Pornesc de la postarea mea precedentă, cea cu indicatorul către standul de înghetaţă, uitat acolo în plină iarnă.

Cristi a comentat că există norme care forţează administaţia să ia măsuri, dar aceasta nu o face. Sunt de acord cu el, însă am zis că nu e rău să dezvolt şi să ne uităm niţel şi la cauze.

Deci, ştiu că există norme şi amenzi care pedepsesc pe cei care nu iau panoul, anunţukl, indicatorul de pe domeniul public atunci când se încheie perioada pentru care a fost permis afişajul.

Mai ştiu şi că, în oraşele României, există un număr enorm de panouri publicitare de dimensiuni diferite.

Mai ştiu şi faptul că aceasta dăunează deopotrivă modului în care arată oraşul, eficienţei publicităţii prin panotaj stradal şi capacităţii de a informa a acestor panouri (când sunt prea multe, toată lumea începe să le ignore conţinutul).

Nu mă miră că administraţia nu o ştie, sau că urbaniştii nu pot să îşi impună punctul de vedere. Mă miră lipsa de intervenţie a celor din publicitate, fie ei cumpărători/vânzători de publicitate, fie furnizori de servicii de panotaj (cei care au panourile).

Concluzia către care înclin este fie că sunt departe de a fi profesionişti, fie că învârt ceva bani negri. Iată de ce:

Dacă vor ca ale lor campanii de publicitare în care folosesc panotajul de orice fel să aibă impact, cei din publicitate ar trebui să preseze asupra administraţiei să accepte mai puţine panouri.

Cei care deţin spaţiile de panotaj ar pierde aparent din scăderea drastică a numărului de panouri. Ar putea însă creşte costurile per panou, astfel încât bugetele de cheltuieli ale cumpărătorilor de publicitate să nu se schimbe. (în mod similat, taxele unitare percepute de administraţie vor creşte, menţinând totalul neschimbat)

Efectul: mai puţine panouri (şi oraşe mai frumoase, vizibiliatte mai bună în trafic), la fel de mulţi bani în industrie, distribuiţi la fel între actorii implicaţi, eficienţă mai mare a publicităţii, panouri mai uşor de întreţinut şi de îndepărtat când le expiră termenul, amenzi mai uşor de aplicat (dat fiind că ar fi mai puţine panouri de urmărit).

Toată lumea ar câştiga, exceptând eventualitatea că ar învârti bani negri, mai greu de depistat atunci când sunt multe învârteli mărunte (i.e. nenumărate panorui, afişe, afişuleţe, indicatoare etc.)

Din moment ce nu se petrece aşa, pe undeva este ceva putred, fie în raţionamentul meu, fie în profesionalismul celor implicaţi, fie în cinstea acestora.

Full Text/Citeşte textul complet...

Să îngheţăm cu spor ...

18 decembrie 2010, Parcul Sebastian


Evident că înghețata nu mai e de mult acolo, dar afișul a rămas, cu conotațiile sale amuzante date de decorul hibernal...

Nu ar fi mai simplu ca toți cei care plasează indicatoare, bannere, afișe electorale etc., pe domeniul public, să fie amendaţi drastic dacă nu le ridică după ce evenimentul cu pricina se încheie?

Full Text/Citeşte textul complet...

Bogdan Suceavă / Vincent Nemuritorul

Întotdeauna mi-a plăcut să cred că, la un moment dat, va fi construit un mod care să îţi permită să îţi lungeşti viaţa mult în viitor. Aceasta ţi-ar da posibilitatea de a experimenta multe lucruri diferite, dar mai ales ţi-ar satisface curiozitatea de a afla continuarea poveştii despre pământeni …

Cartea lui Bogdan Suceavă (apărută la Curtea Veche, în 2008) exploatează tocmai acest lucru, plasând „nemurirea” în viitorul apropiat şi vorbind despre ea de la prima până la ultima pagină (pagina 188).

Prin urmare am citit-o repede, începând-o la boarding, pe Otopeni, şi încheind-o în gara aeroportului din Frankfurt. :)

Asta nu înseamnă însă că m-a impresionat. Ideea este incitantă, realizarea este decentă, dar cartea mi s-a părut deopotrivă prea comercială şi superficială. Trebuie spus din capul locului că, după părerea mea, cartea este mai degrabă literatură mainstream decât SF, în ciuda plasării sale în viitor. Apoi, autorul discută „nemurirea” într-un mod destul de original, abordând disfuncţionalităţile acesteia, implicaţiile religioase şi lăsând senzaţia că mai degrabă dezavuează o astfel de alternativă. Autorul schiţează (destul de sumar) zbaterile personajului principal ce preced intrarea în imortalitate şi primele sale momente.

Deşi cartea este mai degrabă statică, ea se construieşte în jurul unei intrigi dominante, culminând în ultimele pagini cu o acţiune ce seamănă cu cea din filmele americane: coincidenţele se înlănţuie, eroul trece prin transformări etice, iar la final vine un soi de dezamăgitor happy-end. În plus, sunt dialogurile multe, în care personajele vorbesc adesea pe un ton didactic, folosind dialoguri compuse adesea din intervenţii ale personajelor a căror descriere durează peste jumătate de pagină, mergând până la o pagină întreagă.

Argumentaţia aminteşte şi ea de filmele americane, ignorând varii alte posibile întâmplări a căror materializare, destul de probabilă în condiţiile descrise, ar putea schimba complet cursul evenimentelor. Spre exemplu, este ignorată (surprinzător!) multe dintre căile bătute în romanele similare, ce ar constitui alternative ce ar schimba complet soarta personajelor din carte. La fel, autorul pare a uita că şi alţi indivizi ar putea face ceea ce face eroul pe la pagina 170, fără a avea nevoie să fie în situaţia specială în care e acesta.

Pe ansamblu, cred că e vorba de o idee interesantă, cu aspecte de originalitate, tratată însă prea superficial.

Evaluarea mea: 5/10.



Coperta merită o menţiune specială: se potriveşte excelent cărţii, lucru destul de rar la noi!

Mai multe despre autor am scris aici.

Alte opinii despre carte:
Critica oficială e, ca de obicei, dominată de descrierea a ce se întâmplă în carte, însă dincolo de acest aspect comun, opiniile sunt împărţite. Pentru câţiva, opinia mai degrabă negativă pare influențată de faptul că e vorba de un roman cu tente SF: România literară , Revista cultura. Pentru cei ce îşi propun să promoveze literatura SF, romanul este unul bun: Cititor SF. Alţii sunt mai degrabă vagi în aprecieri: Andrei Simuţ, Observatorul Cultural.

Am găsit doar două bloguri independente interesate de carte primul se rezumă în general la a descrie acţiunea cărţii:Constantin Ghioc. Al doilea sintetizează în cuvinte puţine mai tot ce am spus eu mai sus: :Torrence

Un interviu, deloc incisiv/incomod este disponibil aici. De asemenea, autorul propune în pagina sa o listă a referinţelor critice.

Full Text/Citeşte textul complet...

Mihnea Rudoiu / N-are momentan titlu

Cartea despre care voi vorbi în continuare a apărut la Curtea Veche în 2005 şi beneficiază de o critică nefavorabilă, destul de înverşunată, ce te face să te întrebi ce e în neregulă în relaţia autorului cu „intelighenţia oficială”. Acest lucru se petrece pe site-urile cu pretenţii de profesionalism în ale cărţilor (vezi aici, aici şi aici), volumul fiind practic ignorat de blogurile celor neimplicaţi în critică literară, publicare, scriere.

Romanul nu e chiar atât de prost precum zice critica. El începe prin a propune o inovaţie interesantă: scrierea numelor proprii în stilul mirc/Messenger – Khrysthy, Phyeny, Cklawoodya etc., delimitând-şi astfel contextul în care evoluează.

Acţiunea este plasată în oarecare măsură online, permite descrierea unor bucăţi din realiatea românească contemporană şi, ca aproape orice roman românesc de după 1990, trimite de câteva ori la perioada comunistă. Stilul adoptat este vonegutian, dar volumul nu reuşeşte să găsească un conţinut potrivit acestuia. 


Cartea nu mi s-a părut statică, aşa cum zice unul dintre critici; uneori e amuzantă, însă este prea puţin amuzantă pentru stilul adoptat; are prea puţine de spus (adesea mi s-a părut că autorul scrie pagini de umplutură); nici măcar inovaţia de a scrie numele proprii cu o ortografie aparte nu este suficient exploatată.

Nu ştiu dacă ceea ce a oprit autorul să dezvolte mai bine textul a fost tocmai faptul că a împrumutat eroului său elemente multe ale biografiei personale. Poate că, dimpotrivă, aceste elemente au făcut cartea să fie digerabilă. Nu am citit din păcate celelalte două romane publicate ale lui Mihnea Rudoiu, ca să pot judeca mai bine informat, iar lectura celui de faţă nu mă îmbie să le aloc timp şi lor.

Evaluarea mea: 4/10.

Full Text/Citeşte textul complet...

HELP! Orice sugestie e binevenită

Am nevoie de sfaturi, iar orice sugestie e binevenită.

Problema mea este următoarea:
De 20 de ani, România e parte a unui cercetări internaţionale ce urmăreşte modul în care ţările lumii (mai ales cele europene, dar nu numai ele) se schimbă din punct de vedere al valorilor sociale (reducţionist vorbind, e vorba de felulş în care g-ndim şi ne imaginăm viaţa). E vorba de "sondajele valorilor" - European Values Survey, respectiv World Values Survey.

La 3-5 ani colectăm date de la eşantioane naţionale şi ne comparăm cu restul lumii (sunt date în prezent cam despre 100 de societăţi diferite).

E practic singura sursă de date academice cu lungimea amintită care există în lume, şi singurul sondaj comparativ academic de o asemenea amploare în care România este prezentă constant.

(mai multe detalii în pagina Grupului român pentru studiul valorilor sociale)

În clipa asta se desfăşoară valul 2010-2011 al cercetării. Noi tot sperăm să facem rost de bani pentru a colecta date şi în România. Fondurile publice pentru cercetare ştiinţifică sunt practic inexistente de 2 ani. Din privat nu am reuşit să atragem nimic.

Deci, întrebarea este de unde fac eu rost de un portofoliu de donatori/sponsori, de la care să adun cam 65.000 de Euro?

Evident fiecare poate să dea mult mai puţin, dar totalul minim necesar este cel de mai sus. 

În schimbul banilor le putem oferi doar publicitate pe site-ul nostru, prin newsletter-ul pe care îl difuzăm, amintindu-i când ieşim în media, şi cam atât... :(   Dacă facem rost de ceva mai mulîi bani, poate scoatem şi un Atlas cu ceva mai multe hărţi color şi îi popularizăm şi acolo. Prin urmare, nu avem mare lucru de oferit, în afară de glorie!

Orice sugestie e binevenită!

Full Text/Citeşte textul complet...

Cum am petrecut 1 Decembrie

În primul rând nu văd de ce ar trebui să petrecem la o zi naţională plasată aiurea în tramvai, în mijlocul iernii. Dar, mă rog, aşa cum avem și un imn amărât, mai degrabă un bocet demobilizator, putem avea și o zi naţională care nu e pe gustul meu.

