Alegeri locale 2020: Ploiești – „Eu cu cine votez, parol!”

Pe scurt: 

Doar doi candidați au programe, insuficient dezvoltate deși lungi. Dar ei doi se dovedesc a fi singurii care iau în serios procesul electoral. În rest, jocul de-a traseismul și lipsa de idei marchează politica locală ploieșteană...

 

 

Istoria

Ploieștiul este un oraș interesant de urmărit ca barometru al politicii românești. În ultima parte a secolului al XIX-lea orașul era unul din motoarele modernizării României, fiind marcat cultural de mediul cosmopolit la care condusese dezvoltarea industriei petrolului. La urma urmei aici s-a inventat rafinăria și era principala așezare a principalei rezerve de petrol din Europa.

centrul orașului în anii 1890..
Sursa: https://leviathan.ro/republica-de-la-ploiesti-de-daniela-sontica/

Mișcarea anti-dinastică din România organizase o lovitură de stat în august 1870. Plănuită de liberali, incluzând pe Ion C. Brătianu și Nicolae Golescu, mișcarea plănuia să îl dea jos de la conducerea țării pe Carol I, care fiind monarh pe viață nu era controlabil. În mai multe orașe urma să fie ocupată prefectura și să se facă o rebeliune. Acțiunea a fost contramandată, în așteptarea încheierii războiului franco-prusac, dar Alexandru Candiano Popescu, unul dintre liderii de la Ploiești, a decis să continue singur rebeliunea. S-a proclamat abdicarea lui Carol, s-a ocupat prefectura, s-au citit proclamații, iar peste noapte armata venită de la București a arestat toți participanții. Deși nimeni nu a cerut înlocuirea monarhiei, date fiind piesele lui Caragiale, în memoria colectivă evenimentul a rămas drept „Republica de la Ploiești”. Candiano-Popescu a ajuns în cele din urmă aghiotant al lui Carol, și poate servi drept simbol al traseismului autohton. Adică e perfect să ne uităm la alegeri locale în orașul său 😉

La începutul postcomunismului, primarul Ploieștilor a deținut prin tradiție președinția Asociației Municipiilor din România, onoare pierdută la începutul anilor 2000.

Capitală a celui mai urbanizat județ, exceptând Bucureștiul, Ploieștiul a avut primari „de opoziție” în anii 1990 (Victor Săvulescu și Horia Toma – ambii PNL), fiind între puținele locuri din țară unde monopolul FDSN era spart. A urmat însă primariatul lui Emil Calotă (PSD, 2000-2008), succedat de venirea la primărie a lui Andrei Voloșevici (32 de ani când cucerește șefia orașului, fiind candidat PDL, 2008-2012). Pur și simplu orașul vota în funcție de cine urma la guvernare. Prin urmare, Voloșevici pierde in 2012 în fața lui Iulian Bădescu (PSD, susținut în acele alegeri de USL). Dar Bădescu nu termină mandatul, ajungând la pușcărie, în urma mitei luate din finanțarea clubului de fotbal Petrolul. Voloșevici, care devenise între timp senator, nu candidează în 2016 la primărie, pentru că este anchetat pentru perioada ca primar. Primăria este câștigată tot de PDL, integrat acum în PNL (Adrian Dobre). La alegerile prezidențiale, Prahova e locul unde candidații opuși PSD sunt cei care câștigă mereu in turul al doilea.

Alianțele

La nivel județean, Prahova este primul județ unde PNL-USR-PLUS fac o alianță.
In contrapartidă, avem alianța PSD – Pro România-PPU(S-L).
Cu alte cuvinte am fi in scenariul cu două alianțe mari, la care se adaugă câțiva candidați mai mici. Ar fi un bun test pentru alegerile parlamentare. Dar alianța USRPLUS-PNL nu există și la nivelul susținerii unui candidat comun la primărie...

De notat că ambele alianțe județene s-au format abia în timpul campaniei sau cel mult în pre-campanie, nepermițând o bună organizare a partidelor respective. Ca elector, m-aș întreba ce capacitate au aceste alianțe de a planifica ce se petrece cu banii mei...

Pe de altă parte, partidele componente ale ambelor alianțe, păreau că și-au anunțat candidații înainte de a face alianța, prin urmare e greu de priceput cine mai candidează, de unde și titlul postării mele!

Candidații: PNL-USR-PLUS

PNL-USR-PLUS propune doi candidați. În mai tot județul, alianța are candidați comuni, dar în Orașul Aurului Negru are doi.

Andrei Voloșevici candidează din partea PNL. Fostul primar, a fost achitat în primă instanță în procesul pentru mare corupție, dar DNA a atacat decizia. 

Voloșevici trecuse de la PNL la PMP, apoi a fost reales ca senator ALDE (2016), dar a revenit la PNL fix în clipa anunțării candidaturii sale la Primărie...

Ca parlamentar, Voloșevici s-a făcut cunoscut mai ales prin inițiativa legislativă (ulterior retrasă) de a numi personalul din ministere și primării prin decizia șefului, nu prin concurs. Legea ar fi fost la urma urmei o simplă formalizare a concursurilor suspectate de a fi trucate de astăzi.

Ca primar, este cel ce „a construit stadionul” (adică în al cărui mandat s-au alocat 17 milioane de Euro pentru stadion), despre care vorbesc în secțiunea despre programe.

