Marian mi-a atras azi atenția asupra a ce îi spune lui Google, pe telefon, la o căutare a "unibuc" - acronim utilizat de Universitatea din București. Iată ce absolvenți celebri îi spune Chrome să ia în calcul:


Și iată ce îmi spune mie, la o rulare a aceleiași căutări, tot cu Chrome, dar pe laptop:


Aferim!
Gura Google adevăr grăiește?

Full Text/Citeşte textul complet...


Am participat zilele trecute la conferința organizată de Societatea Sociologilor din România și Universitatea Transilvania din Brașov. Evenimentul a fost găzduit în corpul de clădire unde se află Aula universității și care mi s-a părut impresionant prin funcționalitate, mai ales prin comparație cu alte universități din România, și nu numai.

Conferința s-a ridicat la nivelul locului (și a organizării). Am audiat câteva prezentări din care am avut lucruri de învățat. Mai mult, am fost plăcut surprins de bunăvoința colegilor ce mi-au trimis deja prezentările pe care li le-am solicitat. Acest lucru arată că avem de a face cu o cultură deschisă, vizibilă și prin receptivitatea la dialog și deschidere la întrebări din sală, prin dinamismul secțiunilor, prin mediul familiar pe care l-am regăsit pe holuri.

În general eu m-am simțit bine, și am simțit o calitate apropriată de nivelul științei sociale din ziua de azi. (nivelul a fost similar cu cel al conferințelor ESA. Evident, acestea nu sunt cele mai bune din sociologia contemporană, dar nici nu sunt rele. Pentru România este un pas important înainte.).

Aceasta implică și altceva. În trecut m-am manifestat public, spunând că nu am de ce participa la prăfuitele „sesiuni de comunicări științifice”, ci prefer conferințe atent organizate, cu secțiuni anunțate din timp, cu tematică clară, cu lucrări ceva mai atent selectate. Chiar dacă evenimentul de la Brașov a inclus și lucrări mai slabe, el a respectat aceste norme, dar a și ridicat ștacheta. De aici înainte, refuz să mai fiu parte la manifestări unde dacă pui întrebări care nu sunt pe placul autorilor devii automat marginal. Am avut parte în ultima vreme de un astfel de eveniment halucinant cu o madamă de la ANCS (o să revin la subiect în curând, pe acest blog), dar și la suficiente intervenții din partea unor colegi care consideră că a întreba ceva constituie ceea ce regimul comunist numea „o critică”. Adică ceva nepermis, jignitor.

Conferința de la Brașov a arătat că nivelul este acum în România altul, și mă bucură să salut eforturile colegilor ce au făcut acest lucru posibil.

Full Text/Citeşte textul complet...

Super reprezentativ

Preşedinţia României a găsit o soluţie bizară pentru confruntarea cu mişcările sociale din zilele acestea. Preşedintele a anunțat că se va întâlni cu oameni selectaţi din piaţă. Ideea este tipul de acţiune care îmi place, fiind ieşită din tipare, deci având potențial de a duce la o soluție superioară celor date de căile bătute. În plus, arată deschiderea lui Klaus Iohannis către dialog, aşa cum i-o cere fişa postului.

Evident, iniţiativa este doar una de imagine, consecințele juridice fiind cel mult nule. Simbolic însă ar fi putut da o palmă serioasă unui sistem politic bipartid (visul lui Băsescu de la începutul anilor 2000), bazat pe concurenţa dintre coaliţia plagiatorilor şi cea a bizarului cuplu Gorghiu-Blaga (ultimul având surprinzătoarea idee de a fi portavocea unui partid în timp ce în stradă se condamnă corupţia, iar el este acuzat pe varii voci de manipulare ilegală de fonduri în mai multe campanii electorale).

Numai că implementarea ideii prezidenţiale este precum normele metodologice ce însoţesc legile de la noi: deturnează complet sensul iniţiativei.

Mai întâi,  administraţia prezidenţială este surprinsă că are de ales dintre 5200 de candidaţi. Dacă nu a prevăzut asta, înseamnă că Iohannis are de demis imediat cel puţin 3 consilieri. Este vorba de incapacitatea Preşedinţiei de a planifica acţiunile proprii.

Dacă prevăvuzuse valul de mesaje, este uluitoare afirmaţia din comunicatul public că vor selecta "cei mai reprezentativi candidaţi". Adică.... cum???? Unde e transparenţa, unde sunt criteriile,  cine decide iute că X este mai reprezentativ ca Y? Până şi Ceauşescu a fost mai dibaci la grevele minerilor din 1977! Deci, Iohannis ar trebui să demită urgent pe cel de a emis comunixatul cu pricina (link: http://presidency.ro/?_RID=det&tb=date&id=16110&_PRID=lazi)

Restul este istorie: lista celor mai reprezentativi a inclus cel puţin câţiva activişti profund implicaţi politic. Preşedintele ar fi trebuit să meargă direct în piaţă. Momentan am asistat la un simplu exercițiu de lipsă de îndemânare.  Sunt curios dacă va demite vreun consilier.

