Reciclarea, etapa 2?

De câțiva ani au apărut, în toată România, containerele pentru reciclat. Teoretic, în ele ar trebui pus în mod separat, hârtia (container albastru), sticla (verde), plasticul și metalul (galben).

Au apărut rapid zvonurile că de fapt tu arunci gunoiul separat, dar cei de salubrizare nu îl colectează diferențiat.

Containere de reciclare, pe strada principală din Cârțișoara

Au fost și sunt încă dintre cei ce aruncă totul la întâmplare, inclusiv în containerele cu pricina. Din fericire, dacă e să mă iau după ce observ în containerele cu pricina, fie numărul celor ce aruncă lucruri la întâmplare în ele este în scădere, fie cei care reciclează sistematic sunt cu mult mai mulți. Acest lucru indică un posibil efect pozitiv al instituționalizării.

Suntem însă încă departe de a recicla sistematic. În București, spre exemplu, containerele cu ricina sunt plasate în așa fel încât să descurajeze reciclarea. Nu se află lângă locuințe sau supermarketuri, ci în intersecții. Cu alte cuvinte, departe. Pentru cei ce folosesc mașina proprie ca mijloc de deplasare, e și mai complicat, fiindcă aceste containere sunt plasate în locuri unde nu poți staționa.

Preumblându-mă în această vară prin țară, am sesizat că, în satele din sudul Ardealului, containerele se află în locuri imediat accesibile și sunt mult mai multe raportat la dimensiunea populației. În orașe este dificil să crești numărul containerelor. Densitatea de locuire fiind printre cele mai mari din Europa (mă refer la densitatea în zone locuite, nu la total, unde lucrurile stau pe dos), a plasa mai multe containere ar însemna să înghesui și mai tare locuitorii.

Este poate momentul să trecem la o a doua fază a reciclării: impunerea obligativității reciclării PET-urilor și dozelor de metal. Precedentul există: momentul când pungile de la supermarket nu au mai fost gratuite. Acum putem urma din nou modelul vestic: Fiecare magazin mare trebuie să taxeze PET-ul și să dea garanția înapoi la returnare. Adică, dacă am cumpărat un bidon de 1,5 litri de apă minerală, plătesc un supliment de 20 de bani, pe care îl recuperez când înapoiez sticla în orice magazin.

Soluția practică pe care am văzut-o peste tot în lume este ca, la returnare, supermarketurile să scaneze codul de bare de pe bidon și astfel să recunoască suma pe care o ai de primit înapoi.

Automat pentru reciclat bidoane de plastic.
Sursa foto: http://www.propositivo.eu/

Magazinele mici pot pur și simplu să scaneze codul de bare la casă. Legea ar trebui să interzică comercializarea de produse care se află în bidon fără a încasa garanția și fără a o returna, indiferent dacă produsul este cumpărat de la comerciantul în cauză sau nu.

Calculul sumei de încasat.
Sursa imaginii: http://www.vagabondbohemian.com/

Fără îndoiala apar detalii de reglat: modul de compensare a sumelor pentru cei ce dau mai puține bidoane și recuperează mai multe (dar aceasta se poate face similar TVA) sau contractele cu cei ce preiau bidoanele goale. Exemplul vestic spune însă că aceste obstacole pot fi depășite cu ușurință.

MegaImage, în magazinul din Plaza Romania din București, practica un astfel de experiment vara trecută.

Activismul nu înseamnă ONG

PS

Aveam deja textul în minte, cam așa cum e acum, când, în Grecia, cât ne pregăteam de nuntă, duminica dupa-amiază, pe când Mălina şi Irina se pregăteau să plece la ritualul imbrăcării miresei, şi împachetând noi bagajele pentru a doua zi, am dat drumul la televizor. Şi am nimerit fix pe un canal romanesc, TVR International, cu o reluare de la Dănuț SRL, din 2012. O emisiune dedicată lui Caragiale, la 160 de ani de la naştere. Să te ții Bibicule, mi-am zis, ce coincidenţă! Şi cît de tare seamănă fariseismul descris acolo cu ce vezi şi azi! 

Şi uite aşa am scris cu inima plină de bucurie articolul care te plimbă de la ONG-ism la activism, trecând prin polică şi fotbal, la final fiind vorba şi de urbea X.

Extrase din text:

La noi, impulsul (extern) de a dezvolta societatea civilă a condus la apariţia ONG-urilor ce acţionează adesea ca think-tank-uri sau grupuri de lobby şi presiune, dar care vor să impună modelul lor de activism politic drept exemplu pentru societatea civilă. [...] concentrarea lor aproape exclusivă asupra principiilor generale ale organizării societăţii, pare a ignora faptul că viaţa cetăţii este generată în principal de către oamenii din cetate [...].

Un alt model este al ONG-ului care acţionează ca firmă de consultanţă [...]. Acesta deturnează substanţial atenţia de la menirea participării civică şi afectează legitimitatea [...].

[...] există însă şi elemente de activism civic îndreptat [...] spre formarea dezinteresată a bunului public. Sunt destule organizaţii caritabile [...], bazate pe munca voluntarilor. [...]. Există asociaţii mici, atrăgând pasionaţi de câte un lucru mărunt, precum colecţionarea de ceasuri sau aeromodelism, [...] care încep să creeze mici bunuri publice.


[...] Exemplul cel mai pregnant de activism civic românesc este însă unul pe care îl urmăresc cu interes de mulţi ani şi de care sunt puternic legat emoţional. [...] O mână de oameni a declanşat atunci acţiuni de protest. Practic niciunul nu îşi dorea ceva pentru el, ci toţi militau pentru [...]

Textul complet 
.... se află în Dilema veche (disponibil online celor cu abonament).

