simple: las maşina în parcare, mă întorc și o găsesc lovită. E doar o zgârietură mică (făcută cu oglinda pe aripa din spate dreapta), la care se adaugă nişte urme de frecare pe bara din spate. În mod normal nu îmi băteam capul, dar maşina are doar 2 săptămâni…

Semnăm contract amiabil, iau copie după RCA-ul vinovatului (asigurat la Astra) și ne despărţim.

Sun la Astra Asigurări. După două ore reuşesc să prind linie care să nu sune ocupat.

Mi se spune că degeaba am eu constatarea amiabilă. Trebuie să mă duc cu vinovatul la constatatorul lor, în ziua în care au ei chef, la orele la care le convine tot lor. Constatarea amiabilă nu e valabilă singură, că „dacă se răzgândeşte vinovatul și nu mai recunoaşte”. Iar dacă maşina nu e pe numele şoferului care a făcut accidentul, atunci mai trebuie și o procură notarială de la proprietar.

Frumos este însă că pe site-ul Astra scrie cu totul altceva: fără vinovat, fără procură, doar cu constatul amiabil completat.

Am un singur mesaj către cel ce mi-a răspuns de la Call Center, pe care îl gândesc, dar nu i-l împărtăşesc: @#$%^&.

Mă duc mâine cu actele specificate pe site, să văd ce se întâmplă, cât de lungă o fi coada etc.


(PS. Tot mâine sper să apuc să postez şi un mesaj pozitiv despre un comerciant, depinde însă de cât de lungă va fi coada la constator...)





UPDATE: Am fost acolo şi mi s-a comunicat că dacă nu mă prezint şi cu cealaltă maşină, şi cu proprietarul ei, nu mi se deschide dosar de daună. Am mai observat şi faptul că programul afşat pe uşă este altul decât cel de pe site şi comunicat şi de cel de la Call Center.

Full Text/Citeşte textul complet...