Full Text/Citeşte textul complet...

E adesea util să te uiți la greșelile altora ca să înveți din ele.
Deschid cu acest post o rubrică în care voi sublinia din când în când erori mai mult sau mai puțin flagrante în sondaje ce devin publice.
Pentru a sparge gheața, cel mai potrivit este să încep cu un sondor online, al cărui slogan ("Părerea ta contează") mă îndeamnă să îi prezint opera.

Iată cum suna "întrebarea zilei" de marți, 20 octombrie 2015:

Aha, deci trebuie să spunem dacă ne-a afectat scandalul în care a fost implicat constructorul german VW. Un social scientist ce a trecut prin măcar trei semestre de facultate ar trebui să constate deja, din variantele de răspuns, cel puțin trei erori grave:
1) sunt două întrebări în una;
2) variantele de răspuns sunt dezechilibrate;
3) există o supoziție implicită în întrebare.

Cum însă nu toată lumea studiază științe sociale, iar mulți din cei ce o fac nu o fac așa cum trebuie, hai să vă explic ce e în neregulă cu întrebarea de iVox.

Voi spune de la bun început că această întrebare nu măsoară nimic și, în plus, este de natură a induce o reprezentare negativă asupra VW.

Dacă Volkswagen o face mașini bune sau nu, nu am habar. Cert este însă că, probabil din nepricepere, iVox încalcă un principiul etic de bază în meseria de sondor: furnizează informație ce denaturează realitatea. Acest lucru se petrece deoarece folosește o modalitate inadecvată prin care întreabă respondenții despre subiectele pe care le ia în considerare (scandalul VW, încrederea în VW și dacă scandalul a afectat respondentul).

Să o luăm pe rând:
3) există o supoziție implicită în întrebare.
Cum întrebarea nu acceptă variantă de "Nu știu ce e cu scandalul acesta", cel ce răspunde este forțat să spună ceva despre un lucru față de care nu are o părere. Cum toate cele trei variante de răspuns sunt negative sau includ negații, probabilitatea de a deforma realitatea este implicită: respondenții neutri față de scandalul cu pricina vor fi forțați să declare că imaginea VW este acum mai degrabă negativă (sau, mai exact, vor bifa ceva ce sugerează acest lucru - vezi mai jos).

2) variantele de răspuns sunt dezechilibrate;
  • În cazul în care considerăm variantele de răspuns ca fiind corect formulate (nu e cazul, vezi mai jos), ar fi două variante negative față de una ce ar fi cât de cât pozitivă. Acesta este o modalitate de influențare a răspunsului absolut condamnabilă (aș pica fără să clipesc un student ce ar face o astfel de gugumănie la examen).
Mai grav de asta însă, nu se știe ce semnificație au răspunsurile.
  • Hai să luăm cazul lui Ancăi care avea în prealabil o încredere ridicată în VW, iar acum are o încredere mai redusă. Ea va bifa varianta din mijloc: "Oarecum, nu mai am aceeași încredere în mașinile lor". Aparent, dar numai aparent, aceasta ar fi o variantă neutră. Dar ea precizează clar că încrederea nu mai e aceeași și este formulată negativ, ceea ce o face ca să constituie o variantă negativă de răspuns.

  • Să ne uităm și la Bebe: lui i-a crescut ușor încrederea în VW. Atunci va bifa același răspuns ca Anca, deși se plasează pe cu totul altă poziție.
  • Cât despre Cristina, ea nu avea deloc încredere în VW, iar acum are multă de tot. Bifează și ea aceeași variantă ca Bebe și Anca, ceea ce face să nu avem habar ce au vrut de fapt să spună cei ce au ales varianta din mijloc. 
  • Și mai complicată este ultima variantă de răspuns. Acolo pot fi oameni care au încredere mare, extrem de mare, mică sau extrem de mică în VW. Nu avem la ce folosi răspunsurile lor, pentru că nu știm dacă scandalul i-a afectat pe cei cu încredere mare sau pe cei cu încredere mică.


1) sunt două întrebări în una singură
  • Pe de o parte întrebăm dacă subiectul "a fost afectat de scandal", pe de alta dacă "în urma acestui fapt s-a modificat încrederea". În primul rând regula simplă de tot este să nu pui două întrebări deodată. Corect metodologic era să observăm separat cele două fapte, apoi să le punem în relație. 
  • În plus, există asumpția că toți cei ce răspund au auzit de scandalul VW.
  • Hai să acceptăm însă că au fost constrângeri de spațiu și nu au avut încotro, punând o singură întrebare. Atunci, era cazul să acopere exhaustiv toate variantele teoretic posibile de răspuns. Altfel, întrebare va influența răspunsul neoferind posibilități de alegere. Să zicem că am avea trei răspunsuri posibile pentru prima temă, în care includem și cunoașterea despre evenimentul în cauză (m-a afectat, nu m-a afectat, nu știu despre scandal) și trei pentru a doua (încrederea a crescut, a rămas la fel, a scăzut). Să zicem că cei care nu știu despre scandalul VW nu au de ce să răspundă la a doua temă din întrebare. Rămânem atunci cu 2*3+1=7 variante de răspuns (respondentul poate fi afectat în altfel decât cu privire la încrederea în VW). iVox pierde 4 dintre ele. Dacă se renunță la cuvântul "afectat" și se optează pentru varianta C de mai jos, tot avem 4 variante de răspuns (reprezentarea asupra schimbării de încredere și informarea cu privire la scandal).