Leftovers

Am mereu probleme din cauză că numărul de semne permis în revistă e mai mic decât cele care pe care le aştern pe hârtie. Dintre lucrurile rămase de astă dată pe dinafară, unul era mai important, de plasat pe la finalul articolului, legat de exemplul din Urbea X:

O cultură civică e pe punctul de a se naşte, exact aşa cum spun manualele: în comunităţi critice.

600 de simpatizanţi în două zile!

Marţi seară, trei asociaţii ale suporterilor petrolişti au semnat o scrisoare de protest si au anunţat acţiuni comune împotriva lui Radu Mazăre, primar de Constanţa.

Ce s-a întâmplat: Youness Hamza, atacantul tunisian al Petrolului se dădea cu skyjetul la Mamaia. În acelaşi timp Mazăre se dădea cu zmeul. Unul pe apă, unul prin aer. Prin urmare s-au intersectat şi s-au înjurat reciproc. Mazăre se pare că a ieşit din mare (sună amuzant, nu-i aşa?) şi apoi a reintrat la dat cu zmeul (kite, pe englezeşte). Hamza a ieşit şi el şi a fost întâmpinat de doi inşi, bodyguarzi ai primarului, care i-au învineţit un ochi, doctorii aplicându-i ulterior ceva puncte de sutură şi certificând medical agresiunea. Se pare că Mazăre discutase în prealabil cu cei doi oameni ai săi. Poliţia a fost lentă în a acţiona, în ciuda plângerii jucătorului. Belicos, Mazăre ar fi spus că fotbalistul era drogat sau beat (fiind musulman, Hamza nu bea) şi a vrut să îl omoare, pe el şi pe un copil. Sau cam aşa ceva.

Acum, Hamza a depus plângere, dar nu s-a întâmplat nimic.

Sunt patru precedente care vin în minte, toate legate de fotbal.

1. Un suporter petrolist sare din tribună şi loveşte un jucător al Stelei. Caz absolut reprobabil, agresorul e imediat arestat, clubul are terenul suspendat etc.
2. oficialul Stelei, MM Stoica se dă în stambă în Macedonia în urmă cu câteva săptămâni. În mai puţin de o oră, poliţia locală îl ia la bani mărunţi şi îi aplică o amendă.
3. Gigi Becali sechestrează prin intermediul bodyguarzilor o persoană. Durează ceva ani, dar după ce jupânul Jiji ajunge la zdup, se judecă şi cazul acesta şi un supliment de carceră este rezultatul firesc.
4. Acelaşi MM Stoica dă cu pumnul într-un suporter la Bucureşti. Din câte îmi amintesc nu se petrece nimic.

Ceea ce cer suporterii petrolişti este să se judece corect. Şi mai ales să se judece, nu să se muşamalizeze. Nu e neapărat clar cine e de vină, chit că dovezile spun că primarul ar fi cel cu bube. Oricum ar fi însă, nu are sens să ascundem mereu gunoiul sau mazărea sub preş, ci trebuie să privim lucrurile în faţă.

Cele două persoane implicate, unul primar, celălalt fotbalist apreciat cel puţin în Prahova, pot fi modele pentru tânăra generaţie şi numai. De aceea este util să avem o judecată realizată cu celeritate. Cazul nu e complicat, dovezile şi martorii există, nu are sens să se amâne.

Asta am solicitat şi în scrisoarea de suport pe care am iniţiat-o miercuri, sub forma unei petiţii adresate autorităţilor române. Să se judece, şi să se judece iute!

Altfel se învaţă oamenii cu nărav de mici, scapă la zburdat prin ţări mai atente la integritatea locuitorilor lor, şi iau amenzi sau ajung la pârnaie.


Până joi seară raportul de pe site-ul unde am plasat petiţia spunea că „572 persoane au semnat această petiție. Semnăturile provin de la 506 adresa IP diferite.” Erau şi 543 de Like-uri pe Facebook. Cum numărul lor depăşeşte numărul Ip-urilor, estimez că există susţinere de la minim 600 de persoane diferite (eliminând pe cei care probabil au semnat de două ori, având mai multe adrese de e-mail, dar adăugând pe cei ce fără a semna au dat Like – ceva mai complicat de falsificat). Dintre cei ce au semnat, ţinând cont de IP, 443 proveneau din Ploieşti, 21 din Bucureşti, 108 din alte locaţii (multe din afara ţării).

Nu e un bilanţ rău pentru două zile. Ca şi restul acţiunilor celor trei asociaţii ale suporterilor, arată o Românie (sau mai exact un Ploieşti) care nu mai acceptă să asiste pasivă la acte de violenţă şi încălcări flagrante ale legii şi care se constituie în societate civilă, cerând socoteală clasei politice şi puterii judecătoreşti. 

Poate e momentul să veniţi alături de noi, semnând sau măcar dând Like petiţiei noastre!

Bucăţele din România pozitivă

24 decembrie 2012. Seara, 3Sat, canalul public de televiziune pangerman (Germania, Austria, Elveţia), retransmite concertul de Crăciun de la Viena, din anul precedent (2011). Finalul este Silent Night (Stille Nacht), cântat în germană. La un moment dat îmi ciulesc urechile, ne privim toti trei, şi înţelegem: germana s-a preschimbat pentru un minut în româna natală a sopranei în albastru, căreia i se face onoarea de a cânta puţin în limba ei estică, de undeva de la marginea Europei, dintr-o ţară dificilă, săracă, fără prea multe de oferit. Nu scrie nicăieri pe ecran numele ţării şi sigur puţini îşi dau seama ce limba aud pentru câteva versuri. Noi însă o ştim şi retrăim sentimentul acela de acum 8 ani, în Belgia, pe când toţi vroiau să ştie ce aia 'un haiduc' şi ce are el de a face cu Picasso, fredonând o melodie pe care nu o înţelegeau, dar pe care o auzeai prin mai toate locurile publice.