Inițial, USR avea drept candidat pe Mihai Poliţeanu, iar Plus se baza pe Răzvan Enescu, cel care până la urmă chiar candează din partea USR/PLUS pe post de candidat la primărie.

Candidații: PSD-ProRomânia-PPUSL

PSD-ProRomânia-PPUSL, reunite in „Alianța pentru Prahova” îl propun ca primar pe Cristian Ganea.

Povestea nu e foarte simplă: Cu două luni înainte de alegeri, potențialul candidat al PSD, viceprimarul Ganea, a sărit în barca ProRomânia. Acest lucru a lăsat calea liberă la poziția de candidat PSD pentru Radu Oprea, senator social-democrat. PPUSL nu avea un candidat propriu, dar e de notat faptul că filiala abia fusese preluată din aprilie de Gabriela Gavrilescu, parlamentar (ALDE), a cărei carieră politică este PUR-ALDE-Forța Națională-PPUSL. În cele din urmă, Radu Oprea a cedat în fața celui pe care îl înlocuise ca și candidat PSD...

Candidații: alții

Pentru ALDE candidează Emil Calotă, primarul PSD din anii 2000-2008, in tandem cu Horia Toma – candidat la CJ, și fost primar, parlamentar și europarlamentar PNL. Ambii au trecut la ALDE la începutul anului.

Răzvan-Toma Stănciulescu, un avocat oengist, candidează din partea Partidului Prahova în acțiune, primul partid local din zonă din câte îmi amintesc, în fapt o asociație transformată în partid după modelul USB/USR.

Dragoș Rădulescu candidează din partea PMP Ploiești. Avocat, el fusese numit secretar de stat la cercetare în 2019. De notat titlul celui mai citat articol academic al său: The concept of money laundering in global economy (8 din cele 22 de citări ale autorului, conform profilului Google Scholar)

Site-urile partidelor

PNL Prahova, canal de Facebook, combină mesajele dinspre Guvern și Președinție, cu promovarea candidatului la șefia Consiliului Județean.

PSD Ploiești, canal de Facebook, e inactiv de prin mai. El era însă animat de senatorul Radu Oprea, cel ce dorea a candida la primărie ....

ALDE Prahova, canal de Youtube, e centrat pe ce fac candidații partidului pe județ și pe atacat alianța PSD-PPUSL-ProRomânia, unde sunt deranjați că și-a găsit locul și fosta șefă a ALDE Prahova, Gabriela Gavrilescu.

PLUS Prahova, canal de Youtube, promovează candidații alianței PNL-USR-PLUS de prin județ și pe cel al candidatului USR-PLUS din Ploiești.

PMP Ploiești este practic singurul site al unei filiale din Ploiești care să fie funcțional. Desigur, e vorba tot de un canal de Facebook. Din el am aflat numele candidatului lor. Altfel, conținutul este majoritar cel generat la nivel național.

USR Prahova are site și e preocupat să atace guvernul, adică pe cei cu care s-au aliat.
Răzvan Enescu (PLUS) are un site de campanie cu adevărat funcțional: http://www.razvanenescuprimar.ro/

Răzvan-Toma Stănciulescu (Prahova în acțiune) propune și el un site de campanie propriu: http://www.mergcustanciulescu.ro

Programele: criteriile analizate

Așa cum am explicat în postarea despre Corbeanca, mă uit la 6 criterii generale în fiecare localitate:

• Focalizarea pe elementele negative ale adversarilor
• Focalizarea pe proiectele proprii
• Prezența unui program
• Fezabilitate
• Adecvare la nevoi (identificarea nevoilor)
• Estimarea costurilor măsurilor propuse

În plus, am 2-3 criterii locale. In cazul Ploieștilor ele se referă la:

Stadionul. Sursa: fcpetrolul.ro

Stadionul. Unul dintre primele stadioane construite în anii 2000-2010, noul Ilie Oană a făcut senzație la debut. A costat puțin, dar cheltuielile de întreținere sunt enorme (estimarea administratorului asupra necesarului este de 800.000 Euro pe an). Pe de o parte, stadionul nu poate găzdui concerte sau alte evenimente similare, datorită acusticii, dar și unor detalii de facilitare a organizări. Fiind mic, înglobează prea puține elemente de tip mall, restaurant, sală de conferințe, hotel șamd, neputând aduce profit în acest fel. Stadionul nu are nici măcar o parcare în vecinătate și este departe de gară și autostradă Alte stadioane au costuri de întreținere mult mai mici: un ziar bihorean, analizând potențialul pentru un stadin in Oradea, estima că ele ar fi 100-150.000 de Euro pe an pentru 10.000 de locuri. https://www.bihon.ro/stirile-judetului-bihor/ilie-bolojan-cere-parerea-oradenilor-despre-viitorul-stadion-14-15-000-de-locuri-fara-pista-de-alergat-si-cu-parcare-subterana-2294324/ Asta ar însemna maxim 225.000 de Euro pentru Ilie Oană, care însă nu doar că este estimat a costa mai mult, dar nici nu are funcționali turnicheții, tabelele, gazonul este de calitate îndoielnică șamd. A face ceva cu o investiție de 17 milioane euro care te costă 800.000 pe an ar trebui să fie o prioitate pentru un candidat serios.