Alternative (relativ) corecte la formularea întrebării
Varianta A
1) Sunteți la curent cu scandalul în care a fost implicat VW: da/nu. (dacă răspunde "nu", sondajul se oprește aici)
2) Ați spune că acesta v-a afectat încrederea? i) da, a crescut-o; ii) da, a scăzut-o; iii) nu, a rămas pe loc.

Varianta B
1) Câtă încredere aveți în VW: foarte puțină/puțină/multă/foarte multă
2) Ați auzit de scandalul VW: da/nu (dacă răspunde "nu", sondajul se oprește aici)
3) în urma scandalului VW, încrederea dvs. în VW a crescut/a rămas la fel/a scăzut

Varianta C
Cum s-a schimbat încrederea dvs în VW în urma scandalului recent (legat de ...):
1) a crescut
2) a rămas la fel
3) a scăzut
4) nu am auzit de scandal

Varianta D
1) Câtă încredere aveți acum în VW: foarte puțină/puțină/multă/foarte multă
2) Ați auzit de scandalul VW: da/nu (dacă răspunde "nu", sondajul se oprește aici)
3) în urma scandalului VW, încrederea dvs. în VW este mult mai mică/mai mică/la fel/mai mare/mult mai mare

Varianta E
1) Câtă încredere aveți acum în VW: foarte puțină/puțină/multă/foarte multă
2) Câtă încredere aveați acum o lună în VW: foarte puțină/puțină/multă/foarte multă
3) Ați auzit de scandalul VW: da/nu
4) în urma scandalului VW, încrederea dvs. în VW este mult mai mică/mai mică/la fel/mai mare/mult mai mare


Varianta E este cea care studiază problema complet. Varianta A constituie soluția minimală. Varianta C aduce totul într-o singură întrebare. Niciuna din variante nu face referire la al treilea concept pe care îl propunea întrebarea iVox: dacă există vreo influență al scandalului VW asupra respondentului.


Morala:
iVOX a propus publicului acel tip de întrebare de expus ca exemplu negativ la cursuri de introducere în cercetarea de piață. Formularea "sondajului" incumbă un număr incredibil de mare de erori, ceea ce ridică probleme serioase de legitimitate și probitate a companiei cu pricina.


Dacă aș fi manager, aș trimite imediat la școală pe cel ce a răspuns de item. Dacă aș fi acționar, aș solicita demisia managerului, care a riscat jucându-se cu imaginea companiei. Dacă aș fi cumpărător de date de sondaj online, aș căuta un alt loc de la care să cumpăr.

Full Text/Citeşte textul complet...

Deontologus facit barba

sursa imaginii: www.zazzle.co.nz
Deontolog este un cuvânt pe care nu l-am găsit în dicționarele românești, dar asta nu înseamnă că nu ar exista. De regulă limba română se dovedește foarte conservatoare. Webster îl pomenește (deontologist), într-un subsol pe la deontology.

Dar cuvântul place tare unor români care vorbesc la TV. Cum nu prea mă uit la TV, am ajuns să aflu cuvântul de pe un site al suporterilor petroliști. Cineva l-a folosit, făcând un mișto mitocănesc.
Folosea acea șmechereală ce pare a vrea să ascundă inteligență, dar în fapt relevă altceva.

Așa am descoperit cât de prezent este cuvântul – deontolog –, fiind folosit de către acel tip de jurnaliști pentru care în fapt deontologia nu prea există. O căutare pe Google vă poate arăta la ce mă refer.

Astfel am reușit să mă lămuresc ce îi adună laolaltă pe jurnaliștii foarte vocali din România, ce îi face ca să promoveze sistematic lipsa de deontologie și să se opună fățiș profesionalismului. Explicația este cea din DEX:

SEMIDÓCT, -Ă, semidocți, -te, adj., s. m. și f. (Om) care are cunoștințe puține și superficiale (dar se crede cult); (om) puțin instruit. – Semi- + doct.
Sursa: DEX '98 (1998) 

Full Text/Citeşte textul complet...

Dino-toilet :)

T-Rex House, Dino Parc, Râșnov
 

Full Text/Citeşte textul complet...

Robespierre

Am avut atât de des senzația că îl întâlnesc pe Robespierre... Român, bătându-se cu pumnul în piept cu propria-i corectitudine, clamând fapte incontestabile, punând binele tuturor înaintea a orice. Vocal, intolerant cu cei răi, deținător al adevărului absolut.