Am ajuns la aeroport, la Otopeni, pe la 7 fără niţel. Taximetristul ne-a explicat că urmează parada agricultorilor: „ăştia ară ogorul cu Mig-ul”.

Avionul trebuia să decoleze spre Cluj la 7:35. Am făcut check-in, am trecut prin controlul de securitate și ne-am suit în autobuz. Era cam frig. După 5 minute a venit un nene de la aeroport și ne-a zis că trebuie să mai vină un pasager, aşa că o să aşteptăm în autobuz, dar fiindcă e băiat bun și i se pare că e cam frig, o să îl roage pe şofer să închidă uşile. După 10 minute, Mălina a cârcotit că pe alte aeroporturi probabil ne-ar fi dus pe noi la avion și apoi pe pasagerul important ce se lăsa aşteptat. După alte 5-10 minute autobuzul ne-a dus la avion. Pasagerul cu pricina nu a mai apărut.

Ne-am suit în avion și am fost anunţaţi că mai stăm niţel ca să vină maşina care va dezgheţa avionul. Geamurile de pe o latură erau acoperite cu un strat destul de gros de gheaţă iar de aripă atârnau nişte ţurţuri barosani. Erau doi stewarzi: un bărbat cu voce subţire și o femeie tânără cu voce groasă. Am citit nişte texte, apoi am scos laptopul și am aranjat prezentarea pentru conferinţa ce urma să înceapă la ora 10, la Cluj, am dat telefon să le spun că întârzii, apoi SMS că ajung direct la masa de prânz. Am vorbit cu Marian, aflat în sala de aşteptare din aeroport, și care urma să zboare cu avionul de 9:35, și el întârziat. Mi-a spus că nu decola nici un avion de pe Otopeni. Am tras cu urechea la stewarzi care bârfeau aeroportul – „i-a luat prin surprindere faptul că a fost frig de 1 decembrie”; m-am gândit că, fiind în toiul verii, e de presupus că lumea face plajă. Am primit de două ori apă, sucuri, ceai, și sticks-uri, deşi pe bilet scria că nu primim nimic. M-am bucurat alături de ceilalţi pasageri când a venit și la noi una din cele patru maşini de degivrat ale aeroportului. Bateria laptopului s-a terminat și mă pregăteam să adorm când lumina s-a stins brusc, iar motorul s-a oprit. Pilotul ne-a anunţat că sunt vibraţii la motor, aşa că va trebui să schimbăm aparatul. În aşteptarea autobuzului ce urma să ne readucă în terminal, unul dintre stewarzi ne-a spus că în aeroport vom afla dacă ne alocă o alta aeronavă sau aşteptăm să o repare pe cea defectă.

La 11 şi niţel am ajuns pe aeroport și am primit informaţii contradictorii de la o domnişoară ce se afla la ghişeul de la plecări interne. Până la urmă a reieşit că fie facem din nou security check și intrăm în zona de boarding, fie stăm în faţa zonei de îmbarcare. Avionul oricum nu se ştie când va pleca din cauză că este „ploaie cu gheaţă”. Ni s-a spus şi că se vor comanda sandwich-uri, dar asta mai durează. Am mers în terminalul de plecări internaţionale, care mustea de oameni. Am zis să nu stăm la masă acolo, că dacă pleacă avionul, aşa că am revenit în terminalul de Plecări Interne, am mers la Billa și am cumpărat sandwich uri. Tot asta cumpăra și stewardesa tânără cu voce groasă.

Pe la 11:45 am aflat de pe panou că zborul a fost anulat. Am vorbit iar cu angajata Tarom de la biroul din faţa controlului de securitate de la Plecări interne (cea care ne spusese că sandwich-urile vor fi comandate) Mălina a mers la ghişeul Tarom de ticketing să schimbe zborul, eu am rămas sus, la sosiri internaţionale, la banda de recuperat bagaje, aşteptând să se întoarcă valizele din cala avionului, de pe pistă. După o oră și jumătate au venit și bagajele. Mai întâi cele de le zborul de 9:35, și el anulat, apoi ale noastre. Ni s-a spus că nu au putut să le aducă mai devreme, că avioanele erau sigilate. Între timp au aterizat doar vreo două zboruri, unul de la Munchen.

Pe la 13:30, Mălina a terminat de făcut coadă la ticketing și am primit bilete noi, la zborul de 17:35. Ne strânsesem între timp vreo 10 sociologi, toţi mergând la conferinţa de la Cluj. Eu eram singurul care ar fi trebuit să vorbească la workshop-ul din ziua cu pricina, ce preceda de fapt conferinţa. Patru dintre noi ne am aşezat la o masă, la una dintre cafenelele din aeroport. După 30 de minute de aşteptat am mers să comand la casier. Am fost expediat înapoi: „avem serviciu la masă!”. Am insistat și am comandat la casier, plătind tot acolo.

Pe la 15:00 am mai dat de alţi câţiva sociologi, ce tocmai aflau că zborul lor, cel de 14:35 a fost anulat. De altfel nici un zbor nu părea a pleca de pe Otopeni.

Pe la 16:30, am făcut check-in-ul. Se ştia deja că singurele zboruri interne ce vor pleca sunt cele de Cluj și Timişoara. Am făcut din nou controlul de securitate, și am stat în zona de îmbarcare. Evident, zborul a fost afişat ca fiind „delayed”, dar nu ni s-a spus defel cât o fi delay-ul. De câteva ori angajata de la boarding ne-a asigurat că plecăm sigur, dar nu ştie când. De 2-3 ori, în dreptul porţii e îmbarcare au parcat autobuze, parcă pregătindu-se să ne ducă la avion. Ne-am gândit la Tom Hanks, deşi situaţia nu era nici pe departe similară.

Pe la 20:00 zborul a fost anulat definitiv.

Am mers la ticketing. Toate zborurile Tarom, interne sau externe, fuseseră anulate. De asemenea, zborurile Lufthansa de Munchen nu plecau. Zborurile externe ale altor companii plecau cu întârzieri de câte jumătate de oră. Pe la 21:00 ne-a venit rândul și am aflat că putem să zburăm a doua zi, cu avionul de 17:35 sau să anulăm zborul. Tot pe la ora aia au venit şi bagajele de la avion.

Cum ar fi trebuit să ne întoarcem oricum către Bucureşti sâmbătă, cu avionul de 6 dimineaţa, am decis să nu mai plecăm deloc.

Pe la 22:00 ne-a sunat Marian: ajunsese la gară și găsise bilet, la cuşetă, la trenul de 20:00 sau cam aşa ceva. Trenul urma să plece în direcţia Cluj pe la 23:00 :)

După toate acestea, un singur lucru mi se pare neclar: cine o fi fost pasagerul ipotetic pe care l-am aşteptat dârdâind în autobuz, pe pista aeroportului (în paragraful al treilea al acestei lungi polologhii). Oare chiar o fi existat?

Full Text/Citeşte textul complet...

Learning for the present!

Am vorbit zilele trecute despre limba existentă în textele propuse la lectură de către programa de clasa a II-a. Remarcam cu acel prilej anacronismul expresiilor folosite, dar şi relevanţa redusă a acţiunilor propuse.

Hai sa vedem acum ce fel de valori insuflă aceleaşi trei lecturi pe care le foloseam ca exemplu, și care reprezintă lecţii consecutive în programa de limba română amintită:

În Piatra Piţigoiului de Tudor Arghezi, păsările migratoare îmbătrânesc și nu mai pot ajunge în țările calde. Atunci își fac un castel în care să locuiască. Acum, dacă tot dispun de un palat, piţigoiul merge la o regină și îi fură piatra preţioasă. Piatra are proprietatea de a întineri fiinţele. Toate păsările întineresc și reîncep migraţia, iar palatul rămâne. Reginei i se dă o copie după piatră, capabilă să îi întinerească pe ea și pe rege, dar nu și pe supuşi. Supuşi mor, regele și regina rămân singuri. Morala: dacă e util pentru tine şi ai tăi (şi ai şi palat), poţi fura liniştit, fără să îţi pese de ceilalţi.

În Ciuboţelele ogarului, de Călin Gruia, iepurele, sărac, se duce la iarmaroc să cumpere ciubote. Pe drum se întâlneşte cu ogarul, care are și haine groase, și, mai ales, ciubote noi. La îndemnul ogarului înnoptează la un han, unde îşi iau de mâncare, deşi iepurele nu ar prea vrea. Ogarul mănâncă aproape tot, dar îl forţează pe iepure să plătească spunând că el nu are bani. Iepurele rămâne fără bani de ciubote, aşa că, peste noapte, fură ciubotele cele noi ale ogarului. Morala: dacă e util pentru tine şi ai fost înşelat în prealabil, e legitim să îndrepţi nedreptatea furând.

În La scăldat, de Ion Creangă, mama îl roagă pe Nică să stea și să legene copilul că ea munceşte, iar tatăl e la câmp. Cum e însă o zi frumoasă, Nică o tuleşte la scăldat. Mama vine după el, îl strigă, dar fiindcă acesta nu aude, îi fură hainele, lăsându-l să vină acasă în fundul gol. Pe drumul spre casă, Nică trece prin câteva curţi, din care aflăm că obişnuieşte să şerpelească din când în când câte un fruct. La sfârşit, mama și Nică se împacă. Morala: (1) ca părinte e legitim să îi dai lecţii copilului făcându-l de râs în faţa celorlalţi; (2) ca și copil e legitim să furi din când în când câte ceva, mai ales dacă ţi-e foame sau tu nu ai obiectele respective.

Dacă ar fi fost vorba de furat doar în unul din texte, mergea să zici că e una din numeroasele întâmplări despre care e bine ca cei mici să înveţe că există. Altfel, ţinând cont că vin din epoci diferite, și că au fost selectate ca modele pentru o vârstă încă fragedă, ele par a transmite un mesaj mult mai clar, trimiţând către o stabilitate comportamentală de-a lungul secolelor care e de-a dreptul remarcabilă.

Fără îndoială, cele trei texte pregătesc corect copii pentru societatea românească de astăzi, deprinzându-i cu comportamentele de succes. De aici eficienţa deosebită a învățământului românesc!

Întrebarea care se pune este însă cât timp ne vom mai dori să locuim într-un astfel de mediu şi câţi dintre noi vor mai emigra...

Full Text/Citeşte textul complet...

Living in the past

Sumani, curăluşă, chimeri, tăsma, să nividească, drugi de canură, clacă de dezghiocat păpuşoi, răchiţică, sovârv, dumbravnic, sulfină, straie, tologit, gliganul, ştioalna, huştiuliuc, moronul, coropcarule, hudiţă, zăpsise, pere sântilieşti, răspintenele unui drum, stocit, chipos, coblizan, mi te-ai lehămetit de la inimă, să te înzilească, zăbun, comanac, călindar, să se simtă juraţi, talaze, umbla ca o băşică umflată, părete, ibrişim, dăsag, burduşe.

Aţi înţeles cuvintele astea nu-i aşa? Le folosiţi zilnic, de altfel. Hai, poate nu zilnic, dar măcar aşa, o dată pe lună. Sau poate o dată-n viaţă?

Le-am selectat din ultimele trei lecturi obligatorii ale Irinei, conform programei de clasa a II-a (iniţial am crezut că manualul a fost prost ales, dintre mai multe manuale alternative, dar la investigaţie sumară se pare că acele lecturi sunt în mai toate manualele, deci provin din programă).