Transportul peri-urban. Ploieștiul are nevoie de zona sa metropolitană. Am în minte exemplele din Köln și Strassbourg, care sunt orașe mai mari, dar și Regensburg, care e mai mic, la jumătate față de Ploiești și nu departe de Munchen, care e comparabil cu București-ul. Sau pot lua exemplul Bonn-ului, similar ca mărime cu Ploieștii și având și el un vecin mare: Köln. În toate orașele acestea, tramvaiul este și metrou și iese cu mult dincolo de granița orașului, integrând zona metropolitană. Autobuzul iese și el din oraș, așa cum o face acum și în București. Să nu uităm că și în Ploiești, în anii 1980, rețeaua de transport urban includea mai multe linii peri-urbane. Mă aștept să văd prin programe planuri de a resuscita tramvaiul, de a-l extinde spre Nord, Vest, Est (e mai greu spre Sud), de a utiliza linia de tren de centură pentru călătorii urbane (Köln și Bonn fac asta din plin!)

Colegiul Caragiale. În dreapta imaginii este partea retrocedată,
împrejmuită cu un gard ce taie terenul de baschet în două.
Sursa: https://www.observatorulph.ro/social/
49037-redati-demnitatea-colegiului-il-caragiale-ploiesti

Casa căsătoriilor reprezintă un imobil vechi și cochet acum aflat în paragină. Proprietarul antebelic l-a recuperat, dar ține la preș și nu are cumpărător. Prețul este însă prohibit pentru municipalitate. Casa constituie un simbol al orașului, atât arhitectonic, cât și prin faptul că a aparținut ui Radu Stanian, unul dintre primarii legendari ai orașului. Din aceeași categorie face parte și terenul de sport al Colegiului Ion Luca Caragiale, din care jumătate a fost retrocedat acum 25 de ani, secționând spre exemplu în două „groapa” in care se află terenul de baschet.

Programele: analiza

E simplu: avem doi candidați cu program. Restul nu au nimic de propus lumii.

Pentru un partid nou apărut, candidatul Prahova în Acțiune are meritul de a avea încercarea de a propune un program. Altfel însă avem de a face cu o simplă înșiruire de bune intenții, din care unele nu sunt fezabile (spre exemplu, nu poți propune înființarea unui club sportiv al UPG, când UPG nu aparține Primăriei), iar cvasimajoritatea nu sunt monitorizabile: adică indiferent ce se întâmplă nu poți spune dacă lea respectat sau nu. Altele sunt simple afirmații demagogice. Spre exemplu, primul punct de la capitolul „Poliție” este: „Poliția Locală va avea motto-ul “Slujim și protejăm cetățenii””. Fără îndoială este un motto remarcabil, dar oare asta era prioritatea zero a Poliției din Ploiești? Costurile asociate nu sunt menționate pe nicăieri, iar veniturile atrase sunt vag definite.

Mi-a atras atenția ca element interesant propunerea numărul 2 de la capitolul „Bunurile orașului”: „Mutarea partidelor din sediile aflate în zona centrală a oraşului, pentru a permite dezvoltarea unei zone centrale civice;”. De văzut și ce impact ar avea o astfel de acțiune in ce privește democrația ș ice spun contractile de închiriere respective …

Două elemente ale curiozității mele de propuneri la nivel local, stadionul și transportul periurban nu sunt deloc prezente. În schimb, sunt propuneri legate de achiziția Casei Radu Stanian și rezolvarea situației terenului de sport al liceului Caragiale.

	Enescu (Plus)	Stănciulescu (Prahova in Acțiune)
Focus pe elementele negative ale adversarilor
Focus pe proiectele proprii	X	X
Prezența unui program	X	X
Fezabilitate
Adecvare la nevoi (identificarea nevoilor)	X
Estimarea costurilor măsurilor propuse
Stadion	Vag
Transport peri-urban	Vag
Casa Căsătoriilor, terenul de sport ILC		X

Deosebirea centrală, dintre programul Enescu și cel Stănciulescu, este că primul are si o evaluare a nevoilor. În rest, întâlnim același tip de discurs, presărat cu intenții frumoase, parte fezabile, dar fără atenție la detalii și fără estimare a costurilor. Elementul central al programului candidatului Plus este construcția bazată pe expertiză, Răzvan Enescu căutând să aducă o viziune a urbanismului în centrul propunerilor sale. Aceasta face programul coerent, cu riscul însă de a nu fi fost testată legitimitatea socială: oare asta își doresc oamenii?

Am remarcat în ambele programe poziționarea pozitivă: cei doi candidați se centrează pe ceea ce propun, nefiind preocupați să acuze „greaua moștenire”.

Concluzii

Traseismul este prima trăsătură ce iese in evidență. Dintre cei șase candidați, sunt trei vajnici urmași ai lui Candiano Popescu: Voloșevici, Ganea, Calotă.

Ceilalți trei - Rădulescu, Enescu și Stănciulescu - sunt nou veniți în politică, niciunul neavând încă măcar un an ca politicieni vizibili.

Precipitarea este de asemenea evidentă. Deși candidații sunt anunțați de ceva vreme, alianțele s-au făcut târziu, chiar prea târziu in ce privește PNL-USR-PLUS.

Este remarcabilă ... absența ideilor. Cu excepția lui Enescu și Stăiciulescu, ceilalți nu au site-uri dedicate, planuri concrete și nici programe. Exceptând e cei doi care propun programe, campaniile lasă senzația că sunt menite a-i critica pe ceilalți, nu a propune ceva.