Crăciun fericit tuturor, oriunde v-aţi afla!

Doctorate

Nu am asistat la prea multe susţineri de teze de doctorat. În România am văzut susţineri de teze doar la Facultatea de Sociologie a Universităţi din Bucureşti şi la Ştiinţele Educaţiei, tot la UB. În urmă cu un deceniu şi niţel, m-a impresionat o susţinere de teză în sociologie la Umeå Universitet. De atunci am tot încercat, mai în glumă, mai în serios, să sugerez colegilor de la UB să accepte întrebări puse candidatului, să facă publică teza, online, cu măcar o lună înainte de susţinere, să renunţe la acoperirea cu forme lipsite de fond. Adică să transforme susţinerea într-un adevărat eveniment ştiinţific, altceva decât simpla ceremonie ritualică la care am asistat mai mereu, inclusiv atunci când am susţinut propria mea teză de doctorat. Pentru mine, ca şi candidat, a fost absolut frustrant: o muncă de câţiva ani era practic ignorată. Nimeni nu mă întreba nimic, exceptând cele trei pagini scrise de fiecare dintre referenţi, extrem de utile în perspectiva publicării lucrării, dar parcă insuficiente în absenţa dezbaterii. 

Rijksuniversiteit Groningen: Aula

La mijlocul săptămânii trecute am fost la Groningen, la susţinerea unei teze de doctorat. Candidatul: român. Calitatea candidatului: excelentă. Întreg procesul: la mare distanţă de ceea ce se petrece la noi. Opinenţii puneau întrebări complexe, candidatul răspundea, eventual intrând în dezbateri ceva mai lungi. Un exerciţiu interesant şi pentru cei din sală, chiar dacă nu era posibil pentru cei din afara comisiei de evaluare să pună şi ei întrebări. În rest, o atmosferă destinsă, un ritual tratat cu umor, o universitatea frumoasă. 

Teza a fost una din ştiinţele educaţiei. M-am întrebat dacă Ministerul Educaţiei de la Bucureşti o urmări cumva tezele în ştiinţele educaţiei, susţinute de români la universități importante din lume*. Ar putea fi util mai ales pentru un învățământ mediocru ca al nostru. O şansă de a atrage în viitor consilieri şi poate şi miniştrii competenţi. Sau poate acesta nu este de fapt un deziderat pentru societatea românească?? 

Oricum ar fi, candidatul cu pricina este remarcabil, constituind în sine o bună propagandă țării unde s-a născut. De altfel, România a fost pomenită de câteva ori în dezbatere, de către olandezi, iar calitatea proaspătului doctor în științe se revărsa și asupra țării.

 

Rijksuniversiteit Groningen: Academiegebouw

*Am verificat: Universitatea din Groningen este până şi pe lista „universităţilor de prestigiu din alte state”, emise în ianuarie de Ministerul Educaţiei. Mă gândesc că lista cu pricina, incluzând 546 de universităţi, este probabil întocmită pornind de la acel Top Shanghai, drag autorităţilor bucureştene, dar destul de contestat în lume. Întâmplător, Olanda este una din ţările pe care le-am folosit în testarea validităţii listei. Universitatea din Tilburg, despre care ştiu destule, aflată pe locul 250 în lume conform topului THE (Times Higher Education, cel despre care eu ştiu că este cel mai respectat), nu a încăput în lista românească. La fel s-a petrecut cu Universidade de Aveiro, cea mai bine plasată universitate portugheză în clasamentul THE. În lista românească au însă loc mai multe universități latino americane sau est-europene, pe care altfel nu prea le vezi listate de cei de la THE…

Efectele unui protest (1): Raed Arafat şi momentul parţial ratat

Nu am urmărit foarte atent protestele din România, aşa că cele ce urmează se bazează pe informaţie ce poate fi uşor superficială. Am observat însă două lucruri interesante care cred că ar fi importante pentru România. Le înşir în două postări succesive.

În primul rând este vorba de Raed Arafat. Doctorul cu pricina este un român cu o imagine fantastic de bună. Îl ajută faptul că nu este perceput ca un politician şi că există o reprezentare socială asupra sa definindu-l drept un om destoinic ce a făcut ceva pentru folosul tuturor. Nu afişează opulenţă şi probabil nu e neapărat bogat, deşi bănuiesc că este cu siguranţă înstărit. Ceea ce este însă şi mai interesant în privinţa domniei sale este alogenitatea* sa. Arab la origine, născut în Siria şi copilărind în Palestina, Raed Arafat a devenit român. Acest lucru sporeşte valoarea imaginii sale pozitive, într-o ţară nu neapărat foarte tolerantă.

Contextul face faptul încă şi mai interesant. Cu câţiva ani în urmă, înainte de declanşarea celei de-a doua recesiuni mondiale majore, România estima că în 2008 va avea probleme în a asigura suficientă forţă de muncă. Premierul Tăriceanu lansa pe atunci ideea (cel mai probabil fantastă) că va reveni măcar o parte din cei câteva milioane de români plecaţi la lucru în străinătate. S-a discutat plăpând şi despre posibilitatea de a schimba legea cetăţeniei, de a reglementa altfel dreptul la rezidenţă, de a avea o politică specifică de a atrage forţă de muncă din afara României.