Parcă mă urmărea. ÎI regăseam peste tot. În politică, ca moderator de talkșou, între suporterii Petrolului, pe terasele din Lipscani.

sursa fotografiei: bastille-day.com

Mereu în luptă cu ceilalți, mereu necruțător, niciodată construind un argument bazat exclusiv pe logică, niciodată dispus la un dialog în care să audă și argumentele celuilalt. Mereu suspicios, arătând cu degetul către cei ce Ieșeau din mulțime, către cei ce aveau succes.

Robespierre cel original a test unul dintre simbolurile Revoluției Franceze. Am (re) citit de curând câteva cărți despre epocă, pentru a mă refamiliariza cu personajul. Cu el, cu Marat, cu Danton, cu Desmoulins. Au trăit cu mai bine de 200 de ani în urmă. Figurile majore ale generației ce a dat jos dictatura clerului și a nobilimii, a lansat celebrul Liberté-Egalité-Fraternité, a trimis la ghilotină dușmanii revoluției. Au sfârșit ghilotinați, ca dușmani ai revoluției și ai poporului. Au avut aceeași soartă cu cei pe care i-au înfierat drept inamici.

Pe vremea lor se purtau demagogia, ura, radicalismul.

Am înțeles mai bine de ce nu mi-a plăcut niciodată Băsescu, de ce nu găsesc nimic interesant la Antena 3 și Realitatea, de ce legionarii și comuniștii îmi repugnă.

De ce nu îmi plac demagogii.

Eu prefer oameni din zilele noastre, capabili să zâmbească, alături de tine la greu, privindu-te-n ochi când iți vorbesc, criticându-te franc, nu pe la spate. Bucurându-se când e bine, Zâmbind mereu. Dorind mereu să fie altfel. Urbani. Reflexivi. Găsind lucruri frumoase în orice.

Robespierre se potrivea altei epoci.

Full Text/Citeşte textul complet...

Prima dată s-a întâmplat cu un an în urmă. A fost momentul celei de-a patra căzături cu rolele în sfertul de secol de când tata mi-a adus primele patine, de la Moscova, în 1979. Alte vremuri, alt Bogdan, alte chipuri, alte zâmbete.

Întâmplarea primordială e însă cea din vara lui 2014. Mă apropriam de ea fără să bănuiesc ce mă așteaptă. Era noapte, poate 12, poate 12:30. Stătea liniștită în mijlocul aleii, în ținuta ei oranj, cu care o vezi zi de zi, cu ochii sclipind în semiîntuneric. S-a pus în mișcare subit, chiar când părea că voi trece pe lângă ea. Prea iute ca să mă strecor pe marginea aleii, fără să ies pe iarbă. M-am speriat, am cotit, m-am răsucit cu 180 de grade, am luat-o în sens invers iute, îndepărtându-mă. M-am bucurat că după un mic dâmb am luat-o ușor la vale, accelerând. Am uitat că nu pot lua următoarea curbă așa de iute, dar am socotit repede să ies în afara parcului, pe trotuar, folosind urcușul ca să frânez. Viteza era însă prea mare, semaforul se pusese pe verde... Decât să sar pe carosabil, am preferat impactul cu gardul. Un gard cu bordură înaltă de beton, și grilaj de fier forjat în partea superioară. Capul, nasul, un dinte, barba, o tăietură pe picior, între genunchieră și patină. Noroc că aveam protecție. Poate era bine să am și la cap sau să mă fi aruncat în iarbă, mi-am spus privind-o cum se îndepărta. Oricum, după cum se vede am supraviețuit fără urmări vizibile.

Am revenit destul de des în parc. Am tot schimbat ora, dar, ca un făcut, o reîntâlnesc mereu. Dacă merg de la 11, apare și ea. Dacă merg de la 12, se ivește de pe aleea imediat următoare. Ne știm, ne salutăm tacit, ne înțelegem din priviri și … mai mult decât atât, ne simțim unul pe altul. Doar că nu vreau să o văd mereu. De fapt, aș prefera să nu o mai văd defel, dar știu că asta nu e posibil. E dreptul ei să fie acolo, să se insinueze în viața mea.

Duminică noapte, din motive florale domnești neprecizabile în public, am schimbat iar ora. Credeam că va fi o noapte calmă, fără noi complicații. Că fac cei 1o kilomtri și o șterg spre casă aproape invizibil.

Dar s-a ițit pe când abia ce-mi pusesem rolele, porneam GPS-ul și … Cred că GPS-ul a întârziat să aibă semnal chiar din cauza ei. A început să vină iute în spatele mereu. Am schimbat alea gonind, părea că am pierdut-o în parc, am dat o tură și m-am trezit din nou cu ea în spate. Am luat-o pe una din bretelele ce taie parcul în două, spre Podul Izvor. M-am dus către latura dinspre Strada Hașdeu, am revenit pe alea paralelă cu Bulevardul Națiunilor Unite și am avut-o dintr-odată în față-mi, cât pe ce să o cuprind cu brațele. Am trecut unul pe lângă altul aproape atingându-ne. Azi avea din nou ținuta portocalie și părea mai puțin suplă decât vineri, când era verde cu argintiu.