În ambele programe analizate apare aceeași senzație: intenții bune, dar nedublate de un efort de prioritizare și de o alocare judicioasă a costurilor. Ambii candidați se poartă de parcă nu ar fi o problemă să finanțeze ceva...

Una peste alta, cei doi candidați cu program, par a fi singurii mai serioși. Restul mi-au lăsat impresii mai degrabă negative.

În orașul lui Nenea Iancu, cetățeanul turmentat s-ar simți din păcate și azi în mediul lui.

Orașul sacrificat, Lucian Vasile, 2014

De ce ar citi cineva o carte despre Ploiești?
Răspunsul e ușor de formulat menționând câteva dintre atuurile cărții lui Lucian Vasile:
- Este un text atent construit, despre viața socială, nu despre război.
- Ploieștiul constituie pretextul, dar cartea povestește de fapt despre cum trăiau oamenii, despre ce scria presa în anii 1940.
- Documentarea este impresionantă.
- Sunt deconstruite (implicit) mai multe mituri despre conlucrarea româno-germană, despre imaginea mareșalului Antonescu, despre raportarea ploieștenilor la război, despre viața publică a epocii.
- Poți avea surpriza să constanți că azi, după 75 de ani, lucrurile sunt pe alocuri la fel.
- Cartea aduce în prim plan o Românie practic ascunsă deopotrivă de regimul comunist, dar și de naționaliștii ce l-au precedat și de cei activi azi, care nu aveau și nu au nici un interes să se știe despre existența ei.

Părțile slabe ale volumului:
- Nu include nicio hartă. Și dacă ești ploieștean poți avea mari dificultăți să recunoști locurile. Cred că era utilă o hartă schițată a localității în timpul războiului, una a localității din anii 1960, și una de azi, așezate în pagină în așa fel încât să le vezi pe toate trei în același timp și să poți compara. Apoi, pentru părțile esențiale ale localității (Centru, Gara de sud, Bulevardul, Bariera Bucov, Rudului, Calea Câmpinii, Calea Oilor) putea fi puse hărți detaliate ale vremii, identificând și clădirile și străzile din index. Pentru Centru merita inclusă și cea de azi.
- Lipsește capitolul cu viața în celor refugiați în jurul Ploieștiului. Zona comunelor suburbane, dar și Filipeștiul și, mai ales prin tematica volumului, până la Câmpina, meritau un pic mai multă atenție, mai ales că autorul trimite uneori către ele (de exemplu, când vorbește despre dificultatea de a găsi un fotograf în oraș, spune că unul era refugiat la Filipești, altul în altă parte etc.)
- Fiind un volum în regie proprie, nu are parte de o tehnoredactare atentă. La 2-3 pagini distanță mai găsești un cuvânt ortografiat greșit, o frază neterminată…

Concluzia mea după această cronică succintă: cartea merită citită, iar lectura ei este una rapidă. Dincolo de valențele ei pentru cultura generală și petrecerea plăcută a timpului, eu aș vedea-o ca bibliografie obligatorie pentru studenții la istorie, sociologie, asistență socială și științe politice.

Lucian Vasile. 2014. Orașul sacrificat. Al Doilea Război Mondial la Ploiești. București: AEDU. 
(Mai multe despre carte și despre cum o puteți procura: RepublicaPloiesti.net.)

Viața de azi ... la fel ca ieri

....cu toate încercările primăriei de a ține sub control activitatea și prețurile taxiurilor, în realitate situația nu stătea așa cum se dorea. Birjarii nu respectau prețurile stabilite, nu afișau costurile de transport, iar dacă traseul era prea scurt ori era inconvenabil, refuzau să ia călători.

Nu, nu e vorba de realitatea de azi, ci de cea ploieșteană din urmă cu 74 de ani, așa cum o descrie Lucian Vasile la pagina 89-90 a cărții sale despre viața în Ploieștii celui de-al doilea război mondial.

O lume în care însă parcă am fi azi:

Ploieştii erau la începutul verii lui 1941 un oraș normal, care se gândea la viitorul său, conștientizând că are resursele financiare de a se moderniza. Oamenii petreceau în baruri și grădini, elita cina la restaurantele de lux din oraș, presa critica primăria pentru lipsa de acțiune în rezolvarea problemelor edilitare .... [pag 80]

Regăsim contracte acordate ... dubios, cronici în presă parcă desprinse din lumea de azi, trenuri ce întorc ca la Ploiești, făcând celebră cârciuma lui Gherea, primari ce se schimbă odată cu guvernul, o presă aservită, filantropi ce construiesc spitale, arhitecți ce se întrec în a construi un oraș ce va dura doar câteva zeci de ani, un oraș pestriț, în care evreii, maghiarii, germanii, bulgarii, americanii, englezii contribuie la viața trepidantă a fostei republicii de o zi, fiindcă acesta este locul unde ei trăiesc. Iar apoi vine războiul, și orașul își pierde clădirile fabuloase (dar rămâne viu, după câte se vede ;)...

Am citit doar primele 100 de pagini, dar am simțit nevoia să vă ofer câteva pasaje, înainte de a termina cartea și de a propune o mini cronică profană.

extras de la pagina 71

Mai multe despre carte și despre cum o puteți procura, regăsiți pe pagina RepublicaPloiesti.net.