Cazul doctorului Arafat reprezenta un prilej prielnic de a redeschide discuţia: creşterea economică ne-ar putea pune în 2-3 ani în faţa aceleaşi probleme. Am fi din nou nepregătiţi. Legile noastre în domeniu sunt mai degrabă anacronice, desprinse de nevoile ţării. Nu ştim să atragem indivizi în care ţara lor a pompat bani publici ca să îi şcolească. Ştim doar să îi alungăm pe cei în care România a pompat bani publici. Aveţi idee cât se plătește din bugetul public pentru cei 12 ani de învățământ preuniversitar ai unui tânăr român? Dar pentru anii de facultate, master și doctorat? Ei bine, aceştia sunt bani pe care noi îi trimitem fericiţi în Spania, Italia sau aiurea, împreună cu fiecare nou imigrant român. Nu punem aproape nimic în loc. Remitențele sunt importante, dar insuficiente.

Raed Arafat reprezenta o bună oportunitate de a începe să discutăm serios, la nivelul societăţii, despre nevoile noastre. Din păcate momentul a fost în bună măsură ratat, date fiind protestele care au virat către alte teme. Un cetăţean despre care eu cred că este un oier bădăran a avut o tentativă de a stârni discuţia respectivă. Din nefericire ea s-a stins destul de repede.

Nu este însă prea târziu să o revitalizăm! Cred că ea constituie o miză mult mai importantă decât Traian Băsescu, un individ, din fericire, … trecător…


(va urma)


*alogenitatea: Da, ştiu că acest cuvânt nu este în DEX sau DER, dar sunt convins că l-aţi înţeles, ceea ce îl face parte a unei comunicări facile. Dacă nu acceptăm evoluţia limbii, nu oferim nicio şansă limbii române să supravieţuiască mai mult de 200 de ani, dacă nu cumva chiar şi acest termen este exagerat de lung …

Atunci când românii își folosesc capul!

În urmă cu mai mult timp remarcam calitatea comentariilor despre meciurile de fotbal din modestul campionat al Scoţiei. Zilele trecute am ajuns întâmplător la o emisiune de pe canalul german Sport 1 şi am rămas impresionat de nivelul discuţiei despre 2.Bundesliga.

În loc ca un moderator egocentrist să convoace 3-4 amici care să dea din gură despre Gigi, Mititelu, Borcea, Iancu şi alte mari caractere similare, cei doi comentatori se preocupau să identifice aspectele tactice, să afle unde s-a câştigat şi unde s-a pierdut meciul. Pe scurt, era un material de o oră, produs live, educativ, asemenea unei discuţii generale despre strategie şi tactică, indiferent dacă eşti sau nu interesat de fotbal. O discuţie între oameni care pricep ce se petrece pe teren şi nu sunt interesaţi doar de şuşanele şi „inexactitudini”.


Este ceea ce se întâmplă şi pe Tactic Zone, singurul blog de fotbal românesc pe care îl urmăresc. Autorul, care pare a-şi fi propus să rămână anonim, comentează atent modul meciurile care îl interesează, privind la alegerile antrenorilor, la modul în care aceştia înţeleg confruntarea, la felul în care se descurcă fiecare jucător şi cum toate acestea se încadrează în istoria recentă a jocurilor echipei.

Pur şi simplu este o bucăţică de Românie pozitivă pe care o regăsesc mereu cu plăcere şi unde intru, chiar dacă selecţia meciurilor comentate nu e tocmai potrivită cu agenda proprie. E ca şi cum ai citi o carte bună.

De pe harta României pozitive: Smailo

Cu aproape trei ani in urmă am cumpărat un GPS. Am luat un Smailo Navigator, fără mari pretenţii ca aspect, dar care avea avantajul de a fi mai ieftin, servind astfel nevoilor noastre mai reduse de a ne mişca de colo-colo. La câteva luni de la cumpărare s-a ivit şi primul său bug: cel mai frecvent durează 10-15 minute până găseşte semnalul satelitului. Dacă îl foloseşti în oraş pentru a merge în direcţii necunoscute, acesta este un impediment major. Bănuiesc însă că la versiunile mai noi or fi rezolvat problema asta.

Aparatul e românesc din punct de vedere al designului. Componentele par a fi de prin China, iar hărţile sunt de la iGo.

Am folosit GPS-ul cu pricina prin varii locuri din România, Bulgaria, Grecia, Ungaria, Austria, Germania. Dacă treci de impedimentul cu conectarea târzie la satelit, aş zice că sunt chiar mulţumit de viteza cu care îţi recalculează rutele, de manevrabilitate şi funcţionalitate. Mai neplăcut este că nu reuşesc să îl fac să stea pe bord în aşa fel încât să nu îmi obtureze vederea înainte, dar asta e dezavantajul oarecum firesc de a nu avea sistem de navigaţie integrat în bordul maşinii.

Una peste alta, raportul calitate/preţ este mult peste aşteptări şi aş zice că merită pus în blogul acesta pe raftul, altfel cam sărăcăcios, de Românie pozitivă.

Patinaj pozitiv

Postul acesta nu are de a face cu faptul că vineri am cunoscut primele căzături la patinaj de care îmi amintesc. Mai exact mai căzusem o dată, anul trecut, dar atunci mă dărâmase Irina care se agăţase cu ardoare de pantalonii mei.

Prima oară când am patinat în Bucureşti a fost prin 2004 sau 2005. Tocmai se deschise patinoarul în aer liber de a Moghioroş. Ne-am cumpărat patine, și Mălina și Irina şi eu, și am mers la patinat. Acolo am avut o mare surpriză: patinam mai bine decât mai toţi cei de pe patinoar.

Nu mai patinasem de 10-12 ani. Prima oară se întâmplase în Ploieşti. Cred că era prin 1989. Ştiam să merg pe patine cu rotile, din cele cu patru roţi, două în faţă, două în spate. Îmi cumpărase tata unele de la Moscova, în 1979 și le folosisem ani în şir. Probabil mai sunt funcţionale și azi. Eram în liceu când prietenii m-au dus la patinoar. Cred că chiuleam de la o practică industrială, din cele care durau câte o săptămână întreagă, în care stăteai în principiu în fabrică, la Flacăra și te uitai cum muncitorii chiuleau la rândul lor. Sorin m-a învăţat cum să pun o monedă de 5 lei în buletin când închiriez patinele și voi primi o pereche în stare mai bună. Am intrat pe patinoar și nu am căzut niciodată, fără a fi însă niciodată cine ştie ce mare patinator, ba chiar dimpotrivă. Asta se petrecea pe Patinoarul Olimpia, în Ploieşti.