M-am dezechipat, am ajuns acasă, am făcut un duș și am adormit cu ea, mașina de gunoi, în minte. Oare de ce naiba m-a gonit în noaptea asta prin parc?

Full Text/Citeşte textul complet...

Reciclarea, etapa 2?

De câțiva ani au apărut, în toată România, containerele pentru reciclat. Teoretic, în ele ar trebui pus în mod separat, hârtia (container albastru), sticla (verde), plasticul și metalul (galben).

Au apărut rapid zvonurile că de fapt tu arunci gunoiul separat, dar cei de salubrizare nu îl colectează diferențiat.

Containere de reciclare, pe strada principală din Cârțișoara
Au fost și sunt încă dintre cei ce aruncă totul la întâmplare, inclusiv în containerele cu pricina. Din fericire, dacă e să mă iau după ce observ în containerele cu pricina, fie numărul celor ce aruncă lucruri la întâmplare în ele este în scădere, fie cei care reciclează sistematic sunt cu mult mai mulți. Acest lucru indică un posibil efect pozitiv al instituționalizării.

Suntem însă încă departe de a recicla sistematic. În București, spre exemplu, containerele cu ricina sunt plasate în așa fel încât să descurajeze reciclarea. Nu se află lângă locuințe sau supermarketuri, ci în intersecții. Cu alte cuvinte, departe. Pentru cei ce folosesc mașina proprie ca mijloc de deplasare, e și mai complicat, fiindcă aceste containere sunt plasate în locuri unde nu poți staționa.

Preumblându-mă în această vară prin țară, am sesizat că, în satele din sudul Ardealului, containerele se află în locuri imediat accesibile și sunt mult mai multe raportat la dimensiunea populației. În orașe este dificil să crești numărul containerelor. Densitatea de locuire fiind printre cele mai mari din Europa (mă refer la densitatea în zone locuite, nu la total, unde lucrurile stau pe dos), a plasa mai multe containere ar însemna să înghesui și mai tare locuitorii.

Este poate momentul să trecem la o a doua fază a reciclării: impunerea obligativității reciclării PET-urilor și dozelor de metal. Precedentul există: momentul când pungile de la supermarket nu au mai fost gratuite. Acum putem urma din nou modelul vestic: Fiecare magazin mare trebuie să taxeze PET-ul și să dea garanția înapoi la returnare. Adică, dacă am cumpărat un bidon de 1,5 litri de apă minerală, plătesc un supliment de 20 de bani, pe care îl recuperez când înapoiez sticla în orice magazin.

Soluția practică pe care am văzut-o peste tot în lume este ca, la returnare, supermarketurile să scaneze codul de bare de pe bidon și astfel să recunoască suma pe care o ai de primit înapoi.

Automat pentru reciclat bidoane de plastic.
Sursa foto: http://www.propositivo.eu/

Magazinele mici pot pur și simplu să scaneze codul de bare la casă. Legea ar trebui să interzică comercializarea de produse care se află în bidon fără a încasa garanția și fără a o returna, indiferent dacă produsul este cumpărat de la comerciantul în cauză sau nu.

Calculul sumei de încasat.
Sursa imaginii: http://www.vagabondbohemian.com/
Fără îndoiala apar detalii de reglat: modul de compensare a sumelor pentru cei ce dau mai puține bidoane și recuperează mai multe (dar aceasta se poate face similar TVA) sau contractele cu cei ce preiau bidoanele goale. Exemplul vestic spune însă că aceste obstacole pot fi depășite cu ușurință.

MegaImage, în magazinul din Plaza Romania din București, practica un astfel de experiment vara trecută.

Full Text/Citeşte textul complet...

Toilets: the colour matters

Well, it is obvious that one may choose to design public toilets in such a way that they immidiately tell their purpose... And colour is part of it :)

Promenada Mall, Bucharest, Romania

Promenada Mall, Bucharest

Full Text/Citeşte textul complet...

Vineri.

Pe la prânz constat că un Volkswagen Passat gri îmi blochează ieșirea. E pe Youtube un clip cu un chinez care parchează mașina într-un loc îngust și apoi o scoate de acolo. Ei bine, eu aveam mașini parcate la câțiva centimetri de mine pe stânga și pe dreapta, iar posesorul Volkswagenului, un nene pe la 45 de ani, îmi lăsase în spate distanță cât să iasă mașina, dar în oblic. Cum aveam cam 30 de centimetri de manevră în fiecare parte, am frecat și eu volanul cinci minute, mișcându-mi mașina câte zece centimetri în sus și în jos până am ieșit, ca să constat că, de fapt, nătărăul grizonat cu Volkswagenul avea o plasă în brațe și se uita cu interes de măcar trei minute la cum mă chinuiam să ies. Deh, dacă avea omul chef să facă cumpărături!