Wintertime, 1976

31 December
In the morning, someone from Thailand of Malaysia, according to the name, started to follow my academia.edu profile. In the country where the respective person should have had ancestors, the New Year was very very close, maybe just few tens of minutes away.

A little later, there was an email, coming from Google Scholar, which announced about a new citation for one of my papers. 2014 was anyway the year when I have received the most citations up to now.

And this was pretty much all the good news for 2014, a year when nothing went well. It also ended badly, with some lack of communication…

But wintertime always brings hope. Few days earlier, in Bucharest … it started to snow like in my childhood. All the time it snows, we believe that it is or it will be like in our childhood. My daughter asked for pictures. I sent them via WhatsUp.

Walking on the frozen street (there were minus 10 at noon), I remembered that day, 38 years ago… I was four. It was the first year when I went to kindergarten. It was early December, and it was snowing so much that it was foggy. For reasons that I cannot remember, we were supposed to go to the kindergarten in the afternoon.

The kindergarten was at the edge of the village. 1043 meters from our house, as Google Earth says today. After 250 meters I have met a colleague whose name or face I do not remember. We started making a ball out of the fresh snow. It took probably 25 minutes to get to the kindergarten, an old four-room house in the middle of a large courtyard. We had a huge and heavy snowball that was rolled for such a large distance by three brave little kids (another colleague had joined us on the way). A fantastic snowman resulted latter in the day. I do not have an exact image of that snowman.

I do remember my parents and my grandmother going down into the cellar and bringing the orange carrot for the nose, taking some corn seeds from storehouse – to be used as teeth, bringing the embers for eyes, searching the darkened cast iron cauldron - for hat, giving us the small pieces of corn cob for buttons, passing the broom made out of broom for the only one arm. However, these were about the snowmen from our courtyard, several of them, during a long winter season. I do have a very exact memory of one of them. But this is another story.

With the one in the kindergarten, I remember nothing else than we pushed that large snowball all over the way, with the last few meters more and more difficult, due to the uphill slope. During the first break we made a disproportionate hilarious snowman out of it. Big first ball, very small body, smaller head (whom would have made and lifted another big snowball?). I do not remember his (or her??) face. Maybe he or she had no face, just a head and a minuscule body?

Those times passed. I am not young any more. Irina is far away. Wintertime as during my childhood is seldom in the Wallachian Plain.

At the time of my childhood, there was no WhatsUp, Google Hangouts, Skype, blogs, Facebook Messenger, Google Plus. Not even computers, to be honest. At least not personal computers ;). And for fireworks, we had only those “starlets”.

But winter ... Winter is still the same, with its magic and promising hopes ;)

Have a fantastic 2015!

Petrolul Ploiești și dezvoltarea comunitară. Între „ieșirea din copilărie” și întoarcerea la preistorie

În septembrie, Petrolul a schimbat antrenorul, l-a cedat ușor pe Hoban, l-a marginalizat pe Cristi Vlad, l-a adus pe Dorobăț, l-a eliminat pe unul dintre cei mai vechi oameni din staff, adulatul MN. Spre ușurarea mea a plecat și Mutu.

Tribunele au vuit, așa cum o fac de măcar nouă luni. Lucescu, Cristi Vlad (revenit între timp), Hoban s-au adăugat pe o lungă listă de plecări ciudate, deschisă acum doi ani de Zerka și Osiako. S-a invocat din nou necesitatea ca primăria să intervină, ca să se meargă peste conducere. Câțiva dintre forumiștii de pe DoarPetrolul.ro au spus că e momentul unei intervenții energice a suporterilor. Alții au observat un scenariu tip „Divide et Impera”. Curente radicale și mai împăciuitoare s-au suprapus peste acuze între fani. Amintirea epocii Luca/Bercea este încă vie, iar tradiția dezbaterilor de la Pomul Verde și Dealu Mare puternică.

Au suporterii ceva de spus? Au vreo legitimitate să o facă? Dacă da, cum ar putea să o facă? Acesta este subiectul pe care îl adresez pe scurt în postarea de față. În fapt, nu e vorba de o postare despre fotbal, ci despre cum proiectele de dezvoltare comunitară pot eșua dacă nu evoluează. Cred că acest mini-studiu de caz ilustrează bine, cu elemente cât se poate de concrete, părți ale cursurilor de dezvoltare comunitară pe care le-am susținut destul de multă vreme.

Contextul, istoria, un pic de sociologie

Am argumentat de multe ori în trecut că modul cum arată clubul Petrolul astăzi este rezultatul unui proiect sui generis de dezvoltare comunitară. La începutul anilor 2000, echipa era în mâinile unui sindicat condus de persoane controversate. Ca în mult e alte cazuri, interesele personale ale acestora și producerea bunului public intrau în conflict vizibil (un club sportiv ce are performanță este în bună măsură un bun public; el contribuie la a oferi, dincolo de entertainment, un loc în care colectivitatea se întâlnește, un subiect pentru pasiunile comune, un instrument prin care alte proiecte comunitare pot lua naștere). Identitatea locală este însă una deosebit de puternică în Ploiești, în Prahova la modul general. Aproprierea de București nu o pune în umbră, ci dimpotrivă, iar dezvoltarea istorică din ultimii 150 de ani, bazată pe exploatarea petrolului, a făcut ca modernizarea să vină mai iute decât în alte părți. Amintirea Republicii este prezentă undeva în fundalul memoriei colective, chiar dacă prea puțini au de fapt habar ce s-a întâmplat cu adevărat cu ocazia acelui eveniment istoric punctual.