Textele cu pricina au fost scrise în urmă cu aproximativ 150 de ani (Ion Creangă, La scăldat), respectiv acum 50-60 de ani (Arghezi - Piatra piţigoiului, Călin Gruia - Ciuboţelele ogarului).

Cuvintele sunt aşa cum sunt. Topica frazei este şi ea alta decât cea de azi. În plus, realitatea descrisă de acele poveşti este, aşa cum discutam azi cu Mălina, complet nerelevantă. Unde naiba mai găseşti azi iarmaroace aflate la mai mult de o zi distanţă, astfel încât să ai nevoie să dormi la han atunci când mergi ca să îţi cumperi ciubote?

Irina spuse: „Nu am înţeles aproape nimic din limba asta! E scris în porceşte! O limbă absurdă!”

Sunt perfect de acord cu ea. O alegere absurdă, aşa cum e şi mintea celor care au făcut programa, sărădui li s ar hainele şi acoperi-li-s-ar pălăriile cu tasmale, pe când vor căuta ca idioţii cuvintele cu pricina în DEX ca să le poată explica textele copiilor şi nepoţilor lor!

E util să mai spun şi că Irina foloseşte adesea „absurd” în sens de „prost, stupid”. Am întrebat-o şi mi-a spus că „am vrut să zic că e prost scris”. Nu pot să îi zic „e prost ales de cei cu programa”, fără să îi nărui din încrederea în şcoală. La urma urmei îşi dă şi ea uşor seama că ce e în manual nu are aproape nimic de a face cu limba contemporană.

Ce să îi spun? Că de aia nu suntem în stare să comunicăm între noi, că în loc să învăţăm limba de azi, ne dăm cu stângul în dreptul silabisind cuvinte de acum 150 de ani? Că ignorăm constant că lumea se schimbă? Că vrem să trăim mereu în istorie? Că alegem, ca societate, să nu privim realitatea în faţă, la fel cum preferăm să ne spunem mereu că românii sunt deştepţi, educaţi, geniali, ospitalieri, toleranţi, umani, dezvoltaţi, mereu independenţi, câştigând toate războaiele, ignorând dovezile certe că toate cele de mai sus sunt simple mituri? Să îi spun că astfel de lucruri sunt promovate prosteşte de oameni ce refuză să părăsească mediocritatea şi vor cu tot dinadinsul ca şi noile generaţii să continue să trăiască în trecut, negându-le complet şansa de a îşi făuri un viitor?

Full Text/Citeşte textul complet...

Scândurica / Dan Miron

Am citit Scândurica lui Dan Miron (Polirom, 2006), mi-a plăcut, şi am început să caut ceva mai multe informaţii despre autor. Am constatat surprins că Internetul nu e foarte ofertant în acest sens, iar cartea în sine este destul de rar amintită de bloguri sau de presa culturală (excepţia notabilă: Dan C. Mihăilescu – Omul care aduce cartea, din păcate cam pudibond în aprecieri, și descriind excesiv acţiunea, în detrimentul unei evaluări critice mai extinse :().

A reuşit însă să aflu că de fapt Dan Miron descrie o realitate pe care o trăieşte, ca profesor de liceu (sau de grup şcolar?), descriind o generaţie în formare sau, mai exact, într-o formare care este aparent altfel decât a generaţiilor dinaintea ei.

Să fiu sincer însă, nimic nu pare nou sub soare: și generaţia mea s-a format cam la fel, ce e drept în alte timpuri, dar aducând inovaţiile și modurile sale de a face, un pic altfel decât ale celor precedente.

M-am tot întrebat dacă nu cumva Scândurica e mai degrabă o carte pentru liceeni, unită într-un soi de arc peste timp aiuristic cu „Cişmigiu et company” sau cu cărţile lui George Şovu (!!). Am preluat sugestia ultimei comparaţii de la Dan C. Mihăilescu, însă folosirea ei mi se pare uşor deplasată.

În primul rând lui Dan Miron îi place și chiar ştie să scrie. Cartea lui nu e o înşiruire siropoasă de prostitoare nevinovate, ci e chiar lumea reală, cu bunele și relele ei. Eroi săi nu sunt de fel romantici, excepţionali și senzaţionali. Dimpotrivă, sunt fiinţe omeneşti, croite cu migală în carte, uşor de identificat și cu care m-aş aştepta să mă întâlnesc oricând pe stradă. Lumea pe care o schiţează e o lume adevărată, respirabilă.

Altfel însă, prin subiect cartea rămâne o carte despre liceeni și mai degrabă pentru liceeni. E scrisă de un profesor, oarecum în afara modei literaţilor români (ceea ce explică probabil lipsa de popularizare a volumului). Ca mai toate cărţile româneşti postdecembriste, are și ea obsesia inserării a măcar unui capitol despre comunism. (cred că și filmele fac acelaşi lucru; oare când va dispărea obsesia, firească altfel?)

Tot prin subiect, cartea se adresează deopotrivă (sau „mai degrabă”?) unui public matur, care vede cu alţi ochi lucrurile, mai ales în ce priveşte finalul.

Prin urmare, rezumând, avem de a face cu un subiect interesant, aparent exclusiv adolescentin, cu o scriitură de clasă, pe alocuri chiar spumoasă, cu un autor ce poate deveni important. Aş zice că e o carte de citit!

Evaluarea mea: 7/10.
Alte opinii: Mihnea Graur.

Full Text/Citeşte textul complet...

Să râdem oare de ruşi?

I. RUSIA

Un amic olandez îi povesteşte Mălinei despre cum a fost el la Moscova, în 1998. S-a cazat la hotel şi a întrebat recepţionera unde să schimbe guldeni în ruble. I s-a indicat un ghişeu din holul hotelului, la doi metri distanţă. S-a dus cuminte acolo şi a aşteptat. Nu era nimeni în ghişeu. A mers înapoi la recepţie. „Vine imediat!”, i-a spus recepţionera. S-a întors la ghişeu. După un timp, recepţionera a părăsit recepţia şi a intrat în ghişeul de la Exchange Office. Nu era nimeni altcineva în holul hotelului.

„Ce doriţi?”, l-a întrebat recepţionera, acum funcţionară la Exchange Office. „Păi nu ştiţi?” „Nu.” Olamdezul i-a explicat atunci fiinţei din faţa sa că vrea ruble pentru guldeni. I s-a solicitat paşaportul. „Păi e la recepţie!” „Fără paşaport nu se poate, mergeţi să-l luaţi!” S-a repetata schema, de această dată în sens invers. Apoi, cele două personaje s-au mutat din nou, în acelaşi ritm, la Exchange Office, într-o incredibilă comedie absurdă, cu păţanii din cele pe care ai spune că le vezi doar prin filme. Sau prin Rusia!



II. CUM SĂ RADIEZI O MAŞINĂ

Te duci cu contractul de vânzare la administraţia financiară (sector 5, deh, că e cu almanahe). Te înfigi la Ghişeul 4, că acolo scrie mare „Radieri automobile”. De acolo eşti trimis scurt la Ghişeul 6 ("Informaţii"), că acolo ai de fapt treabă, să primeşti un formular. Se dovedeşte apoi că trebuie să depui cererea cu pricina, după ce o completezi, împreună cu o copie după buletin, la Ghişeul 1 ("Certificate fiscale").

Ieşi, găseşti un xerox, faci copia după buletin, completezi cererea, te duci la Ghişeul 1. Afli că mai trebuie şi un timbru fiscal de 2 lei. Traversezi din nou Bulevardul Kogălniceanu, intri la Poştă, eşti avertizat că primeşti timbrul doar dacă ai 2 lei mărunt, ai noroc că ai mărunt, te întorci la Ghişeul 1. Depui cererea de eliberare a unui Certificat Fiscal. După 10 minute îl primeşti, ieşi afară din Administraţia Financiară, mergi la Xerox, faci o copie şi depui copia la Ghişeul 4, dimpreună cu o altă copie după buletin (pe prima ai lăsat-o la ghişeul 1).

De la Ghişeul 4 la Ghişeul 6 e un metru. De la Ghişeul 6 la Ghişeul 1 sunt 3,5 metri. De la Ghişeul 1 la Ghişeul 4 sunt 2 metri. De ce are nevoie Ghişeul 4 după o copie de pe un act emis de Ghişeul 1, obţinut dacă completezi o cerere pe care o iei de la Ghişeul 1, şi la ce folosesc computerele instituţiei sunt lucruri mai greu de priceput. Cel mai simpatic rămâne bodyguard-ul, singurul care e în stare să îţi explice omeneşte ce acte îţi trebuie în continuare, după ce ai încheiat de jucat bambilici la Administraţia Financiară.

Să râdem oare de ruşi?

Full Text/Citeşte textul complet...

De la o vreme ezit să citesc cărţi ale jurnaliștilor români. Aproape toate au parte de o critică laudativă, de o promovare intensă. Multe sunt şi traduse în limbi străine. Îmi place argumentul acesta: „cartea e tradusă în şase limbi”. Nu e aproape niciodată însoţit de amintirea numărului de exemplare vândute sau a tirajului… În fine, adesea am dezamăgirea de a descoperi că multe dintre volumele astfel promovate sunt simple încercări stinghere de a scrie.

În cazul Adinei Rosetti mai aveam cel puţin un motiv de a ezita: colaborasem în trecut, în mod plăcut, şi nu îmi doream o dezamăgire. Se mai adăugau şi câteva articole interesante pe care i le citisem, unele postări de pe un blog vremelnic…

În fine, mi-am luat inima în dinţi şi am citit Deadline. Cartea avea premize proaste: autorul este jurnalist, iar volumul are un marketing destul de bine gândit. Dincolo de toate acestea însă, cartea constituie din fericire o reuşită, fiind unul dintre puţinele romane româneşti recente care mi-au plăcut (nu că aş fi citit însă prea multe).

În primul rând o să observ un fapt legat de … ambalaj: Coperta este altfel decât la cărţile ce apar îndeosebi în România. Chiar pare a transmite ceva. Iar coperta patru este nu doar haioasă, ci şi trimite direct la conţinutul cărţii (nu, nu mă refer la textul criticului, care după gustul meu este mai degrabă o înşiruire neinspirată de cuvinte, ci la felul în care este compusă coperta IV).

Cartea debutează antrenant şi continuă la fel. Ea îmbină două ştiri ce au făcut înconjurul presei româneşti: Prima este moartea şocantă, la doar 29 de ani, a Ralucăi Stroescu, o tânără ploieşteancă despre care s-a spus că a murit de epuizare (în 2007), după o carieră la Ernst & Young. A doua este descoperirea unui artist de colaje, Ioan Bârlădeanu, ce locuia până la descoperirea sa (la 60 de ani), într-o ghenă de gunoi, după o carieră ce inclusese doar meserii interesante: hamal, gropar, gunoier) şi care a ajuns să expună în varii galerii bucureştene şi internaţionale.