Câteva minute mai târziu, pe o stradă îngustă, mașinii vechi din fața mea i-a murit motorul. Mașina s-a oprit în așa fel încât nu se putea trece pe lângă ea, în intersecție. În spatele meu, s-a strâns rapid alte 4-5 mașini. Altele voiau să intre din sensul opus pe străduța îngustă. Prin urmare șoferița stătea liniștită la volan și își aprinsese o țigară. La urma urmei, spre deosebire de motor, bricheta funcționa! Nu a renunțat la țigara eu subțire, nici când doi dintre șoferii blocați i-am împins mașina până a pornit...


Mai pe seară, am cumpărat cireșe de la piață. Vorbeam la telefon în acest timp, dar am zis că nu închid și îi fac vânzare… Am cerut și căpșuni, un kil. Era deja aproape ora 8, prin urmare era și în avantajul lui dacă cumpăram, prin urmare am continuat să vorbesc la telefon. Așa că vânzătorul a profitat că vorbeam la telefon și mi-a pus două kile în loc de unul. Deh, ca să fie sigur că nu mai cumpăr și a doua oară de la el. La urma urmei la supermarket dau și bon, și TVA, și nu plătesc salarii la negru…

Full Text/Citeşte textul complet...

Țara lu’ Pește

Un paznic de la o companie privată îi cere unui tânăr să nu mai stea întins pe o bancă aflată pe domeniul public. E soare, iar celelalte bănci sunt libere, dar în opinia paznicului a sta întins în aproprierea vitrinei pe care o păzește, undeva pe Victoria Socialismului, constituie o încălcare a ordinii publice.

La coadă la pateuri, în apropriere, două persoane se bagă nonșalante în fața mea. Deja încep să mă obișnuiesc cu astfel de obiceiuri. Domnișoara blondă îmi spune înțepată că ea era oricum "după doamna". Nu îmi rămâne decât să mă bucur: probabil sunt într-atât de suplu încât devin invizibil ;)

La o conferință științifică, un participant apărut în mijlocul unei sesiuni, mă întreabă dacă X se află în sală. Îi spun unde este, în sală, pe ultimul rând de scaune. „Poți să te duci să o chemi?” îmi adresează o rugăminte ce sună însă mai degrabă a cerere imperativă. Îi spun că este nepoliticos să o scot în toiul prezentării. „Nu te duci să o chemi???”, se miră. La urma urmei, domnia sa este ditamai lectorul universitar, ce contează că i-ar deranja pe ceilalți, că îmi dă mie ordine, sau că este posibil ca persoana cu pricina să se afle în sală ca să audieze o prezentare interesantă. Sau că el însuși se presupune că a venit să mimeze că se ocupă cu știința.

Dar toate acestea sunt firești într-o societate profund tradițională, unde fiecare caută să arate cât de important este, dând ordine celor care par în situație inferioară, stabilind cine și ce trebuie să facă, sau pur și simplu făcând legea după cum are chef în clipa aceea.

E firesc.

Și la fel de firească este dorința mea de a pune în aplicare ceea ce Irina a învățat la școală, la ora de științe sociale: cum să devii invizibil într-o mulțime.


Apropo, de unde vine expresia „țara lu’ Pește”?

Full Text/Citeşte textul complet...

Ad-Astra a inițiat o petiție adresată Ministrul Educației, reclamând neadoptarea planului național de cercetare pentru perioada 2014-2020. Acest lucru, spune pe bună dreptate Ad-Astra, face practic imposibilă derularea activităților de cercetare. Ad-Astra solicită ministrului să spună cine sunt vinovații și ce face ca să schimbe situația.

Ceea ce uită Ad-Astra să spună este că nici planul 2007-2013 nu s-a desfășurat absolut deloc conform planificării. Mai exact, el este încă în derulare, fiind amânat parțial până în 2016. Mai mult, tratamentul aplicat granturilor este profund discriminatoriu: unele tipuri de proiecte primesc finanțare completă, altele primesc sferturi sau treimi de finanțare, autoritatea care le gestionează anunțând că România nu are banii, ignorând creșterile PIB; mai mult, pe granturile ID, spre exemplu, am primit anunțul că sunt disponibili 80% din bani, prin urmare tuturor le-a fost alocat câte 30% sau mai puțin, independent de performanță (!!!).

Astfel de exemple pot continua, și aruncă asupra acțiunii Ad-Astra suspiciunea că de fapt este un simplu gest politic sau, în cel mai bun caz, unul care nu se bazează pe cunoașterea realității din cercetarea românească.

Pentru științele sociale planul de cercetare respectiv este și mai complicat. Din câte îmi amintesc, el decide implicit că România nu va acorda practic deloc atenție cercetării din acest domeniu*.