Clubul de fotbal a fost adoptat de orașul aurului negru la aproape 30 de ani de la înființarea sa de către niște inimoși bancheri de varii etnii, la București. Performanțele sale l-au impus în timp ca principala echipă a județului. În acest context, conflictul cu patronii sindicaliști a venit oarecum firesc. Echipa era deja plimbată să joace în afara județului, iar suporterii cu buletin de Ploiești au fost explicit excluși de la meciuri. O mână de oameni a inițiat un protest, s-au strâns semnături, au fost mitinguri. S-a întâmplat mai tot ce spune teoria că se întâmplă în cazul unor mișcări sociale. Grupul inițial a crescut, arătând cum schimbarea pornește de la mici comunități critice. Primăria a intervenit, preluând după negocieri acțiunile echipei, apoi construind un nou stadion, și încredințând acțiunile unui nou acționariat. Consiliul Local păstrează însă marca și însemnele clubului, care sunt doar concesionate societății ce administrează astăzi Petrolul. Condiția impusă acesteia este să realizeze „performanță". Principalul acționar este angajat al clubului, nu finanțator, însă activitatea sa este una departe de romantismul voluntariatului, ci din afară pare a fi una cât se poate de pragmatică.

Legitimitatea acțiunii suporterilor – perspectiva administratorilor societății pe acțiuni

În mod normal, conducerea clubului ar trebui să fie preocupată de modelul economic al afacerii. Managementul societății îi aparține, iar Primăria are doar o pârghie minimală realizată de realizarea de performanță. Cum „performanța” constituie un criteriu greu de judecat, administratorii clubului au libertate aproape totală. Asta înseamnă că au o afacere de pus pe picioare. Au cheltuieli: plătesc salarii, bareme către arbitri, taxe și amenzi către federație și ligă, investesc în transferuri, plătesc chiria stadionului, finanțează echipe de juniori, le oferă terenuri de antrenament de mare calitate, au o a doua echipă, echipament performant pentru toate nivelele șamd. Sau asta ar trebui să facă. Primesc bani de la sponsori (oferind în schimb publicitate), din biletele vândute, din merchandising, din drepturile de televizare, din participarea în grupele Europa League și Champions League șamd.
Veniturile directe de la spectatori sunt mici, dar acoperă măcar plata chiriei stadionului. Dar prezența lor în tribune este cea care atrage sponsori, poate pune presiune pe Primărie să plătească primele de performanță, și pe DNA să le accepte, este cea care împinge echipa de la spate. Pentru cei ce au uitat cum se face asta … se vede ușor în primul clip preluat de pe Youtube. Sau la meciul cu CFR din finala Cupei. Sau în anul în care echipa a promovat, iar galeria a dominat fondul sonor pe orice stadion. Așa cum a făcut-o mai apoi la Arnhem și la Plzen.

 

O realitate simplă, pe care a o ignora înseamnă să pierzi mai tot profitul potențial al afacerii. Pe de altă parte, administratorii clubului vin din aceeași cultură românească, în care dialogul, participarea civică, transparența sunt simple sloganuri pe care le adoptăm ca în comunism: „zicem ca ei, facem ca noi!” Asta înseamnă că este probabil ca să lipsească abilitățile de a dezvolta parteneriate și dialog acolo unde nu există deja instituția aceasta. Este suficient să îi asculți pe cei din conducerea clubului vorbind, pentru a înțelege cât de greu le este să poarte un dialog.

Legitimitatea acțiunii suporterilor – perspectiva suporterilor

Lucrurile sunt simple aici. Petrolul contemporan este o creație 100% a suporterilor, a comunității ploieștene. A fiecărui contribuabil ce a acceptat, prin cei pe care i-a votat în Consiliul Local, să finanțeze stadionul, cu bunele și relele sale. A celor ce se văd în clipul de mai jos, cu ceva ani mai tineri. Nu vă uitați la primar, consilieri sau la Răchită. Ei sunt trecători. Cei ce rămân, cei ce legitimează suporterii ca partener în gestionarea clubului, sunt acele fețe pe care le recunoști și azi în tribune, sau în spatele unor nick-uri de forumul pe care se întâlnesc susținătorii echipei galben-albastre.

 

Este însă un lucru esențial pe care îl spun acești suporteri la finalul ședinței, în cântecul ce-i însoțește către ieșire: Niciunul dintre ei nu contează individual, ci grupul. Niciunul nu are legitimitate, aceasta este asociată cu grupul pe care îl reprezintă.
Întrebarea centrală este însă cum ar putea fi realizat dialogul…

Cum

Soluția simplă, am spus, e cea a transparenței. Aceasta e aparent asigurată: când apar tensiuni, câte un reprezentant al clubului se vede cu un grup de 30 de suporteri furioși.