Pe patinoarul de la Moghioroş, mulţi ani mai târziu, am descoperit cu stupoare că, în ciuda neîndemânării mele evidente, eram un soi de „mare meşter” printre ceilalţi patinatori. Se simţea că în zona respectivă nu existase un patinoar...

Între timp, în Bucureşti au apărut numeroase alte arene de gheaţă. Le ştiu pe cele de la Liberty (mai mică) și de la AFI (decentă ca mărime). De la an la an am remarcat schimbarea: cum nu m-am prea preocupat să progresez, sunt mulţi cei care patinează acum mult mai bine decât mine. Deja se simte o schimbare remarcabilă. În plus, găseşti adesea pe patinoar oameni la peste 50-60 de ani, care se mişcă fără dificultăți pe gheaţă. Iar puştii de 5-6 ani sunt frecvent extrem de îndemânatici.

La Liberty, e o antrenare al cărei nume nu îl ştiu, pricepută foc cu începătorii (am văzut-o o singură dată la lucru, dar m-a surprins plăcut cum lucrează). La AFI, vineri, când am căzut (chiar de două ori, pentru că, nu-i aşa, non c'è uno senza due :), calitatea gheții era remarcabilă. Mai mult de cât atât, în iarna aceasta, la AFI, muzica a devenit una potrivită pentru patinaj, atât ca selecţie, cât și ca nivel al decibelilor (poţi să te auzi cu cel lângă care patinezi).

Pentru mine, cel mai tare patinoar va rămâne oricum Olimpia, patinoarul în aer liber din Ploieşti. Dar asta nu mă împiedică să remarc evoluţia pozitivă a ceea ce se petrece în Bucureşti și să mă bucur că mall-urile au adus (şi) locuri unde poţi face un pic de mişcare. Şi unde am decis să încep să învăţ să patinez şi eu ceva mai bine...

Adina Rosetti / Deadline (Curtea Veche, 2010)

De la o vreme ezit să citesc cărţi ale jurnaliștilor români. Aproape toate au parte de o critică laudativă, de o promovare intensă. Multe sunt şi traduse în limbi străine. Îmi place argumentul acesta: „cartea e tradusă în şase limbi”. Nu e aproape niciodată însoţit de amintirea numărului de exemplare vândute sau a tirajului… În fine, adesea am dezamăgirea de a descoperi că multe dintre volumele astfel promovate sunt simple încercări stinghere de a scrie.

În cazul Adinei Rosetti mai aveam cel puţin un motiv de a ezita: colaborasem în trecut, în mod plăcut, şi nu îmi doream o dezamăgire. Se mai adăugau şi câteva articole interesante pe care i le citisem, unele postări de pe un blog vremelnic…

În fine, mi-am luat inima în dinţi şi am citit Deadline. Cartea avea premize proaste: autorul este jurnalist, iar volumul are un marketing destul de bine gândit. Dincolo de toate acestea însă, cartea constituie din fericire o reuşită, fiind unul dintre puţinele romane româneşti recente care mi-au plăcut (nu că aş fi citit însă prea multe).

În primul rând o să observ un fapt legat de … ambalaj: Coperta este altfel decât la cărţile ce apar îndeosebi în România. Chiar pare a transmite ceva. Iar coperta patru este nu doar haioasă, ci şi trimite direct la conţinutul cărţii (nu, nu mă refer la textul criticului, care după gustul meu este mai degrabă o înşiruire neinspirată de cuvinte, ci la felul în care este compusă coperta IV).

Cartea debutează antrenant şi continuă la fel. Ea îmbină două ştiri ce au făcut înconjurul presei româneşti: Prima este moartea şocantă, la doar 29 de ani, a Ralucăi Stroescu, o tânără ploieşteancă despre care s-a spus că a murit de epuizare (în 2007), după o carieră la Ernst & Young. A doua este descoperirea unui artist de colaje, Ioan Bârlădeanu, ce locuia până la descoperirea sa (la 60 de ani), într-o ghenă de gunoi, după o carieră ce inclusese doar meserii interesante: hamal, gropar, gunoier) şi care a ajuns să expună în varii galerii bucureştene şi internaţionale.

Adina Rosetti combină cele două istorii, între care prima furnizează pretextul principal al romanului, o poveste construită din bucăţi, ca o oglindă spartă şi reconstituită piesă cu piesă, dar nu neapărat într-o ordine logică. De aici elementul dinamic al romanului, cel care atrage şi te face să îl citeşti repede. Povestea se construieşte din perspective diferite, ca intr-o imagine 360 de pe Google Earth. Autoarea ne poartă pe Facebook, în lumea SMS-urilor, în mediul office-ului corporat, spre dilemele cumpărătorului din Mall, pe bloguri, în Pub-uri. Contrastul cu o generaţie ce şi-a atins maturitatea în comunism este fin schiţat, laolaltă cu reproducerea stereotipului bucureştean despre „provincie”.