Adina Rosetti combină cele două istorii, între care prima furnizează pretextul principal al romanului, o poveste construită din bucăţi, ca o oglindă spartă şi reconstituită piesă cu piesă, dar nu neapărat într-o ordine logică. De aici elementul dinamic al romanului, cel care atrage şi te face să îl citeşti repede. Povestea se construieşte din perspective diferite, ca intr-o imagine 360 de pe Google Earth. Autoarea ne poartă pe Facebook, în lumea SMS-urilor, în mediul office-ului corporat, spre dilemele cumpărătorului din Mall, pe bloguri, în Pub-uri. Contrastul cu o generaţie ce şi-a atins maturitatea în comunism este fin schiţat, laolaltă cu reproducerea stereotipului bucureştean despre „provincie”.

Cartea poate fi citită ca o istorie a sfârşitului amânat al copilăriei primei generaţii socializate preponderent în post-comunism, sau, mai exact, al acelei părţi al ei care a avut şansa de a debuta pe piaţa muncii cu salarii şi în poziţii net superioare celor ocupate de generaţiile precedente şi, probabil, de noile generaţii de oriunde din lume. Un sfârşit al copilăriei împins undeva, târziu, pentru mulţi dincolo de căsătorie…

Am stat mult să mă întreb dacă nu cumva capitolul care plonjează în anii 1980 îşi avea locul în carte sau este doar un reflex al scriitorului român. (Majoritatea romanelor româneşti de după 1989 par a se simţi datoare să includă şi ceva despre perioada comunistă). Înclin să cred că partea respectivă îşi are rolul în carte, în povestea lui Ioan Bârlădeanu, deşi parcă istoria în sine nu prea ar fi avut de ce să se suprapună cu cea a Ralucăi Stroiescu.

Cele două poveşti inspirate din realitate sunt însă doar pretextul cărţii. Ele sunt prezentate destul de fidel, cu doar mici licenţe scriitoriceşti. Autoarea mută, de exemplu, oraşul natal al Ralucăi Stroiescu (în carte o cheamă altfel) din urbea X, către un oraş ce este probabil Brăila natală Adinei Rosetti. Dincolo de aceste amănunte, cartea imaginează şi propune reacţii extrem de autentice ale unor personaje diverse. Acestea se îmbină şi reconstituie puzzle-ul societăţii în imagini ce m-au surprins prin plasticitate, prin faptul că deveneau, cel puţin în mintea mea, neaşteptat de palpabile. O dovadă clară a forţei scriiturii.

Dacă ar fi să fac un reproş, acesta ar fi faptul că, deşi gândesc şi acţionează diferit, personajele îşi exprimă mereu gândurile în acelaşi mod, fără a se diferenţia prea tare din punct de vedere al limbajului folosit: fraze lungi, având toate cam aceeaşi logică, cam aceeaşi structură a argumentaţiei... Totuşi, să nu uităm că rar un scriitor reuşeşte să îşi facă personajele să îşi construiască frazele în mod diferit decât şi le construieşte el în lumea sa reală. Pe de altă parte, este posibil ca o diversitate a limbajului să fi complicat prea mult cartea, îngreunând lectura.

Repet încă o dată că, pe ansamblu, am avut plăcerea de a citi o carte interesantă, bine scrisă, reală, care pe alocuri m-a încântat şi m-a făcut să sper la următoarea.

Evaluarea mea: 9 din 10. (sau poate 9 o fi prea mare şi reacţionez emoţional, în condiţiile în care nu prea punctez peste 8…??)

Full Text/Citeşte textul complet...

Comerţul online cu IT&C

Marţi după amiază mă apuc şi fac comandă online la magazinul 1. Decid să plătesc cei aproape 2000 de lei cu ordin de plată şi nu cu cardul, cum fac de obicei. Ulterior se va dovedi că am făcut bine. Miercuri dimineaţă primesc un mail. Unul dintre produsele comandate nu este în stoc (pe site zicea că stocul afişat acolo e doar informativ). Să caute cel de la magazin o alternativă? Cum mesajul nu îmi oferă o alternativă, o caut eu, găsesc una un pic mai scumpă, optez pentru ea, trimit mesajul către consultantul de vânzări alocat. Cum până joi spre seară nu vine nici un răspuns şi mi-aş fi dorit să am produsele în week-end, dau mesaj că am renunţat la comandă şi comand la magazinul online nr. 2. Joi seara îmi vine mesaj de la consultantul de vânzări de la magazinul nr. 1: nu am fost pe lângă calculator ca să răspund repede (eu credeam că job-ul lui este să fie lângă calculator??) şi speră să mai cumpăr şi altă dată de la ei. Mă uit pe lista comenzilor trecute: mai cumpărasem de la ei de 6-7 ori în ultimii doi ani, mereu ca personaă privată şi plătind online. O singură dată o făcusem din partea ICCV şi atunci … nu primisem niciodată factura proformă. Era acelaşi consultant. Mare om!

Vineri aveam de făcut ceva drumuri, aşa că optasem în comanda plasată la magazinul nr. 2 să ridic produsele de la ei, din magazin, şi să plătesc la faţa locului. Mă gândeam că fie trec vineri după-amiază sau poate sâmbătă dimineaţă şi iau produsele. Ştiu că au vânzare destul de mare, nu depind de furnizori, deci nu ar fi probleme să le aducă produsele repede, şi am mai şi sărit peste ultima verigă – curieratul.

Vineri pe la 14:00 mă sună de la magazinul nr. 2. Îmi spun să trec luni după ora 12:00. Asta e, ghinion! Mă duc luni pe la ora 17:00. După ce aştept jumătate de oră, în care timp vânzătorul adună piesele de prin diverse colţuri ale magazinului, îmi spune că nu are unul dintre produse, pe cel mai scump dintre ele. Îndrăznesc să spun, cu glas destul de stins, că m-au chemat în ziua respectivă, luni, după 12. „Nu s-a livrat azi, veniţi mâine după 12”. Bine, să fie sănătoşi şi să livreze altădată, altcuiva.

Mă duc acasă şi comand la magazinul online nr. 3. Ştiu că ei livrează ceva mai lent. De astă dată plătesc cu card-ul. După două zile am primit coletul. Primul dintre ele. Între timp, la doar două ore distanţă de prima comandă, mai făcusem una tot la magazinul nr. 3. Era un toner de 300 de lei, pentru Irina la şcoală. A venit … 8 zile mai târziu, după ce am întrebat ce se întâmplă cu el. S-a dovedit că cei de la curierat psuseseră că mă căutaseră şi nu mă găsiseră acasă (în zile şi la ore la care eram sigur acasă).

Am zis că şi de la magazinul 1 şi de la magazinul 2 am comandat de mai multe ori în ultimii 2-3 ani, inclusiv chestii ceva mai scumpe (de peste 4000 de lei)?

E bine să spun şi numele celor trei furnizori cu servicii de calitate originală: E-mag, SygmaNet, PCGarage. Nu de alta, dar e bine ca dacă tot aţi stat să citiţi până aici, să ştiţi la ce vă puteţi aştepta comandând de la ei. (în cazul ultimilor, altfel prompţi, vina pare a fi a firmei de curierat, care cred că e Cargus)

PS. În contextul acesta trebuie să spun şi numele unui altui furnizor online, de la care, indiferent de modalitatea de plată, chiar primeşti în 24 de ore ce ai comandat (sau cel puţin asta este experienţa mea cu ei): DOMO. Din păcate, pe partea de IT&C, nu aveau ce îmi doream eu.

Full Text/Citeşte textul complet...

Comerţ online civilizat

Bun, hai să scriu şi despre o raritate, ce e drept rezultată dintr-o eroare iniţială.

În urmă cu două săptămâni am comandat ceva cărţi pe site-ul Curtea Veche, plătind online. În câteva zile le-am primit la Poştă. M-am dus să le ridic şi … a trebuit să le mai plătesc o dată. Aşa scria pe bonul de trimitere venit de la editură. Pe la 10 seara am scanat chitanţa de la Poştă, şi am trimis-o la editură împreună cu e-mailul ce confirmase plata online.

A doua zi dimineaţă primeam scuze, apoi banii în cont.

După alte câteva zile primeam şi o carte cadou.

Să zic aşa e primul discount pe care îl primesc în România pentru un serviciu furnizat eronat sau pentru un produs pe care îl descopăr în magazin având defecte. Am zis că e util să notez acest rar lucru mărunt pozitiv.

Full Text/Citeşte textul complet...

Faptele sunt simple: las maşina în parcare, mă întorc și o găsesc lovită. E doar o zgârietură mică (făcută cu oglinda pe aripa din spate dreapta), la care se adaugă nişte urme de frecare pe bara din spate. În mod normal nu îmi băteam capul, dar maşina are doar 2 săptămâni…

Semnăm contract amiabil, iau copie după RCA-ul vinovatului (asigurat la Astra) și ne despărţim.

Sun la Astra Asigurări. După două ore reuşesc să prind linie care să nu sune ocupat.

Mi se spune că degeaba am eu constatarea amiabilă. Trebuie să mă duc cu vinovatul la constatatorul lor, în ziua în care au ei chef, la orele la care le convine tot lor. Constatarea amiabilă nu e valabilă singură, că „dacă se răzgândeşte vinovatul și nu mai recunoaşte”. Iar dacă maşina nu e pe numele şoferului care a făcut accidentul, atunci mai trebuie și o procură notarială de la proprietar.

Frumos este însă că pe site-ul Astra scrie cu totul altceva: fără vinovat, fără procură, doar cu constatul amiabil completat.

Am un singur mesaj către cel ce mi-a răspuns de la Call Center, pe care îl gândesc, dar nu i-l împărtăşesc: @#$%^&.

Mă duc mâine cu actele specificate pe site, să văd ce se întâmplă, cât de lungă o fi coada etc.


(PS. Tot mâine sper să apuc să postez şi un mesaj pozitiv despre un comerciant, depinde însă de cât de lungă va fi coada la constator...)





UPDATE: Am fost acolo şi mi s-a comunicat că dacă nu mă prezint şi cu cealaltă maşină, şi cu proprietarul ei, nu mi se deschide dosar de daună. Am mai observat şi faptul că programul afşat pe uşă este altul decât cel de pe site şi comunicat şi de cel de la Call Center.

Full Text/Citeşte textul complet...

Avem în birou un aparat de făcut apă rece/caldă. Ne-am cumpărat dozatorul cu pricina din banii noştri de buzunar. Ciudat este că aveam bani dintr-un contract extrabugetar şi am vrut să îl cumpărăm din acel contract, însă o ordonanţă ne-a interzis să facem acest lucru ca să nu irosim banii statului. În fine, în Casa Academiei, apa de la robinet nu e tocmai potabilă, iar cel mai apropiat loc de unde poţi cumpăra o sticluţă de apă se află cam la 15 minute de mers de birou. Banii din contract i-am re-alocat către salarii, am plătit impozitele şi contribuţiile şi am recuperat o parte din costul dozatorului, pe care l-am cumpărat acum 2 sau 3 ani.

L-am instalat în birou şi suntem în principiu mulţumiţi. Avem apă, iar aceasta nu costă mult: cei 19 litri de apă dintr-un bidon sunt în jur de 15 lei. La asta se adaugă garanţia bidonului, în jur de 30 de lei.

Consumul nostru este de 2-3 bidoane pe an. Distribuitorii de bidoane aduc câte 5 odată, nu mai puţine. Prin urmare cumpărăm un bidon când precedentul se aproprie de final. S-a întâmplat să cumpere câte unul dintre noi, fără să aibă la el bidonul vechi, cel gol. Aşa se face că, la un moment dat, astă vară, aveam două bidoane goale în birou.