Mie asta îmi aduce aminte de istoria sindicalismului. Sindicatele nu au existat mereu. La început aveai manufacturi cu 2-3 angajați, ca ucenici ai unui meșter mai răsărit. Apoi au crescut la mici afaceri familiale. Când celor 10 inși angajați nu le convenea ceva, intrau peste patron, o puneau de o grevă spontană, își desemnau un reprezentant în conducere, eventual pe post de PR. Relativ recent – la scală istorică – începem să avem fabrici mari. Și acestea aduc cu sine observația simplă că un grup mai mare de 6-7 oameni cu greu găsește o cale de a soluționa rapid probleme practice, iar dialogul în grupuri de 10 inși e practic imposibil. Ați stat vreodată la o masă de 10 inși? Și ați dialogat ceva cu toți ceilalți comeseni deodată, astfel încât fiecare să își spună punctul de vedere, ceilalți să îl comenteze, primul să replice, să explice în detaliu ce a vrut să spună, ceilalți să apuce să îi înțeleagă perspectiva, să o explice pe a lor, să se ajungă într-un fel sau altul după o vreme la un consens minimal pe baza căruia să se clădească ceva?

Răspunsul corect la întrebările de mai sus este: NU. Pentru un dialog, părțile au nevoie de timp să își expună argumentele, este o perioadă de tatonare care e necesară. Aceste lucruri nu se pot petrece când sunt mai mult de 5-6 inși la masa discuțiilor. Sau când deja s-a atins un punct de mare tensiune.

Ei bine, nevoia de a dialoga cu adevărat a dus la apariția sindicatelor. Grupuri mai mici de oameni desemnează unul dintre ei să discute cu alți oameni. Fluxul informațional e complicat, merge permanent de sus în jos și jos în sus, trebuie dublat de acces la informație pentru toți, e un drum anevoios, dar e singurul posibil în afara deciziei fără colaborare cu alții. În cazul Petrolului nu e vorba de sindicate, ci de relația complicată suporteri-club-Primărie, dar u astfel de dialog tripartit seamănă în esența sa cu dialogul patronate-sindicate.

Soluția aplicată în cazul Luca/Bercea a avut nevoie de mulți ani pentru a conduce la ceva. Iar acel ceva se dovedește instabil. Preistoria cooperării umane era de genul recomandat foarte vocal adesea pe DoarPetrolul.ro, forumul unde se întâlnesc suporterii petroliști: „haideți peste ei!” Haideți să ce? Ca să pui ceva în loc, ai nevoie de structuri pregătite din vreme, cu o legitimitate solidă.

Astfel de structuri, care facilitează în primul rând dialogul, sunt, în cazul nostru, grupurile de suporteri, organizate, de preferință formalizate în asociații, dar și grupări recunoscute. Knot și ADGA sunt exemplele care îmi vin imediat în minte. Primul este format în bună măsură oameni ce participau cu ani în urmă la eliminarea grupului patronal de sindicaliști bogați și redau astfel echipa comunității. Ca și atunci, și azi acționează aproape exclusiv ca grup de suporteri ce încurajează echipa pe stadion. Bine intenționat, unit, cu un anumit prestigiu, dar fără alte acțiuni în afara scopului de a susține echipa. ADGA este o asociație inițiată de suporterii din diaspora. Gradul de sofisticare și formalizare este superior, asociația este sancționată legal, are acțiuni mult dincolo de prezența pe stadion, fiind efectiv o pârghie de dezvoltare comunitară. Cum însă membrii sunt mai degrabă în afara României, ADGA nu constituie un grup de presiune.

Astfel de grupări, active, ar putea furniza câte un reprezentant pentru o discuție cu administratorii clubului. Sau câte un reprezentant în federații ale suporterilor, care să furnizeze apoi partenerii de dialog cu conducerea clubului. Acolo, într-un soi de întâlniri lunare, păsurile și argumentele ar putea fi ascultate, promovate, explicate, înțelese.

Problema este însă că, dacă ar fi sindicaliști, suporterii Petrolului s-ar afla încă în perioada romantică a sindicalismului. Nu există momentan o tendință de a formaliza dialogul cu conducerea, ci doar simulacre. O parte a suporterilor (recunoașteți sintagma?) se radicalizează când apare câte o decizie netransparentă. Iar deciziile la Petrolul sunt mai toate lipsite de transparență. Atunci când se adună mai multe astfel de nemulțumiri apare o întâlnire ad-hoc cu în care un reprezentant al conducerii se vede cu ce suporteri au timp să ajungă la întâlnire. Cum întâlnirea este stabilită de pe o zi pe alta, aparent nu vin mulți. Cam 30. Cum arată însă un dialog cu 30 de inși ... am comentat mai sus.

Înainte de a merge mai departe e nevoie și de alte detalii. Conducerea a angajat doi lideri de galerie, și a început să finanțeze parte din deplasări. De exemplu, la meciul de la Craiova, biletele pentru ploieștenii din tribune au fost gratuite. Aparent un gest frumos al craiovenilor, la reciprocitate cu clubul ploieștean. Dar reciprocitatea înseamnă că Petrolul va oferi gratis biletele celor de la CSU. Cu alte cuvinte nu va lua banii pe ele. Adică, dacă e să ne uităm atent, conducerea clubului Petrolul este cea care, făcând un barter, a plătit biletele pentru suporterii ce au mers în Oltenia. Partea frumoasă este că nemulțumirile adunate în timp nu au împiedicat aceeași suporteri să conteste vehement conducerea la meciul cu Steaua. Rămână însă ideea că o parte a galeriei va depinde de conducere, și chiar dacă o va contesta, o va face în anumite limite pe care administratorii clubului le impun. Iar legitimitatea poziției suporterilor, finanțați de cei care ar trebui să câștige de pe urma lor, se zdruncină. Și crește, spre exemplu, legitimitatea unei conduceri ce ar putea face, eventual, transferuri … la negru, în detrimentul echipei, dar în beneficiul buzunarelor proprii.