Prin urmare apare  triplă dilemă:
- a avea un plan este absolut necesar;
- acțiunea Ad-Astra poate fi de fapt lipsită de interes real pentru cercetare, fiind dominată de politic;
- științele sociale sunt practic excluse de la finanțare dacă planul este adoptat*.

Oare câți social scientists vor semna petiția?
De urmărit.



* Planul este completat de Strategia Națională de Cercetare și Inovare. El preia principiile acesteia. Am argumentat cu mai bine de un an în urmă cum științele sociale sunt excluse în mod ciudat de la finanțare. Nu am observat în spațiul public nicio explicație a acestei atitudini, ceea ce mă face să îmi mențin opinia că este vorba de aceeași obsesie pe care și Ceaușescu o avea cu referire la știință: noi trebuie să rupem norii, nu are importanță cum o facem și de ce.

Full Text/Citeşte textul complet...

... de parcă ...

Ați avut vreodată acea senzație …

36 de rânduri scurte, pe o temă oarecare, aparent fără nimic aparte. Un stil în care recunoști atât de multe din stereotipurile proprii, felul de a spune lucruri, în care simți același fel de raportare la sine din care uneori vrei să scapi, observi uimit acele fraze atât de familiare, dar nici pe departe foarte comune în limbajul public, și te întrebi cum de au trecut atât de mulți ani … decenii, mai multe decenii, și atât de multele lor experiențe, o viață întreagă de când nu ai schimbat două vorbe, și alegi inconștient să spui asta în cealaltă cheie, un pic speriat de similitudinea despre care încerci să te lămurești că e doar în mintea ta, și nu îndrăznești să pui punct, ba chiar te gândești să renunți la virgule, ca să eviți a te întreba dacă e posibil ca o viață ce nu s-a mai intersectat cu tine de așa multă vreme să aibă măcar un mod de a se exprima, acele 36 de rânduri unice, sau poate 37, depinde cum numeri, atât de apropriat de ceea ce scrii uneori doar pentru tine, încât te simți de parcă le-ai fi scris tu, atât de uimitoare încât să respingi gândul, să îl uiți timp de un an, și să îți apară în fața ochilor dintr-odată, să înțelegi că ai ignorat timp de un an existența lor… sau poate ... doar ai pus-o la păstrare?

Full Text/Citeşte textul complet...

Orașul sacrificat, Lucian Vasile, 2014

De ce ar citi cineva o carte despre Ploiești?
Răspunsul e ușor de formulat menționând câteva dintre atuurile cărții lui Lucian Vasile:
- Este un text atent construit, despre viața socială, nu despre război.
- Ploieștiul constituie pretextul, dar cartea povestește de fapt despre cum trăiau oamenii, despre ce scria presa în anii 1940.
- Documentarea este impresionantă.
- Sunt deconstruite (implicit) mai multe mituri despre conlucrarea româno-germană, despre imaginea mareșalului Antonescu, despre raportarea ploieștenilor la război, despre viața publică a epocii.
- Poți avea surpriza să constanți că azi, după 75 de ani, lucrurile sunt pe alocuri la fel.
- Cartea aduce în prim plan o Românie practic ascunsă deopotrivă de regimul comunist, dar și de naționaliștii ce l-au precedat și de cei activi azi, care nu aveau și nu au nici un interes să se știe despre existența ei.

Părțile slabe ale volumului:
- Nu include nicio hartă. Și dacă ești ploieștean poți avea mari dificultăți să recunoști locurile. Cred că era utilă o hartă schițată a localității în timpul războiului, una a localității din anii 1960, și una de azi, așezate în pagină în așa fel încât să le vezi pe toate trei în același timp și să poți compara. Apoi, pentru părțile esențiale ale localității (Centru, Gara de sud, Bulevardul, Bariera Bucov, Rudului, Calea Câmpinii, Calea Oilor) putea fi puse hărți detaliate ale vremii, identificând și clădirile și străzile din index. Pentru Centru merita inclusă și cea de azi.
- Lipsește capitolul cu viața în celor refugiați în jurul Ploieștiului. Zona comunelor suburbane, dar și Filipeștiul și, mai ales prin tematica volumului, până la Câmpina, meritau un pic mai multă atenție, mai ales că autorul trimite uneori către ele (de exemplu, când vorbește despre dificultatea de a găsi un fotograf în oraș, spune că unul era refugiat la Filipești, altul în altă parte etc.)
- Fiind un volum în regie proprie, nu are parte de o tehnoredactare atentă. La 2-3 pagini distanță mai găsești un cuvânt ortografiat greșit, o frază neterminată…

Concluzia mea după această cronică succintă: cartea merită citită, iar lectura ei este una rapidă. Dincolo de valențele ei pentru cultura generală și petrecerea plăcută a timpului, eu aș vedea-o ca bibliografie obligatorie pentru studenții la istorie, sociologie, asistență socială și științe politice.