Mălina le-a pus în portbagaj, a mers la Metro, de unde le luasem, le-a dat la ghişeul lor de reciclare şi a primit în schimb o hârtie pe care scrie cât am avea de primit înapoi. De asemenea, mai scrie că nu putem primi acei bani fără să cumpărăm apă. Motivul e simplu: cardul de client Metrou pe care îl avea la ea, nu era cardul pe care să se fi luat cele două bidoane anterioare.

Zilele trecute am trecut pe lângă Metro şi am luat un bidon de apă. Probabil ultimul pe care îl cumpăr de la ei. Poate chiar ultima dată când mai calc în magazinele lor. Am luat bidonul (de fapt am vrut să iau două), m-am dus la casă şi le-am dat hârtia lor, pe care scrie că dacă iau apă, nu trebuie să le mai dau bidoanele înapoi că deja le-am dat odată.

Numai că asta e doar interpretarea mea: nu aveam la mine card-ul pe care îl avusese Mălina când lăsase cele două bidoane goale. Aşa că, cu hârtie sau fără, tot a trebuit să mai plătesc garanţia pentru un bidon gol (am renunţat să cumpăr două).

Cum am constatat că poţi cumpăra bidoane de apă şi de la Praktiker şi am tăiat de pe listă principalul obiect care m-ar fi făcut să mă îndrept către Metro, sper să nu mai am de a face pe viitor cu prăvălia respectivă, mai interesată să clasifice hârtii decât să mă aibă drept client.

Full Text/Citeşte textul complet...

Lorem ipsum

Oare cum o fi să fi autorul unor tipărituri, pe care le defineşti drept cărţi de ştiinţă, și care:

• Sunt cvasi-identice, chiar dacă titlul se schimbă, și, uneori, se mai schimbă și ordinea paragrafelor;

• Includ bucăţi care se repetă (ca să fie clar: ce e de la pagina 7 la pagina 18, se repetă identic de la pagina 68 la pagina 79 – cifrele sunt evident ipotetice).

Dar cum o fi ca, după ce primeşti un titlu universitar pe baza acestor tipărituri, să dai instrucţiuni celorlalţi despre cum se face ştiinţă, să te baţi cu pumnul în piept despre cât de deştept eşti și să decizi direcţiile de dezvoltare care ar trebui să fie urmate de societatea în care trăieşti?

De fapt cred că întrebarea corectă este cum o fi pentru societatea care încurajează astfel de comportamente. Oare cum s-o chema ea?

Full Text/Citeşte textul complet...

Paula povestește cum primește de la Penn State numeroase remindere de a completa chestionarul adresat absolvenților universității in cauza. Noi nu facem asta, dar cei ce nu au completat chestionarul vor primi un reminder luni dimineață și încă vreo doua pana pe la sfârșitul lui Noiembrie.


Intre timp am început colectarea și pentru promoțiile de absolvenți de la Oradea (promoția 2007) și Sibiu (2007 și 2008)...



Reamintesc ca, daca ati absolvit sociologie la Univ.Bucuresti dupa 1990, sau in promotiile 2007, 2008 la ULBS, sau in promotia 2007 la Univ.Oradea, va puteti inscrie ca respondent aici. Ceva mai multe detalii sunt disponibile pe blogul meu precum si pe site-ul facultatii.

Full Text/Citeşte textul complet...

Highway to ...

14 octombrie 2010, Bucureşti

Full Text/Citeşte textul complet...

O toaletă într-un local orădean

Full Text/Citeşte textul complet...

Depersonalizarea coperților

Vorbeam zilele trecute despre prezenţa cărţilor în ediţiile de colecţie propuse de majoritatea cotidienelor centrale româneşti.

Ele arată cam aşa:


Fix aceleaşi cotoare, ceea ce normal – oferă identitate colecţiei. Fix aceleaşi coperte, ceea ce depersonalizează complet cărţile. Este adevărat că, din păcate, spre deosebire de albumele muzicale, cărţile nu sunt la fel de constante în a-şi menţine coperta de la o ediţie la alta, de la o ţară la alta. Pentru puţinele care o fac, dar şi pentru altele, coperta face însă parte din identitatea lucrării, o defineşte, atrage cititorul.

Adesea, colecţiile de care aminteam uită deliberat acest lucru, confirmând menirea cărţilor ca obiect de decor. Păcat!

Full Text/Citeşte textul complet...

Cartea ca obiect de decor

În încercarea de mări tirajele mărunte, presa scrisă din România a început de destul de multă vreme să vândă pachete complete – ziarul+o carte, revista+un DVD – promovând tot felul de colecţii: opere clasice, Jules Verne, teatrul românesc, cărţi de călătorie. Iniţiativa este aparent salutară – (re)aduce cititul în vieţile românilor.

Am văzut mulţi care cumpără pachetele respective din motive diverse: ca să aibă copii ce citi când vor fi mari, ca să aibă cărţi frumoase în bibliotecă (de ce oare nu cumpără doar cotoare, că se găsesc pe la magazinele de mobilă??), fiindcă o astfel de colecţie de clasici e chilipir şi nu poate fi ratată.

Din punct de vedere al marketingul, strategia cu pricina este o reuşită. Pachetele cu pricina menţin cât de cât presa scrisă în viaţă.

Altfel însă cărţile cu pricina zac de cele mai multe ori prin rafturi, ca simplu element de decor. Poate că aici ar fi rolul şcolii, al Ministerului Culturii, de a profita de prezenţa lor şi a stimula cititul. Cum? Aici creativitatea poate fi uşor finanţată. Să zicem că aş stimula, din fonduri publice, un concurs televizat, eventual la TVR, un fel de Ştii şi câştigi, bazat pe cititul unei astfel de colecţii de cărţi.

Sau aş scoate la concurs includerea în astfel de colecţii a unor cărţi din programa obligatorie pentru liceu. (simplu, ca Minister al Educaţiei, anunţ că introduc testare anuală cu test grilă constând din întrebări dintr-o listă de cărţi pe care o consider obligatorie, şi mă ofer să recomand colecţia propusă de un anumit ziar. Trusturile media licitează şi cel cu oferta cea mai bună va fi promovat în toate liceele din ţară în anul cu pricina).

Prima cale este una ce diferenţiază între indivizi. A doua impune un anumit standard minimal. Eu le-aş folosi complementar. Ele constituie doar simple exemple despre ceea ce se poate face. Totul este să vrem.

Avem resursa, zăcând pe rafturile unora, uşor accesibilă altora. De ce nu am folosi-o??


(Va urma: cartea depersonalizată)

Full Text/Citeşte textul complet...

Facultatea de Sociologie a Universităţii din Bucureşti realizează un studiu asupra modului în care absolvenţii săi de sociologie de după 1990 s-au integrat pe piaţa muncii, despre cum trăiesc, şi ce gândesc despre perioada petrecută în Facultate.

Prin urmare, cei care am absolvit facultatea respectiva, am primit câte un mail pentru a completa chestionarul respectiv. Va rog și eu, în nume personal, să răspundeți la chestionar (durează 15-20 min, este anonim). Vă atrag totodată atenția că, mai ales pentru cei ce au conturi la Yahoo!, mesajul cu link-ul către chestionar este posibil să fi ajuns la Spam.

Alternativ, vă puteți înscrie ca subiect direct pe site-ul facultăţii folosind acest link!

Vă mulțumesc !
B.V.



PS. Nu vă puteți înscrie direct pe site folosind aceeași adresă pe care ați primit deja e-mail de la Facultate.

PS2. E vorba doar de absolvenţi de Sociologie.

PS3. Dacă puteți disemina acest mesaj in grupul de foști colegi, vă rămân recunoscător !

Full Text/Citeşte textul complet...

Abilităţi de ascultare

Lucrez pe codurile unui sondaj în rândul studenţilor români. Una dinte întrebări, este o întrebare deschisă (acel tip de întrebare pe care nu îl recomand a fi folosit) care roagă respondenţii să spună cum ar trebui să arate „studentul bun”.

Cum încă nu am cum difuza date de acolo, mă limitez la a menţiona câteva dintre caracteristicile marginale menţionate:

ALCOOLIST, asertiv, COOPERATIV, cu nervi de oţel, GRATITUDINE, ingenuitate, ÎNVĂŢABIL, orientativ,


şi,
mai presus de toate,
să aibă

„ABILITĂTI DE ASCULTARE”!!!

Full Text/Citeşte textul complet...

Promo - Newsletter valori

Uite că dacă nu era Osterhase, uitam să fac promo pe blog la Newsletter:

Săptămâna trecută am lansat încă un număr din Newletter-ul Echipei româneşti pentru studiul valorilor sociale. Textul se referă la cât de puţin înclinaţi către autonomie individuală sunt românii şi cum se reflectă acest lucru în performanţele medii ale elevilor.

Newsletter-ul este disponibil, ca de obicei, aici.

Full Text/Citeşte textul complet...

Un comunicat de presă al RADET m-a informat pe 1 octombrie, că între 4 și 6 octombrie, regia respectivă va face „ample lucrări de modernizare” în zona în care locuiesc. Consecinţa: nu vom avea apă caldă. RADET preciza în comunicat că cel târziu la ora 24, pe 6 octombrie va relua furnizarea apei calde, dar că va depune eforturi de devansare a termenului.

Comunicatul include trimiteri implicite şi explicite către planificarea în avans a acestor lucrări: (1) sunt de modernizare; (2) de amploare; (3) previn riscurile de întrerupere a apei calde și căldurii în perioada cu vreme rece; (4) se derulează acum pentru că e o „vreme permisivă”.

Conform ANM, pe 1 octombrie erau afară, la Bucureşti-Filaret, în medie, 10 grade Celsius. Noaptea, temperatura a coborât către 2 grade. La fel s-a întâmplat și pe 2 și pe 3, și pe 4 când au început lucrările, și aşa o tot ţine şi azi, pe 7, la ora 16, când încă nu am început să avem apă caldă, și nici căldură.

Date fiind cele de mai sus, mai ales relaţia dintre temperatura exterioară și argumentul (4) al RADET, folosesc acest blog pentru a anunţa onorabilul RADET că mult iubitul și stimatul domn Mihai-Bogdan Becheanu, director general, cel ce semnează comunicatul din 1 octombrie, este, după umila mea părere, „un dobitoc”. Îl sfătuiesc pe numitul domn director să studieze învăţăturile tovarăşului Tudor Postelnicu, cel care îl precede ca mod de gândire şi care merită să îi fie mentor.

Altfel, îi urez să petreacă o plăcută vacanţă de vară la Polul Nord unde să se bronzeze profitând de vremea permisivă şi de urările locatarilor celor 130 de blocuri amintite în comunicatul pe care îl semnează.

Full Text/Citeşte textul complet...

Rodos, august 2010

Full Text/Citeşte textul complet...

Locuri de văzut în Rodos

Rodos este o destinaţie de vacanţă interesantă, unde poţi combina statul la soare, baia în mare şi viyitatul de locuri drăguţe. Mai ales la vizitat mă refer în continuare, având în vedere insula şi oraşul cu acelaşi nume.

