Ce învăţăm despre istorie ...

Stârnit de numărul din Dilema Veche despre cum este povestit comunismul, de o mini-discuţie cu nişte profesori şi posibili viitori profesori de istorie, ca şi de emisiunea concurs de la Prima pe care am amintit-o într-un post anterior, am împrumutat câteva manuale de istorie şi le-am răsfoit.

Plecasem la drum cu impresia (optimistă), că istoria a renunţat a mai fi o înşiruire de date şi ani şi a început să devină o ştiinţă, punând accentul pe cum s-a schimbat viaţa oamenilor şi mai ales pe acel "De ce?" esenţial din spatele oricărui eveniment istoric.

(Aici ar fi fost utilă o discuţie despre aşa cum arată istoria în cărţile lui Lucian Boia, mai mult ca o ştiinţă a reconstituirii cauzelor evenimentelor din trecut, decât ca o simplă înşiruire de evenimente. Cum însă vreau să dezvolt un alt argument, las referinţele mai consistente la Boia pentru altădată.)

Emisiunea de la Prima, ca şi mini-discuţia amintită mai sus, mă împinseseră înapoi către viaţa reală, cu o predare a istoriei ternă, lipsită de conţinut…

Am descoperit manuale … contradictorii. Cel de clasa a XI-a de la Humanitas ar putea fi chiar excelent! Manualul de a X-a de la aceeaşi editură, ca şi cel tot de a X-a de la EDP mi-au stârnit sentimente neplăcute. Ca format, excesiva „marketizare” face ca majoritatea manualelor, în frunte cu cele de Humanitas, să arate cam ca un bazar, asemănător cu un stop-cadru făcut pe OTV: o grămadă de poze, grafice, fonturi şi chenare ce par a striga din răsputeri SENZAŢIONAL! şi ar face şcoală bună pentru un viitor redactor de tabloid, dar nu şi pentru alte meserii.

Unicul manual de la Editura Dacia pe care l-am văzut (clasa a X-a) era mai apropiat de gustul meu. (ca să evit orice confuzie: sunt pentru a face manualele mai atractive ca format, şi pentru renunţarea la textele plicticoase, dar nu agreez cu excesiva tabloidizare practicată astăzi).

Problema este că în noianul acesta de informaţii aruncate în pagină lipseşte tocmai … informaţia. În general, aceasta pare a fi o problemă indusă de programă, manualele de a XI-a şi a XII-a fiind mai flexibile în a explica ce se petrece cu adevărat cu oamenii. În rest, interesul este mai mult legat de ani şi de date. Am căutat de pildă să aflu de ce a izbucnit Revoluţia de la 1848 şi mai apoi ce a făcut ca ea să apară aproape simultan în toată Europa. Dacă la a doua întrebare mai găseşti indicii ascunse, la prima şansele de a afla altceva decât acţiunilor câtor lideri şi, în general, despre viaţa elitelor sunt destul de reduse…

Ceea ce lipseşte din manualele noastre de istorie (exceptându-le pe cele de clasa a XI-a şi, parţial, a XII-a) sunt oamenii. Istoria, etimologic, este o poveste despre oameni, despre viaţa lor. Manualele noastre sunt însă mai ales înşiruiri de date calendaristice şi de abstractităţi, oamenii fiind rarii şi fiind localizaţi aproape exclusiv în rândul elitelor. Rar aflăm ce gândeau, ce făceau, cum trăiau ceilalţi, majoritatea.

În absenţa explicaţiei, istoria nu numai că rămâne o simplă înşiruire anostă de cuvinte, refuzându-şi statutul de ştiinţă (a reconstituirii şi prezentării fidele a trecutului), ci impune societăţii o viziune normativă (lucrurile sunt, nu trebuie explicate, înţelese), refuzând tocmai ceea ce manualele proclamă o dată la câteva pagini: formarea competenţelor…

Să ne mai mirăm atunci de profesionalismul celor descrişi aici?

Full Text/Citeşte textul complet...

Kadare - Palatul Viselor

Ismail Kadare. Palatul Viselor, Humanitas, 2007. Traducere de Marius Dobrescu
http://www.humanitas.ro/carti/carte.php?id=2167.


Carte bine scrisă (Kadare...), de pus lângă Orwell - 1984; Bradbury - Fahrenheit 457 etc.

