Bucureşti-ul, cel fără de identitate ...
Alexandru Ofrim, Străzi vechi din Bucureşti, Humanitas, 2007 [ link ] Oraşele, ca să poată respira, ca să poată exista într-un mod decent, au nevoie de identitate. O simplă aglomerare de betoane nu e suficientă ca să te simţi mândru că faci parte din acel conglomerat. Am simţit-o mai întâi în urmă cu 12 ani, în Strasbourg. Multe dintre pieţele oraşului conţineau câte un soi de stâlp pe care se puneau cândva afişele teatrelor sau cinematografelor, din cele groase, de beton. "Stâlpii" ăştia, în Strasbourg, erau complet din plastic, iluminaţi dinspre interior cu neon. Sus de tot era scris numele locului. Apoi, pe "stâlp", ţi se explica de ce se numeşte locul respectiv aşa cum se numea, cu alte cuvinte aflai despre istoria lui, începeai să îi pricepi identitatea. În România nu este aşa: străzile, pieţele, stadioanele, clădirile, ministerele şi chiar localităţile, îşi schimbă numele cu o frecvenţă neaşteptată. Numele unor oameni sunt date unor locuri alandala: liceu