Rodos este capitala unei regiuni formate din 12 insule. Istoria ei îmbârligată, face ca în ultimii 800 de ani să fi fost pe rând capitala ioaniţilor, cei care au lăsat cele mai multe urme, apoi dominaţia turcă de a fost înlocuită pentru scurtă vreme cu cea britanică, pentru ca Mussolini să incorporeze Dodecanese în al său imperiu mediteranean, iar după război să ajungă (în sfârşit) componenţa Greciei.



Oraşul medieval Rodos este o cetate fortificată, înconjurată de un zid, cu clădirile bine păstrate (renovate în bună măsură de italieni), spunând multe despre cum se trăia pe la 1500. În faţa sa sunt porturile, cu urme mai clare ale influenţei turceşti. Evident, nu poate lipsi marcarea locul unde erau cândva picioarele Colosului din Rodos.


Pavajul tradiţional este elementul de maximă originalitate al insulei (o fi la fel şi prin alte părţi, dar eu nu am întâlnit încă): e vorba de pietricele de râu, plate, aşezate cu latura subţire în sus, şi ordonate adesea în mozaicuri, unele dintre ele propunând figuri diverse.



Vechiul Kamiros este un oraş grecesc antic, părăsit de locuitorii săi după un cutremur, de frica răzbunării zeilor. Bine conservat, oraşul este pus în valoare mult mai bine decât Histria, cu care se aseamănă ca dimensiuni. Se văd şi casele (evident, fără acoperiş), şi templul, şi băile publice (greceşti şi romane), forumul, canalizarea (!), cisterna.



Vechiul Rodos. Din oraşul antic nu s-au păstrat prea multe. Stadionul şi scara către acropole sunt însă impresionante.



Locul unde se unesc mările. Mergi cu maşina către extremitatea sudică a insulei, treci de ultima localitate şi intri pe un fel de platou. Peisajul seamănă cu imaginea mea despre marginea Arizonei: nişte stânci ce imită un soi de mini-munţi, un peisaj deşertic din acre nu lipsesc cactuşii şi şoseaua ce trece prin mijloc. Urci un pic ca să ieşi din căldarea cu nisip şi soare arzător. De pe coama dealului vezi o plajă. La stânga e Mediterana, parcă un pic mai albastră. Dacă ai fi în mare, ai putea ieşi din ea, ai ţopăi câteva zeci de metri pe nisip şi ai intrat în Egee. Dincolo de peticul de plajă, promotoriul se încheie cu o stâncă destul de înaltă şi de lată pentru a fi numită deal.



Valea fluturilor. Fluturii sunt mai degrabă fluturi de noapte şi stau cu zecile de mii pe scoarţa copacilor, pe stâncile din jurul râului, într-o rezervaţie naturală micuţă. Iniţial nici măcar nu realizezi că sunt şi fluturi pe acolo, atât de bine sunt camuflaţi.

Lindos. Contrastul dintre albul caselor, cenuşiul templului din vârful dealului şi albastrul-verzui al mării este cel care mi-a plăcut aici. Oraşul în sine este un soi de bazar turistic. Este amuzant să urci pe deal, către acropole, călare pe măgar :)



Vechiul Yalysos. Nu mi s-a părut tocmai interesant.

Preferatul meu: Ancient Kamiros.



Full Text/Citeşte textul complet...

Life goes on, my dear…

Uite un text pe care îl public cu ceva întârziere, din cauze legate (paradoxal?) de lipsa de timp.

Eu mă aştept ca majoritatea celor pe care îi cunosc să trăiască minim 90 de ani. Nu este o simplă speranţa ci mai degrabă un „educated guess”, cum îi place profesorului Zamfir să spună. Medicina, regimul de viaţă, felul în care trăim astăzi sunt lucruri care fac ca cei din generaţia mea, mai ales dacă sunt mai educaţi decât media, să atingă fără probleme vârsta respectivă.

Cu alte cuvinte toţi vor avea timp berechet să cunoască lucruri interesante şi să comită greşeli, să treacă prin deziluzii, să îşi piardă încrederea în sine, să îşi reevalueze viaţa, să treacă prin depresii, să aibă bucurii, împliniri, eşecuri profesionale succesive, ratări – ca să folosesc termenii lui Cristi. Mai ales ratările mă interesează aici.

Deocamdată, doar incidentul nedorit al morţii cuiva apropriat mi se pare ireversibil. În rest, la vârsta noastră, calviţia, divorţul, fie el şi repetat de câteva ori, eşecuri în carieră, amarul de a trăi într-o societate care nu e placul nostru, nedreptatea sunt lucruri corijabile, normale chiar. Ai mereu timp suficient ca să o iei de la capăt. Nici măcar nu am ajuns la jumătatea vieţii!

[Dacă aveţi dubii despre cum ar putea arăta viaţa prelungită la peste 120-150 de ani trăiţi, citiţi mai multă literatură SF. vă pot recomanda câteva cărţi interesante, cu ipoteze realiste despre modificări radicale ale vieţii de familie, a carierei, educaţiei etc. Deşi nu la astfel de situaţii de a extrem de mult mă refer aici, ele vă pot face să vă revină rapid încredere în sine.]

Cu alte cuvinte, life (still) goes on, my dear. Şi asta se va întâmpla pentru mulţi ani de aici înainte. La vârsta noastră nimic nu e tragic… Încă.

Full Text/Citeşte textul complet...

Noua şcoală (preuniversitară)?

Societăţile au dezvoltat şcoala, aşa cum o ştim noi, cu sute de ani în urmă. De atunci, aproape că nu au apărut schimbări. Cel puţin nu schimbări majore, de structură, de forme ale educării.

Oamenii însă nu mai sunt aceeaşi. Trăiesc mai mult, mai bine, vor să ştie mai multe, petrec mai puţin timp muncind, dar produc infinit mai multe lucruri. Societăţile s-au schimbat, trecând printr-un proces dens de individualizare. Astăzi, mulţi dezvoltă şi manifestă nevoi aparte, specifice lor, greu de satisfăcut prin activităţi de grup, mai ales atunci când grupul este mai mare.

E greu astăzi pentru un profesor să ţină laolaltă 20-25 de adolescenţi, fiecare cu dorinţa sa de a se afirma, de a se manifesta, de a nu se supuse unei ordinii normalizatoare. Acest lucru se petrece în mai toate societăţile.

Ceea ce înseamnă că există o presiune deosebită către schimbare. Ea se îndreaptă asupra unei instituţii – şcoala – conservatoare prin esenţa ei şi prin tradiţia de a se menţine ca liant al societăţii, ca punct de coeziune.

De schimbat, se va schimba. Până acum, ţările dezvoltate au reacţionat crescând mereu calitatea cadrelor didactice. Mai multă şcoală absolvită de aceştia, pregătirea continuă, şi concurenţa pentru a deveni profesor (prin masificarea învăţământului superior) au fost pârghiile. Ele au condus către profesori mai deschişi la minte, mai bine mobilaţi pentru a face faţă presiunii elevilor, inteligenţei în creştere a acestora. S-a adăugat scăderea continuă dimensiunii clasei.

Aceasta se dovedeşte însă insuficient. Întrebarea care se pune cu acuitate astăzi este legată de următorul val de schimbări. Cum va fi el? Va însemna renunţarea la normativitate? Ne întoarcem către homeschooling? Creştem masiv costurile unitare (i.e. pe cap de elev) în sistemele publice, micşorând numărul de elevi pe profesor? Renunţăm complet la sistemele publice? Angajăm roboţi (ieftini, eficienţi, umani? Renunţăm complet la predat şi trecem la „învăţat”, transformând profesorul într-un soi de consilier al elevului, cel care decide, împreună cu părinţii, încotro vrea să îşi direcţioneze educaţia? Ce facem cu diferenţele dintre clase sociale? Ce facem ca să asigurăm „şanse egale” copiilor ai căror părinţi sunt mai puţin educaţi?

Aparent, astfel de întrebări sunt departe de spaţiul românesc. Aici abia ne punem întrebarea legată de calitatea cadrelor didactice. Acesta nu înseamnă însă că trebuie să ne asumăm cu resemnare înapoierea. Dimpotrivă, e cazul să o recunoaştem deschis şi să încercăm să facem acei paşi care ne permit să ardem etapele…

Full Text/Citeşte textul complet...

Contemporaneitate...

Oare cum ar fi să dai la examenul de admitere la doctoratul în fizică subiecul "teoria gravitaţiei la Newton" şi, complementar, "taxonomia particulelor la Bohr"?

Oare or fi universităţi în lume care să propună, în anii 2010, astfel de subiecte?


(evident, fizica, respectiv Newton şi Bohr, constituie simple exemple. Întrebarea este valabilă pentru orice disciplină...)

Full Text/Citeşte textul complet...

Saturday Afternoon, in Romania

E sâmbătă, fetele sunt la cumpărături. Luni începe şcoala (de ce s-o fi renunţat la tradiţia de începe pe 15 septembrie, cu o festivitate de deschidere?? Oare chiar nu mai vrem deloc să transmitem noilor generaţii simţământul că la şcoală poate fi mişto, cool, și tare???).

Eu lucrez însă la un raport despre învățământul superior. Cifrele sunt interesante. Descriu opinii ale studenţilor, cadrelor didactice și angajatorilor. Nu le pot dezvălui încă, mai ales că nici măcar nu am primit ultima versiune de bază de date (deşi o aştept, de la cei ce au cules datele, încă de pe 1 august!!!).

Am pus ca fundal sonor Led Zeppelin. Toate albumele, de la primul la ultimul. Să vezi ce potrivire apare aici din mesajul transmis de înşiruirea titlurilor unor melodii:
Bad Times, Good Times
Gallows Pole
In My Time of Dying
What Is And What Should Never
Bring It On Home
The Song Remains the Same
(am zis că am date longitudinale?)
Ten Years Gone
Dazed and Confuzed


Mă întreb dacă ar fi mai potrivit ca la întâi octombrie să fie difuzat în universităţi refrenul din prima parte a lui In My Time of Dying (Well, well, well, so I can die easy) sau începutul de la Dazed and Confused (Been dazed and confused for so long it's not true). Sau poate “Immigrant Song”??? Hm, dacă mă uit bine la semnele de punctuaţie triple din acest post fără sens, mă gândesc că poate nu ar fi rău ca această din urmă piesă să îmi fie asociată ASAP (evident punctul de origine şi cel de destinaţie nu ar corespunde în mod necesar…).

Full Text/Citeşte textul complet...

În urmă cu două-trei luni, Adriana, una dintre prietenele cu care mă învecinez, a sesizat că primele semne ale reciclării au răsărit şi în sectorul 5, mai exact chiar la doi paşi de locul în care locuim.



Era o veste bună, mai ales după eşecul de a strânge 200 de semnatari pentru petiţia privind reciclatul. Din păcate, de cele mai multe ori, în cele două containere, în loc de hârtie și plastic se regăsesc frunze, moloz și gunoi menajer. Suspectez că, uneori, autorii sunt chiar cei care curăţa strada. De cele mai multe ori însă, e vorba de locuitorii din zonă care aruncă în cele două containere ce le vine la îndemână.



(fotografiile înfăţişează conţinutul containerului pentru hârtie la putin timp dupa golirea sa de către cei ce colectează conţinutul...)