Ediţia iniţială a apărut în 1981 în Albania, apoi a fost interzisă de cenzură. Oare cât de ignoranţi au putut fi cenzorii albanezi de au lăsat cartea să fie publicată? Ulterior, aflăm din prezentarea volumului, o versiune reviuită a fost publicată în franceză (1990). Ediţia Humanitas reprezintă o traducere din albaneză, însă nu am găsit pe nicăieri de care versiune e vorba (mai exact, este menţionată ediţia franceză din 1990).

Romanul rămâne oricum de citit pe nerăsuflate.

Full Text/Citeşte textul complet...

Mare Om

Văd la ştiri uşa biroului Ministrului Economiei. Este o plăcuţă destul de mare, pe care scrie cu litere aurii în relief: Varujan Vosganian, Ministru.

Adicătelea cum?? Dacă se schimbă ministrul, se schimbă şi plăcuţa?? Nu puteau să scrie doar "Ministru"? Cine o fi deşteptul de la organizare care a aprobat chestia asta, pe banii publici? O lucra la Ministerul Consumului Ostentativ?

Full Text/Citeşte textul complet...

Votul uninominal

Dacă mă întreba cineva în 1995-1996 ce îmi doresc ca soluţie la problemele de organizare politică ale României aş fi răspuns fără ezitare: vot uninominal, şi un prim ministru puternic, hotărât, care să impună de sus un ritm susţinut de reforme, de curăţare a corupţilor, un Zorro contemporan.

Între timp, am mai întors situaţia pe diverse părţi ale sale de numeroase ori ţi mi-am mai schimbat opiniile: nu mai vreau uninominal, sistemul respective este o aberaţie. Prefer să votez idei, nu candidaţi obscuri despre care nu ştiu la fel de multe ca despre idei (ce e drept, alegerea candidatului preferat din lista propusă de un partid continuă să îmi surâdă, însă nu cred că este adaptabilă la gradul de educaţie al populaţiei României).

Nu îmi doresc însă politicieni vizibili, mână forte, care îşi văd de treabă, nu apar toată ziua la televizor aruncând declaraţii fără acoperire, mai ales atunci când este vorba de miniştri, ci care se preocupă să fie eficienţi în a utiliza banii pe care îi dau prin impozite pentru asigurarea binelui comun...

Vreau un preşedinte fără atribuţii, cum e cel german sau cel italian. (O lovitură de imagine ar fi să renunţăm complet la Preşedinte şi să devenim monarhie, cu regină: am putea apoi atrage japonezi care să îşi chelştuie bani la noi ca să vadă singura ţară care a trecut la monarhie în Mileniul III şi a mai pus în frunte şi o femeie!!). Vorba unui prieten: cu banii economisiţi prin nealegerea directă a preşedintelui, putem planta o mulţime de copaci.


Punem pariu că nu va fi aşa? [Din 1989 încoace, cu o singură excepţie, şi aia parţială, tot ce am votat eu în alegerile naţionale, a ieşit pe dos :)]

Full Text/Citeşte textul complet...

Adulatorii

Nu mă pot opri să nu fac paralela, deşi tot încerc să mă abţin de la aşa ceva:

În anii 30, ca şi acum, corupţia bântuia prin România, ţara era mai slab dezvoltată decât societăţile vestice, părea a nu mai ieşi niciodată din întuneric. Elita intelectuală considera politicienii ca fiind un soi de nerozi, animaţi doar de interesul personal, nişte nulităţi ascunse pe liste de partid. A venit repede soluţia, tipic tradiţională şi aproape consensuală: se impunea să vină cineva, un erou romantic, onest, hotărât, educat, respectând cuvântul elitei intelectuale, gata să lupte singur împotriva tuturor, gata să adopte neostenit acţiuni radicale de tăiere a nodului gordian al prostiei, corupţiei, hoţiei ...

Pe cine adulau intelectualii atunci?
Pe cine adulează ei acum?

Aceasta-i întrebarea?

Full Text/Citeşte textul complet...

John Kennedy Toole. Conjuraţia imbecililor

John Kennedy Toole. Conjuraţia imbecililor, Polirom, 2005, 400 pagini. http://www.polirom.ro/catalog/carte/conjuratia-imbecililor-2001/

Am constat că toate cărţile apărute în ultimele trei decenii, care au luat Premiul Pulitzer, şi pe care le-am citit, sunt mai groase decât media. Am mai verificat şi câteva pe care nu le-am citit. Toate sunt mai groase de 300 de pagini în format aproape dublu faţă de cel de buzunar. Să fie o regulă sau un criteriu de selecţie la americani sau o pură întâmplare?