Cartea poate fi citită ca o istorie a sfârşitului amânat al copilăriei primei generaţii socializate preponderent în post-comunism, sau, mai exact, al acelei părţi al ei care a avut şansa de a debuta pe piaţa muncii cu salarii şi în poziţii net superioare celor ocupate de generaţiile precedente şi, probabil, de noile generaţii de oriunde din lume. Un sfârşit al copilăriei împins undeva, târziu, pentru mulţi dincolo de căsătorie…

Am stat mult să mă întreb dacă nu cumva capitolul care plonjează în anii 1980 îşi avea locul în carte sau este doar un reflex al scriitorului român. (Majoritatea romanelor româneşti de după 1989 par a se simţi datoare să includă şi ceva despre perioada comunistă). Înclin să cred că partea respectivă îşi are rolul în carte, în povestea lui Ioan Bârlădeanu, deşi parcă istoria în sine nu prea ar fi avut de ce să se suprapună cu cea a Ralucăi Stroiescu.

Cele două poveşti inspirate din realitate sunt însă doar pretextul cărţii. Ele sunt prezentate destul de fidel, cu doar mici licenţe scriitoriceşti. Autoarea mută, de exemplu, oraşul natal al Ralucăi Stroiescu (în carte o cheamă altfel) din urbea X, către un oraş ce este probabil Brăila natală Adinei Rosetti. Dincolo de aceste amănunte, cartea imaginează şi propune reacţii extrem de autentice ale unor personaje diverse. Acestea se îmbină şi reconstituie puzzle-ul societăţii în imagini ce m-au surprins prin plasticitate, prin faptul că deveneau, cel puţin în mintea mea, neaşteptat de palpabile. O dovadă clară a forţei scriiturii.

Dacă ar fi să fac un reproş, acesta ar fi faptul că, deşi gândesc şi acţionează diferit, personajele îşi exprimă mereu gândurile în acelaşi mod, fără a se diferenţia prea tare din punct de vedere al limbajului folosit: fraze lungi, având toate cam aceeaşi logică, cam aceeaşi structură a argumentaţiei... Totuşi, să nu uităm că rar un scriitor reuşeşte să îşi facă personajele să îşi construiască frazele în mod diferit decât şi le construieşte el în lumea sa reală. Pe de altă parte, este posibil ca o diversitate a limbajului să fi complicat prea mult cartea, îngreunând lectura.

Repet încă o dată că, pe ansamblu, am avut plăcerea de a citi o carte interesantă, bine scrisă, reală, care pe alocuri m-a încântat şi m-a făcut să sper la următoarea.

Evaluarea mea: 9 din 10. (sau poate 9 o fi prea mare şi reacţionez emoţional, în condiţiile în care nu prea punctez peste 8…??)

Comerţ online civilizat

Bun, hai să scriu şi despre o raritate, ce e drept rezultată dintr-o eroare iniţială.

În urmă cu două săptămâni am comandat ceva cărţi pe site-ul Curtea Veche, plătind online. În câteva zile le-am primit la Poştă. M-am dus să le ridic şi … a trebuit să le mai plătesc o dată. Aşa scria pe bonul de trimitere venit de la editură. Pe la 10 seara am scanat chitanţa de la Poştă, şi am trimis-o la editură împreună cu e-mailul ce confirmase plata online.

A doua zi dimineaţă primeam scuze, apoi banii în cont.

După alte câteva zile primeam şi o carte cadou.

Să zic aşa e primul discount pe care îl primesc în România pentru un serviciu furnizat eronat sau pentru un produs pe care îl descopăr în magazin având defecte. Am zis că e util să notez acest rar lucru mărunt pozitiv.

Conacul Bellu la Urlaţi

Am fost la Conacul Bellu, iar surpriza a fost atât de plăcută, încât nu-mi venea să cred că suntem în România!

Conacul constă din casa de oaspeţi a conacului iniţial, un loc absolut surprinzător: mobilierul original (este primul muzeu din România în care intru şi mobilierul este cel original) include numeroase obiecte extrem de interesante, unele de un rafinament neaşteptat; casa în sine este un loc plăcut, cu o arhitectonică interesantă, departe de "palatele" uneori lipsite de imaginaţie de la noi; sunt numeroase împrumuturi interesante, de la terasa pietruită cu pietre de râu aşezate cu muchia în sus, aşa cum numai în Dodecanese (insulele cu capitala la Rodos) am mai văzut, până la camera secretă descoperită recent în cramă, în momentul lucrărilor la consolidarea fundaţiei; sunt numeroase obiecte ce amintesc de ce însemna lux la începutul secolului XX, precum un telefon Ericsson, sau o halbă cu fundul de cristal în care se distinge un desen oarecare. Iar dacă vreți un Aman sau un Grigorescu în original, le găsiți și pe ele...

Istoria pe scurt a locului sună cam aşa: Familia Bellu a venit la noi în jurul anului 1780, din Pela, vechea capitală a lui Alexandru Macedon (undeva în nordul Greciei actuale, în apropiere de Salonic). Personajul principal al istorie de faţă, Alexandru Bellu, nepot al celui ce a donat terenul pentru cimitirul Belu din Bucureşti, era un tip ce se plimba de felul său pe la Paris şi Firenze. Drept urmare, casa sa de la Urlaţi era şi ea garnisită ca atare: scrinuri în stil florentin, o măsuţă de ceai semnată … Gallé, un salonaş japonez, dar şi unul în stil turcesc.

Pe la 1920, familia a donat conacul de la Urlaţi Academiei Române, în a cărei posesie este şi acum. Din păcate, la cutremurul din 1940 casa mare a suferit stricăciuni şi nu a fost consolidată. Astăzi mai există din ea doar fundaţia. În schimb s-a păstrat casa de oaspeţi, cea care este vizitabilă astăzi. Aşa cum ne-a explicat custodele muzeului (un tip extraordinar de amabil şi destul de priceput, complet atipic pentru România!), la momentul donării aşezământului către Academie, actul a consemnat şi o listă lungă cu mobilierul şi lucrurile din casă. Lucrurile sunt şi acum disponibile pentru ochii vizitatorilor, ceea ce face ca să fi avut surpriza de a vizita pentru prima oară în România un muzeu în care mobilierul şi obiectele sunt cele originale, şi nu au fost aduse zeci sau sute de ani mai târziu. După cum zice Mălina, probabil chiar această listă şi faptul că muzeul era la 1945 deja în posesia Academiei a făcut să nu fie spoliat imediat de noua clasă conducătoare, în dorinţa sa de a desfiinţa tot ce existase în „regimul burghezo-moşieresc”.