Se vede treaba că a amplasa nişte containere, fără dezbatere publică și campanie de promovare, este precum o frecţie la un picior de lemn.

Full Text/Citeşte textul complet...

Conacul Bellu la Urlaţi

Am fost la Conacul Bellu, iar surpriza a fost atât de plăcută, încât nu-mi venea să cred că suntem în România!

Conacul constă din casa de oaspeţi a conacului iniţial, un loc absolut surprinzător: mobilierul original (este primul muzeu din România în care intru şi mobilierul este cel original) include numeroase obiecte extrem de interesante, unele de un rafinament neaşteptat; casa în sine este un loc plăcut, cu o arhitectonică interesantă, departe de "palatele" uneori lipsite de imaginaţie de la noi; sunt numeroase împrumuturi interesante, de la terasa pietruită cu pietre de râu aşezate cu muchia în sus, aşa cum numai în Dodecanese (insulele cu capitala la Rodos) am mai văzut, până la camera secretă descoperită recent în cramă, în momentul lucrărilor la consolidarea fundaţiei; sunt numeroase obiecte ce amintesc de ce însemna lux la începutul secolului XX, precum un telefon Ericsson, sau o halbă cu fundul de cristal în care se distinge un desen oarecare. Iar dacă vreți un Aman sau un Grigorescu în original, le găsiți și pe ele...

Istoria pe scurt a locului sună cam aşa: Familia Bellu a venit la noi în jurul anului 1780, din Pela, vechea capitală a lui Alexandru Macedon (undeva în nordul Greciei actuale, în apropiere de Salonic). Personajul principal al istorie de faţă, Alexandru Bellu, nepot al celui ce a donat terenul pentru cimitirul Belu din Bucureşti, era un tip ce se plimba de felul său pe la Paris şi Firenze. Drept urmare, casa sa de la Urlaţi era şi ea garnisită ca atare: scrinuri în stil florentin, o măsuţă de ceai semnată … Gallé, un salonaş japonez, dar şi unul în stil turcesc.

Pe la 1920, familia a donat conacul de la Urlaţi Academiei Române, în a cărei posesie este şi acum. Din păcate, la cutremurul din 1940 casa mare a suferit stricăciuni şi nu a fost consolidată. Astăzi mai există din ea doar fundaţia. În schimb s-a păstrat casa de oaspeţi, cea care este vizitabilă astăzi. Aşa cum ne-a explicat custodele muzeului (un tip extraordinar de amabil şi destul de priceput, complet atipic pentru România!), la momentul donării aşezământului către Academie, actul a consemnat şi o listă lungă cu mobilierul şi lucrurile din casă. Lucrurile sunt şi acum disponibile pentru ochii vizitatorilor, ceea ce face ca să fi avut surpriza de a vizita pentru prima oară în România un muzeu în care mobilierul şi obiectele sunt cele originale, şi nu au fost aduse zeci sau sute de ani mai târziu. După cum zice Mălina, probabil chiar această listă şi faptul că muzeul era la 1945 deja în posesia Academiei a făcut să nu fie spoliat imediat de noua clasă conducătoare, în dorinţa sa de a desfiinţa tot ce existase în „regimul burghezo-moşieresc”.

Pe scurt, e un loc care merită vizitat, mai ales că se ajunge destul de uşor: mergând spre Buzău dinspre Ploieşti, pe şoseaua naţională cu două benzi pe sens, în Albeşti o iei la stânga către Urlaţi, treci de liceu, treci de centrul cu blocuri, o iei la dreapta, apoi la stânga. Până aici sunt indicatoare. Apoi treci de stadion şi ajungi la un foişor. Prin stânga acestuia intri în parc, o iei (cu maşina), pe aleea pietruită din stânga, urci panta şi ajungi la conac.

Poţi ţine cont şi de faptul că într-un sat aparţinător de Albeşti s-a născut tatăl mamei mele :), că sunt persoane importante, pe care le cunosc şi preţuiesc, ce au învăţat la liceul din Urlaţi :) şi că, dacă vrei un vin bun, te afli în patria acestuia, iar crame de calitate sunt la tot pasul, îmbiindu-te la o degustare şi la cumpărat.

Câteva fotografii și alte informații găsiți și aici.

Full Text/Citeşte textul complet...

Egoul primarului şi coşul de gunoi



Fără îndoială, a stimula cetăţenii să păstreze oraşul curat reprezintă o cauză nobilă, mai ales în România. Ideea afișelor de mai sus, cu trimitere la cele 7 titluri consecutive de campioană la baschet ale Asesoftului, este și ea una interesantă.

Pe şeful administraţiei locale ploieştene îl cheamă Voloşevici. Nu înţeleg de ce, pe bani publici, suntem sfătuiţi să îl aruncăm şi pe domnia sa la coş?? O fi din cauză că e prea modest?

Full Text/Citeşte textul complet...

Simpozion

Aveţi idee ce este acela un simpozion?


Extrasul de mai sus provine din cartea lui Valerio Massimo Manfredi, Akropolis. Măreaţa epopee a Atenei, apărută în 2000 şi tradusă la Editura Allfa în 2004 (ediţia a doua în 2008).

Cartea este o bună trecere în revistă a istoriei Atenei antice, o carte de popularizare simpatică., Autorul nu are obsesia manualelor de istorie de acum 40 de ani de prezenta o succesiune de ani, regi şi bătălii. Dimpotrivă, insistă pe modul cum se desfăşura viaţa pe atunci, pe organizarea societăţii, pe relaţiile dintre oameni, pe ceea ce gândeau în general oameni obişnuiţi, de la politică la familie, de la ştiinţă la onoare, şi de la sex la religie. (singurul minus important: absenţa unei hărţi).

Full Text/Citeşte textul complet...

Ceea ce nu mai e

Autobuzul pleca din sat la 7. Mustea de navetişti. Trecea calea ferată şi lăsa câţiva călători la IMI*, la margea oraşului. Trecea o nouă cale ferată, lăsa călători la „Fabrică”*, trecea iar o cale ferată, peste care se construia un pod, lăsa călători la „Blocul de Ulei”, mai trecea o cale ferată, lăsa călători la Dacia, iar o cale ferată şi apoi Feroemail. După Feroemail era podul peste Dâmbu, marcând sfârşitul zonei industriale a oraşului.

Urma un cartier de case, multe cochete, cu grădini verzi. Pe atunci nu exista tramvaiul, el avea să apără 10 ani mai târziu. Nici Maternitatea nu era acolo, înainte de Stadion. Coboram pe 7 şi 20, la Palatul Copiilor, privind mereu uimit la avionul dezafectat ce se afla în curtea acestuia.

În patru ani de navetă, cea mai rapidă cursă a fost de 13 minute. Era un autobuz vechi, cu motorul în spate, sub ultima banchetă, încălzindu-se mereu puternic, cu două uşi, cu taxatoare la uşa din spate, vopsit în alb şi cu o dungă albastră pe mijloc. La cursa cu recordul, roata din stânga faţă scăpa aer, iar şoferul gonea ca nebunul să nu i se dezumfle înainte să ducă toţi navetiştii în oraş. Stăteam înghesuiţi ca într-o cutie cu conserve. La cursa cu pricina eram în faţă, în picioare, lângă şofer, iar tata, cursant la şcoala de şoferi, urmărea atent mişcările, speriindu-se la o depăşire nebunească determinată de dorinţa de a ajunge la destinaţie cât încă mai e aer în roată.

Cele mai multe oglinzi – 17 – le-a avut un Ikarus, dar asta era deja 3 ani mai târziu, când autobuzele alb-albastre, cu două uşi, ieşiseră din uz şi când cele trei poduri de pe Mihai Bravu (de fapt ultimul este pe Şoseaua de Centură) erau deja construite, astfel încât drumul spre oraş mai includea doar 2 bariere de cale ferată…

După ce coboram acolo la biserica de lângă Palatul Copiilor, mergeam pe jos spre Bulevard. Înaintea primului castan, vis-á-vis de Poştă, era un chioşc de ziare. Stăteam 4-5 minute la coadă. Tata scotea din buzunar 3 lei şi cerea o România Liberă sau o Scânteia. Nu lua niciodată restul, deşi ziarul costa doar 1 leu**. Doamna ce vindea îi întindea ziarul împăturit. Înăuntru se găsea adevărata cumpărătură: Sportul, cotidianul ce după 1990 avea să se cheme Gazeta Sporturilor. Uneori lua şi ţigări: 3 Snagov, cu filtru, de regulă în ţipla în care fusese învelit pachetul. Mai apoi, prin clasa a III-a parcă, s-a lăsat de fumat. Când lua ţigări plătea parcă 5 lei, moneda mare, de aluminiu, ce se introdusese când eram clasa a II-a.

Străbăteam bulevardul. Toamna era cel mai frumos: castanele mă fascinau. Ruginiul frunzelor va lipsi mereu. Ajungeam la şcoală la 7:30-7:40, arareori mai târziu.

Ora şi castanele sunt poate singurele pe care le are şi Irina. Castanii sunt însă mult mai puţini, iar ora este aberant de matinală. Au trecut totuşi 30 de ani!


*Legenda: IMI sau Matizol era intrepinderea de materiale izolante, de pe şoseaua de centură a Ploieştului, la marginea satului Moara Nouă. „Fabrica” este Uzina Mecanică Teleajen. „Blocul de Ulei” – Rafinăria Teleajen. În faţa Fabricii, era o curte a unui cetăţean, unde muncitorii îşi parcau bicicletele. Erau extrem de multe. Abia peste mulţi ani aveam să văd la fel de multe la un loc, în Umeå, un oraş universitar din nordul Suediei, apoi în Amsterdam, la gară, locul din Europa unde cred că sunt cele mai multe biciclete parcate simultan…
**Costul ziarelor şi al ţigărilor a variat crescând cel puţin o dată între 1979 şi 1983, aşa că nu mai reţin exact sumele pe care le plăteam la chioşc. Cele amintite mai sus sugerează însă corect fenomenul la care am vrut să mă refer.

Full Text/Citeşte textul complet...

Despre limbi corcite și impure

Pe la 1500 şi ceva, un englez numit Cheke îşi propuse să purifice limba engleză eliminând influenţele latineşti. Pe la 1800 şi ceva, un român numit Heliade Rădulescu voia să purifice la rându-i limba română.

Vestea legată de Sir John Cheke şi de Ion Heliade Rădulescu este una bună, optimistă: între timp am mai redus din decalajul de 300 de ani…

Poate în curând (la scară istorică, desigur), și institutorii români vor începe să spună relaxaţi că româna este confusing, iar respectabili prezentatori de televiziune vor avea curajul de a afirma, fără a pierde din audienţă, că limba noastră este un soi de „corcitură”, ca mai toate limbile de altfel.





Capturile provin din episodul patru al seriei de documentare The Adventure of English, produse de ITV în 2002-2003, pe care vi le recomand cu căldură. Aventurile românei ar fi şi ele la fel de savuroase!

Full Text/Citeşte textul complet...

Am vorbit de mai multe ori despre impulsul de a impresiona aruncând aiure cifre în spaţiul public: 15.000 de specialişti este conceptul clasic, dar acelaşi model putem vedea și în cele 200 de spitale ce ar trebui închise sau în cele 25% cu cât scade salariului mult-huliţilor bugetari care sug sângele poporului.