Cartea de faţă a luat probabil Pulitzer (şi) pentru istoria ei: autorul a scris-o în anii 60, editorul i-a respins-o, el a dat în depresie, alcoolism şi s-a sinucis la vârsta de 32 de ani. În 1980 mama sa a presat un editor să citească manuscrisul, acestuia i-a plăcut, l-a publicat şi relativa similaritate dintre viaţa autorului şi acţiunea romanului (eroul este şi el cam depresiv, speriat de ratare, dependent de mama sa, are 31 de ani) a fost probabil decisivă pentru acordarea premiului.

Cartea nu e scrisă rău, autorul are destul de multe lucruri interesante de spus, lectura este agreabilă, mai ales după ce te adaptezi la comicul de tip american (adesea mai violent, prin natura sa). Jocurile de cuvinte ironice sunt de o calitate excelentă, iar traducerea reuşeşte în bună măsură să le menţină în text (ce e drept, dacă nu şti niţică engleză, pe multe le scapi …).

Mi s-a părut că romanul nu este suficient lucrat, lungindu-se un pic cam mult, unele secvenţe devenind redundante.

Deşi scriitura este sub cea a şcolii umoriştilor britanici (Lodge, Bradbury, Sharpe, Hornby, Williams), Conjuraţia… rămâne fără îndoială un volum agreabil, care merită citit.

Full Text/Citeşte textul complet...

Dumitru Manolache. Tezaurul dacic de la Sinaia: legendă sau adevăr ocultat?, Editura Dacica, decembrie 2006. Postfaţă: Aurora Peţan. Link: http://www.dacica.ro/, mai în josul paginii (este una dintre cele două cărţi apărute la editura cu pricina, eu am cumpărat-o din Carrefour).

O carte despre presupusul tezaur de plăcuţe dacice din aur, găsite de Carol I la Sinaia şi topite cu acordul mai marilor vremii, însă în secret, pentru a finanţa finalizarea Peleşului. Mai întâi însă plăcutele ar fi fost copiate în plumb.

Ştiam despre poveste dintr-un editorial pe care îl citisem întâmplător în revista de promovare de la Diverta, aşa că atunci când am văzut cartea am cumpărat-o.

Autorul, jurnalist, se străduieşte … să scrie. Din păcate logica structurării celor 250 de pagini este una firavă, coerenţa frazei lasă de dorit, referirea surselor este aproape nulă, documentarea – bizară prin abundenţa lacunelor (voit sau nu, unii actori cheie pentru evenimentele relatate nu sunt intervievaţi de fel sau cel puţin autorul uită să ne spună dacă i-a intervievat, dacă a vrut să ii intervieveze; pe cei intervievaţi este neclar cum şi mai ales când i-a intervievat etc.). Combinaţia de jurnalism, teoria conspiraţiei, roman gen „Codul lui da Vinci”, invocarea unor elemente cu iz ştiinţific, face din carte un discurs care pare a sugera că autorul nu prea ştie de fapt despre ce vorbeşte :(

Abia postfaţa (semnată Aurora Peţan) reuşeşte să aducă ceva lumină, punctând atent principalele ipoteze, argumentele pro- şi contra-, implicaţiile veridicităţii plăcuţelor.

Dumitru Manolache mi-a lăsat gustul amar că am aruncat 31,19 lei pe fereastră. Am aflat abia din postfaţă că ar fi jurnalist. Cred că este unul dintre cei de aici (un "profesionist").

PS. Contextul mai larg al cărţii este legat de activitatea grupului protocronist „Dacia Nemuritoare”, satirizat aici. Referinţele la mişcarea respectivă sunt abundente pe net, însă nu am găsit nici una care să se menţină echilibrată, neatinsă de un radicalism pro- sau contra- celor susţinute de membrii grupului…

Full Text/Citeşte textul complet...

Bulgaria, 3: Kaliakra


Oraş-fortăreaţă, datând de pe vremea tracilor (sec. IV B.C.), apoi capitală a lui Lisimah (inscripţiile lămuritoare din muzeul minuscul dintr-o grotă, sugerează vag că macedoneanul Lisimah ar fi fost … trac :)), ocupat de romani, apoi capitală a lui Dobrotici, parte a primului, apoi a celui de-al doilea ţarat bulgar, în fine, abandonat (sub turci) în secolul XVII.

Aceasta este Kaliakra, oraş dezgropat parţial, cu fortăreţe romane şi pre-romane, ruine antice puse în valoare la fel de prost ca la Histria.


În mijlocul cetăţii: o unitate militară, în care accesul este evident interzis …


Explicaţiile despre ce şi cum lipsesc (vezi foto), la fel ca la Histria. Ce e drept, poţi da telefon la un număr de mobil … Faţă de Histria, poţi ajunge aici cu excursii organizate cu plecare din staţiunile din apropiere.