Ca să previi așa ceva, e nevoie de un câine de pază, de un mecanism care să instituționalizeze neîncrederea și să asigure faptul că administratorii își controlează tendințele de a acorda prioritate propriului buzunar. Argument acțiunii de aur a primăriei și al criteriilor de performanță nu este suficient. Este nevoie de un dialog cu comunitățile de suporteri.

Numai că în perioada lui „haideți să haidem”, neprogramatică, lucrurile se fac la un impuls de moment și toți vor să vorbească în același timp. Nu este o pornire, neomenească, ci dimpotrivă, este cea instinctuală, firească. Dar nu are cum conduce la soluții viabile pe termen lung. Cam asta ne învață istoria … colectivităților umane.

Revoluție și reformă

Pe la 1900 a avut loc schisma dintre comuniști și socialiști. Primii voiau să schimbe societatea radical, dintr-o dată, mergând peste establishment și dându-i la cap. Lui Lenin i-a plăcut ideea. Ceilalți, socialiștii, preferau negocieri, calea parlamentară. Opțiunea lor a dus la apariția unei chestii bizare pe atunci, numită social-democrație, și plasată la stânga liberalismului. Azi, în Europa, social-democrații sunt în competiție cu creștin-democrații (apăruți ca și curent ca 50 de ani mai târziu).

Agitatori, mercenari, fripturiști

Vor fi mulți din aceștia peste tot, mereu. Ei sunt principalul element de manipulat atunci când vrei să aplici „divide et impera”. Pe mulți nu trebuie să îi plătești, ci doar să îi zgândări. Cel mai ușor de folosit sunt cei care ți se opun vehement. Le arunci un pont, undeva, că ai avea un om al tău printre ei și lași, ca din greșeală, impresia că acela ar fi X. Dacă ești suficient de abil, X îți este potențial adversar. Agitatorii îl vor sfâșia și astfel foamea lupilor se potolește, iar tu îți vezi de treabă nestingherit. Îmbătați de victorie, agitatorii vor strica: hai pe ei, dar haita va fi fost deja sătulă. Eventual le dai temporar pe un membru al staff-ului, mai împrumuți un jucător pe undeva… :)

Concluzie

Pornit ca proiect de dezvoltare comunitară (chiar dacă nu a fost niciodată definit în acești termeni), Petrolul actual e la răscruce și riscă să se întoarcă de unde a plecat. Complexitatea proiectului a crescut și are nevoie de soluții complexe. Perioada romantică a trecut și oamenii așteaptă mai mult de la proiect, atât sportiv cât și uman. Probabil toți își doresc același lucru, dar pentru a armoniza acțiunile și a preveni derapajele e nevoie de o bază pentru comunicare informată.

Sursa: mycartoons.de

Dacă suporterii ploieșteni vor să aibă controlul firesc asupra a ce se petrece cu clubul, au nevoie să iasă din copilărie și să se organizeze. Apoi pot impune clubului un dialog sistematic, instituțional. A aștepta acest lucru de la club înseamnă să te plasezi din start într-o permanentă situație de inferioritate.

Până una-alta însă, nu are cine prelua inițiativa: Knot e în conflict cu Peluza 1; LSCT (Liga Suporterilor Constantin Tabarcea) nu are transparența sau marketingul care să o facă să pară a fi vie; ADGA (cea mai bine organizată, deși democrația internă o împiedică să aibă reacții rapide) este, prin definiție, la distanță de Ploiești. Și încă ceva: nu întâmplător, în lumea de azi, liderii sindicali nu mai sunt angajați ai celor cu care negociază, ci sunt remunerați de sindicaliști…

Mai mult, entuziasmul se risipește. Tăcerea tribunei la meciul cu Rapid a fost … grăitoare. Și dacă tot vorbesc despre tribune și rolul suporterilor, am lăsat la final, o opinie mai personală, astă dată profană, despre întreținerea principalului atu al suporterilor – modul cum este susținută echipa: Refrenul dominant în tribune acum, repetat și zeci de minute, este „Suntem aici, cântăm pentru tine”. O scandare monotonă, cu sunete joase, care merge o dată, sau – hai – de două ori pe meci. Altfel e un soi de doină de jale, nu una mobilizatoare… „Alé, Alé!”, din primul clip e cu totul altceva. La fel și tradiționalul „Hai Petro-o-o-lul, Hai Petro-o-o-lul, ole, ole, olee”.

Pe scurt: la cum arată lucrurile acum, dacă evoluția firească este refuzată, iar clubul nu aduce măcar un titlu, suporterii - dezbinați - au toate șansele să piardă atuul zidului galben de acum un an și jumătate, iar proiectul de dezvoltare comunitară riscă să rămână doar un experiment ce a strălucit doar o vreme. Diversitatea de opinii este firească și se poate exprima natural doar într-un cadru cât de cât formalizat, civilizat, în care părțile se respectă reciproc și dialoghează. Altfel, corabia re toate șansele să se scufunde.