Lucian Vasile. 2014. Orașul sacrificat. Al Doilea Război Mondial la Ploiești. București: AEDU. 
(Mai multe despre carte și despre cum o puteți procura: RepublicaPloiesti.net.)

Full Text/Citeşte textul complet...

Viața de azi ... la fel ca ieri

....cu toate încercările primăriei de a ține sub control activitatea și prețurile taxiurilor, în realitate situația nu stătea așa cum se dorea. Birjarii nu respectau prețurile stabilite, nu afișau costurile de transport, iar dacă traseul era prea scurt ori era inconvenabil, refuzau să ia călători.

Nu, nu e vorba de realitatea de azi, ci de cea ploieșteană din urmă cu 74 de ani, așa cum o descrie Lucian Vasile la pagina 89-90 a cărții sale despre viața în Ploieștii celui de-al doilea război mondial.

O lume în care însă parcă am fi azi:
Ploieştii erau la începutul verii lui 1941 un oraș normal, care se gândea la viitorul său, conștientizând că are resursele financiare de a se moderniza. Oamenii petreceau în baruri și grădini, elita cina la restaurantele de lux din oraș, presa critica primăria pentru lipsa de acțiune în rezolvarea problemelor edilitare .... [pag 80]

Regăsim contracte acordate ... dubios, cronici în presă parcă desprinse din lumea de azi, trenuri ce întorc ca la Ploiești, făcând celebră cârciuma lui Gherea, primari ce se schimbă odată cu guvernul, o presă aservită, filantropi ce construiesc spitale, arhitecți ce se întrec în a construi un oraș ce va dura doar câteva zeci de ani, un oraș pestriț, în care evreii, maghiarii, germanii, bulgarii, americanii, englezii contribuie la viața trepidantă a fostei republicii de o zi, fiindcă acesta este locul unde ei trăiesc. Iar apoi vine războiul, și orașul își pierde clădirile fabuloase (dar rămâne viu, după câte se vede ;)...

Am citit doar primele 100 de pagini, dar am simțit nevoia să vă ofer câteva pasaje, înainte de a termina cartea și de a propune o mini cronică profană.

extras de la pagina 71


Mai multe despre carte și despre cum o puteți procura, regăsiți pe pagina RepublicaPloiesti.net.

Full Text/Citeşte textul complet...

Wintertime, 1976

31 December
In the morning, someone from Thailand of Malaysia, according to the name, started to follow my academia.edu profile. In the country where the respective person should have had ancestors, the New Year was very very close, maybe just few tens of minutes away.

A little later, there was an email, coming from Google Scholar, which announced about a new citation for one of my papers. 2014 was anyway the year when I have received the most citations up to now.

And this was pretty much all the good news for 2014, a year when nothing went well. It also ended badly, with some lack of communication…

But wintertime always brings hope. Few days earlier, in Bucharest … it started to snow like in my childhood. All the time it snows, we believe that it is or it will be like in our childhood. My daughter asked for pictures. I sent them via WhatsUp.

Walking on the frozen street (there were minus 10 at noon), I remembered that day, 38 years ago… I was four. It was the first year when I went to kindergarten. It was early December, and it was snowing so much that it was foggy. For reasons that I cannot remember, we were supposed to go to the kindergarten in the afternoon.

The kindergarten was at the edge of the village. 1043 meters from our house, as Google Earth says today. After 250 meters I have met a colleague whose name or face I do not remember. We started making a ball out of the fresh snow. It took probably 25 minutes to get to the kindergarten, an old four-room house in the middle of a large courtyard. We had a huge and heavy snowball that was rolled for such a large distance by three brave little kids (another colleague had joined us on the way). A fantastic snowman resulted latter in the day. I do not have an exact image of that snowman.

I do remember my parents and my grandmother going down into the cellar and bringing the orange carrot for the nose, taking some corn seeds from storehouse – to be used as teeth, bringing the embers for eyes, searching the darkened cast iron cauldron - for hat, giving us the small pieces of corn cob for buttons, passing the broom made out of broom for the only one arm. However, these were about the snowmen from our courtyard, several of them, during a long winter season. I do have a very exact memory of one of them. But this is another story.

With the one in the kindergarten, I remember nothing else than we pushed that large snowball all over the way, with the last few meters more and more difficult, due to the uphill slope. During the first break we made a disproportionate hilarious snowman out of it. Big first ball, very small body, smaller head (whom would have made and lifted another big snowball?). I do not remember his (or her??) face. Maybe he or she had no face, just a head and a minuscule body?

Those times passed. I am not young any more. Irina is far away. Wintertime as during my childhood is seldom in the Wallachian Plain.

At the time of my childhood, there was no WhatsUp, Google Hangouts, Skype, blogs, Facebook Messenger, Google Plus. Not even computers, to be honest. At least not personal computers ;). And for fireworks, we had only those “starlets”.

But winter ... Winter is still the same, with its magic and promising hopes ;)

Have a fantastic 2015!


Full Text/Citeşte textul complet...