Săpăturile arheologice par a fi adesea şi mai superficiale decât cele de la Histria! O ipoteză răutăcioasă: o fi din acelaşi motiv pentru care românii ezită să promoveze cetăţile (săseşti şi ungureşti) din Ardeal??


uite si un link, tot catre impresii de calatorie...


Full Text/Citeşte textul complet...

Bulgaria, 2: Balcic

Nu e greu să ajungi la Balcic, in ciuda indicatoarelor rutiere destul de rare şi prost aşezate, la fel ca în România. Româna este limba dominantă printre cei ce vizitează castelul, jalnic pus în valoare de administratori bulgari.

* Una dintre rarele tăbliţe aşezate pe acolo spune că grădina castelului ar fi fost înfiinţată de bulgari prin anii 50. Oare aşa să fie??? (Site-urile referitoare la Balcic sunt aproape în exclusivitate româneşti şi nu zic deloc că grădinile ar fi fost făcute în anii 50 … - vezi de exemplu http://www.balcic.net)

* „Castelul” (mai degrabă o vilă) este administrat de Ministerul Culturii, iar grădina de Universitate. Aşa că trebuie să plăteşti două bilete, a câte 5 leva fiecare. (Cred că poţi ajunge la Vila Reginei Maria şi fără a trece prin grădină, mergând pe plajă, însă nu are nici un farmec)

* Mă întreb dacă familia regală sau statul român au revendicat locul, sau poate că a fost pur şi simplu cedat statului bulgar??

Full Text/Citeşte textul complet...

Bulgaria, 1: Nisipurile de Aur

O staţiune pe un litoral, asta este Nisipurile de Aur. Plusuri faţă de Mamaia:

* fiecare hotel cu ceva mai multe stele are măcar o piscină care caută să fie pitorească: clasicul dreptunghi este înlocuit de o îngemănare de curbe, apare ba un podeţ peste apă, ba un tobogan de apă, ba chiar o insuliţă în mijlocul piscinei, uneori având şi câteva şezlonguri pe ea;

* există zeci de terase, pub-uri, restaurante, cocktail-bars, casinouri care se străduiesc în felul lor să te atragă (ce e drept asaltul pliantelor care te întâmpină la fiecare 2-3 metri devine repede agasant);

* în multe localuri sunt trupe care cântă live (majoritatea, ce e drept, falsează), sau sunt animatori/animatoare de varii feluri, mergând până la saltimbanci şi dansatoare din buric;

* sunt relativ numeroase atracţii pentru copii (trenuleţ, bărcuţe, maşinuţe care se buşesc, bungee, roată etc.), plasate pe faleză, nu aruncate undeva aiurea, cum este în Neptun;

* hotelurile sunt de calitate mai bună, la un preţ mai mic.

Minusuri:

* nu au palmieri (şi nici agatoni – evident, glumesc!);

* toată staţiunea e un bazar: practic nu există corso, nu există faleză, ci doar o droaie de tarabe şi boutique-uri care vând nimicuri sau aşa-zise produse de firmă;

* hotelurile sunt încă şi mai înghesuite unele în altele decât la Mamaia;

* plaja este complet ocupată cu şezlonguri;

* intrarea în mare, la Mamaia, este net superioară;

* plaja e mai curată ca la noi, nisipul e mai fin, însă mucurile de ţigară continuă să fie prezente.

* există bancomate însă o bună parte din ele sunt aproape mereu aut of service sau sunt în locuri dosnice, comparativ cu exchange office-urile care oferă cursuri de schimb destul de proaste.

Dintre toate, cel mai deranjant rămâne aspectul de bazar turcesc pe care îl are staţiunea, în ansamblul ei, cu zeci de boutique-uri şi tarabe aruncate printre terase şi restaurante, cu hărmălaie continuă, cu vânzători care lasă adesea impresia unor indivizi care vor să te înşele niţel, aşa ca parte firească a interacţiunii, impresie accentuată de numele magazinelor tip supermarket pe care le întâlneşti în staţiune („Aldo”, având un logo aproape identic cu cel de la Aldi, e doar un exemplu).

Full Text/Citeşte textul complet...

de la Bucureşti la Köln şi retur

Două posturi mai vechi, de prin PA-urile date la hattrick.org, numai bune pentru a deschide sectiunea de impresii de calatorie:



07.01.2007
Cu maşina de la Bucureşti la Köln (raport despre potenţialii suporteri la meciuri internaţionale)

Până la Arad: în van-uri second hand, cu numere de prin Moldova, respectând jumătăţi de reguli de circulaţie, aruncând orice gunoi pe geam.