Toate sunt cifre care, cel puţin la prima vedere, nu par a avea o justificare temeinică, ci mai degrabă un substrat emoţional.

Am acum un alt exemplu de utilizare aiurea în tramvai a unor cifre. Nu vine din spaţiul românesc, ci de la ProQuest CSA. Unul dintre produsele acestora listează cercetătorii aflaţi oriunde în lume. Iată, în extrasul de mai jos, câţi cercetători români ar fi deja listaţi.



Ei bine, cei 13000 sunt doar un început, mai urmează și alţii care încă nu apar în listă. M-am căutat şi eu pe acolo. Cu mândrie patriotică raportez că apar de trei ori. Cea mai completă intrare este cea în care figurez cu prenumele meu complet, cel pe care nu l-am utilizat niciodată ca sociolog :)

M-am uitat și după alţi cinci colegi: trei dintre ei figurează doar câte o dată, ceilalţi doi de câte două ori.

Oare câţi cercetători români or fi în total, în afară, desigur, de Luca și Matei?

Full Text/Citeşte textul complet...

Mă uit la seria de documentare despre Istoria Rock’N’Roll-ului. Se perindă pe ecran numeroase celebrităţi, intervievate atunci şi acum. Părinţii negri ai RNR vorbesc cel mai prost: îşi caută cuvintele, nu nimeresc mereu formule corect gramaticale. Este oarecum firesc. Aşa cum o spune unul dintre ei: „Noi nici măcar nu avem liceul!”. Aproape niciunul dintre ei nu dovedeşte însă probleme de logică a frazei, de logică a gândirii.

E sâmbătă şi Irina mă opreşte din plăcuta-mi ocupaţie de a vedea excelenta serie de la Time Life, pentru a desfăşura activităţi împreună. Am început de ceva timp să încercăm să o socializăm (şi) în cultura locală, românească. Aşa că schimbăm şi background-ul muzical. Invazia britanică a anilor 1960 este înlocuită de Mamaia copiilor. Rămân cu gura căscată: una dintre prezentatoare este şi concurentă!!!! Păi să ne aşteptăm vreodată pe meleagurile acestea la rule of law???

Românii de pe ecran înlocuiesc, oarecum brutal pentru mintea mea, coerenţa lingvistică a celor de la Beatles, Rolling Stones, Herman’s Hermits, The Byrds, Beach Boys, The Kings… E drept că Mick Jagger a fost student la London School of Economics, dar diferenţa dintre capacitatea de a vorbi cu sens a lui Keith Richards sau a lui Peter Noone şi cea a Corinei Chiriac este pur şi simplu enormă. Stimata doamnă prezentatoare (absolventă de IATC şi colegă de generaţie cu englezii amintiţi) are nespusa calitate de a nu îşi găsi cuvintele (acesta a fost un eufemism), în condiţiile în care oricum nu are mare lucru de spus când introduce pe scenă nişte adolescenţi. (E adevărat că are scuza de a fi vorbit în direct…)

De partea cealaltă erau amărăştenii de Keith Richards (la un moment dat exmatriculat de la liceul tehnic, ulterior la The Rolling Stones – trupa, nu revista!) şi Peter Noone (frontman la Hermann’s Hermits şi ilustru absolvent de gimnaziu – sper să nu mă fi informat greşit asupra educaţiei sale).

Dacă un român cu universitate vorbeşte pe canalul public de televiziune, sâmbătă seara, mai prost decât TOŢI colegii de branşă şi de generaţie englezi şi americani, indiferent de educaţia sau culoarea pieii lor (relevantă pentru perioada istorică în care s-au format), îmi răsare în minte din nou întrebarea dacă are vreun rost să o încurajez pe Irina să se socializeze în cultura acestei ţări??? Sau să adresez din nou celebrul îndemn din hit-ul Pet Shop Boys al cărui titlu începe cu Go şi se termină cu West?

Full Text/Citeşte textul complet...

E simplu. Vă ofer două mostre din ce am auzit la TV, în timpul meciurilor de la Cupa Mondială (citatele sunt aproximative):

Arbitrajul din Ungaria atinge la acest Mondial vârful existenţei sale. [brigada ce a arbitrat azi semifinala Spania-Germania era maghiară]. Acesta e un drum deschis de Şandor Puhl, ce a arbitrat finala Campionatului Mondial din 1994.

[La meciul SUA-Ghana, comentatorul observă că în tribune este şi un tip care ştie să cânte.] Acest Mondial face fotbalul popular în SUA. Şi Mick Jagger a început să îndrăgească fotbalul şi să vină să susţină echipa …. [Notă pentru comentatorii români: Mick Jagger este englez, pasionat de fotbal ca mai toţi englezii, suporter al naţionalei Angliei, prezent pentru a treia oară la un turneu final …]

Fracturile de logică (în primul caz) şi de documentare minimală (în al doilea -> recordul de audienţă a unui meci de soccer, în SUA, e de 18 milioane de telespectatori, adică aproape nimic în comparaţie cu populaţia ţării) sunt evidente. Nu zic nimic de a nu ştii de unde vin The Rolling Stones, că ar însemna să fiu prea sever cu cunoștințele angajaților plătiţi din bani publici de către TVR :(

Băieţii ăştia care comentează meciuri pe bani mulţi, plătiţi din buzunarul contribuabilului sunt însă ceva mai buni decât cei ai ProTV, care îi concurează din plin la comentarii găunoase, lipse de şarm, fără vivacitate, care strică meciul.

Bref, cum ziceam e simplu: comentatorii de la Mondial au intre 35 şi 50 de ani, cred. Deci au absolvit acel învățământ românesc despre care aud mereu că era cvasiminunat, "peste mizeria de azi". Perlele lor sunt continue. Legătura lor cu a înţelege strategia unui meci de fotbal e vagă. Nu au scuza de a comenta incontinuu, dat fiind că sunt câte doi, deci au suficient timp de odihnă. Sunt însă cam la fel de buni cu cei de la ProTV sau Telesport.

Adică acesta ne e de fapt nivelul nostru, al tuturor. Că e pe bani publici sau nu, nu mai contează.

Îmi aduc aminte că, în 2000, am văzut Campionatul European în Suedia, la televiziunea suedeză. Nu prea pricep suedeză, dar nu era greu să realizezi despre ce vorbeau. Comentatorii lor, perechi de câte doi – un jurnalist şi un fost fotbalist – m-au impresionat prin analiza pe care o făceau în timpul meciului. Era acum 10 ani. Noi suntem probabil cu mai bine de 30 de ani în urmă. Să dau link și către un comentariu despre ce am auzit la televiziunea malaieză acum doi ani?

Mai bine am deschide larg ochii şi ne-am uita bine în oglindă. Apoi am pune mâna și am merge la școală.

Toţi!

Full Text/Citeşte textul complet...

Este promovabilitatea scăzută la Bac un indicator al exigenţei de anul acesta, aşa cum susţine Ministerul Educaţiei (vezi aici declaraţia în format video, pe la minutul 35:51)???

Am îndoieli serioase că e aşa. În aceeaşi emisiune de ştiri, am argumentat că e doar o chestiune legată de demografie. Cum nu e nimic spectaculos în acest lucru, ceea ce am spus nu a mai apărut ca atare pe post.

Aşa că postez aici raţionamentul.

Tabelul de mai jos prezintă comparativ generaţiile născute în 1989, 1990 şi 1991. Dacă plecăm cu ipoteza de start că tineri din acele generaţii au mers la şcoală la 7 ani, ei sunt cei ce au susţinut examen de Bac în 2008, 2009, respectiv 2010. Ceea ce diferenţiază aceste generaţii masiv este faptul că începând cu 1990 a fost voie să avortezi, iar mijloacele de contracepţie au fost permise. Acest lucru face ca generaţia născută în 1991 să fie cam la 60% din cea născută în 1989. Să fi scăzut însă numărul de locuri la liceu corespunzător? Hai să privim tabelul…

i

născuți în …

1989

1990

1991

ii

intră în clasa I în …

1996

1997

1998

iii

dau Bac în …

2008

2009

2010

iv

total în generaţia respectivă*

342.877

341.931

274.203

v

câţi se înscriu la BAC

225.878

213.389

210.086

vi

rata de înscriere la BAC din total

generație (rând vi pe rând v)

66%

62%

77%

vii

câţi promovează BACUL

172.848

169.792

136.255

viii

promovabilitate la BAC (vii/vi)

77%

80%

65%

ix

câţi au promovat BAC în sesiunea

vară din total generație (vii/v)

50,4%

49,7%

49,7%

*numărul celor ce erau în viață la recensământul din 2002

Nu, nu a scăzut și bine a făcut!

Din ce în ce mai mulţi tineri au mers la liceu, din ce în ce în ce mai mulţi au terminat liceul. Cam 50% din fiecare generaţie a promovat BAC-ul.

2010 nu face excepţie. Promovabilitatea (calculată ca număr candidaţi reuşiţi din total înscrişi) a scăzut zdravăn. E normal, explicam eu la TV: cei care au intrat la liceu în 1998 reprezintă în termeni relativi mai mult din generaţia lor, decât cei ce au intrat la liceu cu un an înainte. Era firesc ca și la ieşirea din liceu, performanţa lor să fie una mai scăzută: nu a mai intrat la liceu doar spuma spumelor, ci şi elevi mai puţin performanţi. Acest lucru este foarte bine: am dat şansa mai multor tineri să fie mai bine pregătiţi. (cam aşa s-a dezvoltat, spre exemplu, Coreea de Sud; la fel se întâmplă în performanta Finlandă…).

Acest lucru a afectat promovabilitatea aceea. Însă rata de absolvenţi de BAC în total generaţie a rămas neschimbată.

Ba chiar a crescut niţel dacă e să ne uităm și la a doua zecimală!

Ce e cu adevărat îngrijorător este că de mai multe generaţii DOAR 50% dintre tineri primesc diplomă de BAC. Aproape toţi aceştia merg apoi la facultate. Acest lucru (1) creşte sistematic inegalitatea și (2) nu contribuie la a oferi pieţei muncii forţă de muncă la o calificare tocmai ridicată. Evident, acest lucru afectează substanţial și calitatea vieţii lor, și pe cea a celorlalţi.

Mai mult, dacă ne uităm la faptul că generaţiile următoare sunt și mai reduse numeric (ce e drept, nu cu mult), poate ar fi bine să ne întrebăm cum facem să creştem rata aia de promovabilitate, și nu cum să ne lăudăm că a scăzut :((

[Evident că cifrele sunt uşor inexacte. Ar trebui controlat pentru a vedea ce se întâmplă dacă îi elimini pe cei care proveneau din promoţii anterioare (i.e. au terminat liceul în 2009, dar au susţinut BAC-ul în 2010), ce se întâmplă cu cei ce au susţinut examenul de bacalaureat în sesiunile de toamnă etc. Apoi, unii elevi au mers la şcoală de la 6 ani, alţii de la 7. Toate cele trei generaţii despre care discut în tabel sunt însă în fix aceeaşi situaţie din aceste puncte de vedere. Micile diferenţe dintre ele nu au cum să schimbe radical procentele, aşa cum nici contestaţiile elevilor la notele primite nu o vor face.]

Full Text/Citeşte textul complet...