Pe scurt, e un loc care merită vizitat, mai ales că se ajunge destul de uşor: mergând spre Buzău dinspre Ploieşti, pe şoseaua naţională cu două benzi pe sens, în Albeşti o iei la stânga către Urlaţi, treci de liceu, treci de centrul cu blocuri, o iei la dreapta, apoi la stânga. Până aici sunt indicatoare. Apoi treci de stadion şi ajungi la un foişor. Prin stânga acestuia intri în parc, o iei (cu maşina), pe aleea pietruită din stânga, urci panta şi ajungi la conac.

Poţi ţine cont şi de faptul că într-un sat aparţinător de Albeşti s-a născut tatăl mamei mele :), că sunt persoane importante, pe care le cunosc şi preţuiesc, ce au învăţat la liceul din Urlaţi :) şi că, dacă vrei un vin bun, te afli în patria acestuia, iar crame de calitate sunt la tot pasul, îmbiindu-te la o degustare şi la cumpărat.

Câteva fotografii și alte informații găsiți și aici.

Delicatese à la Bran

În imagine e un soi de desert, destul de interesant: urdă frecată cu vanilie (sau cam așa ceva), pusă pe un pat subţire de dulceaţă de zmeură, și cu un moţ de mentă.

Se găseşte la restaurantul Bran Parc, în Bran. Cei de acolo au şi alte câteva chestii interesante care pot fi consumate la felul principal. Serviciul este de asemenea bun, aşa că merită o vizită dacă sunteţi prin zonă.

Conferinţa pozitivă

În urmă cu nu multe zile, am asistat la o conferinţă academică în România. O primă surpriză plăcută: nu a fost o conferinţă rea. Am ascultat şi discutat mai multe prezentări bune decât de obicei, asistenţa a fost mai variată decât la obişnuitele conferinţe de la noi, pe ansamblu organizarea a fost una destul de reuşită, în condiţiile în care nu cred că a implicat cheltuieli prea ridicate.

În plus, am avut ocazia să audiez, uimit, o lucrare de bună calitate, prezentată de un student masterand. Prezentarea şi lucrarea în sine sunt peste nivelul doctoral şi postdoctoral de la noi, aşa cum le ştiu eu în sociologie, iar prezentatorul în sine m-a deturnat de la pesimismul cronicizat în ce priveşte traiectoria probabilă a cercetării mioritice. E drept că autorul dintr-o altă ramură de ştiinţă decât sociologia. Acest lucru nu m-a împiedicat însă să exclam, în sinea mea, că şi la noi se poate şi că ar cam fi cazul să se promoveze in corpore către următorul nivel calitativ…

Un polițist pozitiv

Vineri dimineaţă, am dus-o pe Irina la programul de vacanţă de la after-school folosind ca mijloc de transport o sanie. Ninsese peste noapte, aşa că nu avea rost să scot maşina. Oricum, mai întâi trebuia să o deszăpezesc, apoi să circul pe străzile încă necurăţate şi, mai complicat, să găsesc un loc unde să parchez atunci când reveneam.

Aşa că am plecat cu sania. Distanţa nu e mare, sunt cam 4 staţii de autobuz. Pe trotuare, stratul de zăpadă avea cam 25 de centimetri şi nimeni nu făcuse încă potecă. Am mers mai mult pe aleile dintre blocuri, pe urmele lăsate de cauciucurile lăsate de cele câteva maşini ce se aventuraseră prin nămeţi.

La intersecţia dintre 13 Septembrie şi Trafic Greu (da, ştiu, oficial strada se cheamă altfel) un poliţist dirija circulaţia. Erau -8 (minus opt) grade Celsius. L-am revăzut şi la întoarcere: omul era roşu la faţă, nu purta mănuşi, şi avea două staţii prin care vorbea între două culori roşii ale semaforului.



Să stai locului, în frig, la -8 grade, şi să dirijezi circulaţia mie mi s-a părut un fapt de admirat: omul îşi făcea meseria, şi o făcea bine, fără a invoca faptul că e prea greu să o facă. Lucru rar în România de azi: un om care îşi face treaba în condiţii dificile, fără a face rabat la calitate. Motiv pentru care l-am înscris la „România pozitivă”.

Testează-ţi votul!

În urmă cu vreo două săptămâni îi scriam lui Aurelian întrebându-l dacă mai continuă şi la aceste alegeri iniţiativa “Testează-ţi votul”. Mi-a zis să am răbdare.

Între timp am fost dezamăgit de o aplicaţie similară pe care am găsit-o la unul dintre ziarele centrale. Testează-ţi votul făcea mai multe lucruri, ţinând cont de importanţa pe care o acorzi tu, ca alegător, fiecărui domeniu în parte.

Azi, Aurelian mi-a scris că au lansat varianta pentru prezidenţiale.

Înainte de a mă bucura că a apărut, trebuie să îmi manifest dezamăgirea că s-au apucat cam târziu de ea. (asta ca să îi fac să fie gata la timp data viitoare :p) Din păcate întârzierea face ca mulţi dintre candidaţii neimportanţi să nu apară în listă.

Cum însă nu lipseşte niciunul dintre cei care contează cu adevărat, aplicaţia este la înălţimea aşteptărilor şi se dovedeşte un instrument extrem de util, care merită din plin promovarea.

Uite cum arată similitudinile dintre opiniile mele și cele exprimate de prezidenţiabili


Există însă şi domenii în care lucrurile arată aşa:


Îndemn pe oricine citeşte aceste rânduri să încerce instrumentul!

PS. Din punctul meu de vedere, luând în considerare modul de scalare și conţinutul scalelor folosite, testvot.eu este peste concurenţa de la busolapolitica.ro. (de exemplu, testvot.eu foloseşte scale mai lungi, mai potrivite în context, în timp ce la busolapolitica.ro surpeinde neplăcut frecvenţa stângăciilor de formulare. Ce e drept însă, la busolapolitica.ro, soluţiile ce ţin de partea de proiectare a site-ului sunt un pic mai bune).

Petiţia privind reciclarea PET-urilor...

... este disponibilă aici.

Dacă vreţi să vedeţi cum arată şi care sunt principiile soluţiei la care se referă, iată o descriere aici.

(ideea e simplă: plăteţi o garanţie pentru fiecare PET, atunci când îl cumperi, apoi când mergi la magazin primeşti banii înapoi. Tehnic, în mai multe ţări, asta o face o maşină, în care tu bagi PET-ul, cutia de metal sau sticla şi primeşti un bon, cu care mergi la casă şi fie plăteşti produse pe care le cumperi, fie primeşti banii... Mai trebuie însă pusă la punct infrastructura din spatele poveştii. Sunt vremuri de restrişte bugetară, dar măcar luarea în discuţie a unei propunerii de genul acesta tot ar trebui făcută)

Băncile lui Vanghelie

Discutam prin toamna trecută cu Monica despre rolul social neaşteptat al băncilor plantate de primăria de sector pe marginea trotuarelor, în faţa blocurilor, printre blocuri. Sunt o puzderie, probabil ceva mai multe decât nevoia de folosire.

Cât ţine căldura însă, iar în zilele noastre ţine din ce în ce mai mult, băncile cu pricina au mereu ocupanţi. (cam aşa se naşte şi capitalul social … :)

Îmi amintesc de felul cum arăta, prin anii 80, strada Cameliei din Ploieşti. În fiecare seară, după amiază, iar în vacanţe şi dimineaţa, băncile dintre blocuri erau mereu ocupate… De regulă copii, adolescenţi, tineri, dar şi adulţi. Un bun prilej de socializare cu vecinii, binevenit

Ce au în plus băncile sectorului 5 este apariţia asfaltului neted, a trotuarelor refăute în urmă cu un an. În asociere cu faptul că parcul din apropiere este pavat cu dale, mai greu de utilizat de rolleri, asta face ca trotuarele ce trec pe lângă bănci să cunoască o înflorire a patinatorilor vărateci.

Pe ansamblu, primăria de sector a înregistrat o reuşită, iar cartierul este pe drumul către civilizaţie. Rămâne ca şi locuitorii să renunţe la aruncatul gunoaielor pe jos, coşurile de gunoi să fie mai uşor de accesat de pe trotuar, iar Primăria să înlăture gardurile concentraţionale…

Portrete (II)

Probabil că aş fi amânat la nesfârşit scrierea postării anterioare, dacă nu m-aş fi uitat la televizor ieri seară.

Mi-am amintit de un drum la Bruxelles, de acum câteva săptămâni. În sala de aşteptare de la subsolul aeroportului Otopeni – Tarom nu are bani să plătească burduf, aşa că te duc cu autobuzul de la boarding la scara avionului, aşadar în sala cu pricina se derula spectacolul obişnuit oferit de funcţionarii români ce petrec toată săptămâna la Bruxelles şi de cei care plecau de duminică seară pentru a se întoarce sâmbătă dimineaţă.

Nu lipseau fluturatul paşapoartelor diplomatice, guduratul pe lângă europarlamentari, secretari de stat sau oameni de afaceri. Unul dintre cei linguşiţi făcea o figură aparte: nu vorbea în gura mare, ca şi cum ar face o demonstraţie de putere, părea a respinge tentativele de gudurare, era mai degrabă izolat, era îmbrăcat decent, fără fasoane, dar cu haine de calitate, nici scumpe, dar nici ieftine, din cele ce se destramă la prima purtare.

Am fost vecini de culoar în avion şi l-am putut vedea: nu vorbea tare cu ceilalţi, nu trata de sus stewarzii, citea o carte (despre viaţa lui Alexandru Macedon, în limba română), zbura la clasa economic.

Mi-a plăcut omul. De altfel îi mai apreciasem în câteva rânduri, văzându-l intervievat, răspunsurile cumpănite, faptul că ştie despre ce vorbeşte şi nu spune cuvinte doar pentru plăcerea de a se auzi vorbind. Îmi plăcuse modul în care atrăgea atenţia asupra unor riscuri ale României, altfel ignorate de clasa politică românească. Părea a fi altfel, diferit mult faţă de mult mai celebrul său frate.

L-am revăzut aseară la televizor. Avea acelaşi comportament, chiar dacă zilele acestea i se termină mandatul de comisar european.

Sper să nu mă înşel asupra sa, adăugându-l aici, la România pozitivă, pe Leonard Orban. Şi mai sper ca următorul comisar european român să i se apropie ca valoare.

Să votăm, ::carevasăzică::

Cei de la MRC au făcut din nou o treabă bună pe testvot.eu şi, ca şi în alegerile parlamentare, propun o baterie de 40 de întrebări care te pot ajuta să vezi ce partide se apropie de modul în care gândeşti în legătură cu 40 de aspecte ale politicii europene.

Cum proiectul poate deveni o referinţă importantă, instituţionalizându-se, nu îmi rămâne altceva decât să îl remarc, să îl recomand şi ... să postez propriile-mi rezultate :)