După Arad: puzderie, în motelul în care am stat în Linz, la Frühstück limba oficială era româna. Nu mai aruncă cu nimic pe geam, conduc după reguli, chiar cam încet începând cu graniţa germană.

E cazul să aranjăm un amical în Köln, ca să vedem ce fac cu cojile de seminţe.





05.02.2007 Ultimele amintiri din Köln

Fiica noastră (4 ani) este pentru prima oară mai mult timp în străinătate.

“De ce nu fac şi la noi parcare aşa?”

“Vreau să facă şi la noi lift din ăsta, cu uşile aşa, de sticlă…”

“De ce aici nu e mizerie în lift?”

Tac, strâng pumnii şi mă întreb din nou dacă nu am greşit hotărând, cândva, să locuim în România.

“Uau, uite că şi aici au joc din ăsta”, şi arată către Hattrick.


[posturile originale sunt aici si aici]

Full Text/Citeşte textul complet...

Deţinătorii adevărului absolut (II)

Minunat acest articol! Bănuiesc că autorul l-a scris pe când se uita în oglindă.

PS. Articolul nu merită citit, dar cometariile cititorilor sunt absolut delicioase ;).

Full Text/Citeşte textul complet...

Rebus

Din când în când mai cumpăr câte un REBUS. Nu mă interesează careurile tematice, uşor de dezlegat, ci cele cu definiţii cu pistă falsă, mai spirituale, metaforice, uneori ironice.

Observ mereu că rămân dezamăgit. Comparativ cu anii 80, careurile sunt din ce în ce slabe, definiţiile sunt trase de păr, glumele inserate între careuri par a trăda nişte autori cu probleme profunde (o credinţă adâncă a propriei superiorităţi, nerecunoscute de ceilalţi, dificultăţi de adaptare şi integrare, acel iz de adult semidoct, acru, convins că toţi ceilalţi sunt proşti).

Fie m-am schimbat eu, fie nu mai există public pentru Rebus, ci doar pentru Integrame, fie autorii de rebus au îmbătrânit şi au refuzat să accepte înnoirea de generaţii, preferând să devină un fel de castă închisă, care nu mai comunică cu lumea.

Habar nu am care e adevărul. Oricum: păcat, mare păcat!

Full Text/Citeşte textul complet...

Deţinătorii adevărului absolut (I)

O întâmplare recentă m-a făcut să îmi amintesc o alta, de prin 1997-1998.

Participam la o întrunire în cadrul Academiei, trimis de domnul profesor Zamfir ca să îi ţin locul. Se discuta despre alocarea fondurilor de cercetare, pe ramuri ale ştiinţei. Argumentul principal invocat de cei prezenţi (majoritari erau fizicienii şi matematicienii, dacă nu mă înşeală memoria) era cel al numărului de cercetători: mai multe fonduri trebuiau alocate fie acolo unde erau mai mulţi cercetători, fie unde erau mai multe lucrări, în termeni absoluţi. Cu alte cuvinte, dacă aveai deja o resursă umană oarecare, era firesc să o utilizezi la maxim. Nu conta că puteai avea o diciplină cu mai puţini cercetători, însă mai eficienţi.

Nu mi-am putut ţine gura şi, dacă tot eram acolo, am protestat: procedura nu făcea altceva decât să perpetueze iraţionalitatea alocării din perioada comunistă. Unele discipline (precum sociologia, dar şi psihologia sau ştiinţele politice), urmau să nu primească suport, nefiind dezvoltate ca urmare a interzicerii lor în anii 80.

Fiind cel mai tânăr dintre cei prezenţi, am primit imediat ocara de cuviinţă. Marele Om prezent de faţă a zis ceva de genul următor: Cine este tu să vorbeşti? Cine te-a invitat aici? Adică eu, academician şi senator [al partidului care dădea primul ministru la ora respectivă] să stau să ascult ce zice unul ca tine? Oficial, întrunirea avea un caracter democratic, aşa că am protestat şi în acest sens, apoi lucrurile au trecut - în mod firesc? - mai departe.

Mai târziu, s-a propus înfiinţarea (de către acelaşi Mare Om) unei comisii care să gestioneze problema deciziei asupra priorităţilor româneşti de cercetare. Cineva a propus şi un nume, tot un fizician, pe post de şef. Reacţia Marelui Om a fost promptă, dovedind destulă vivacitate la vârsta destul de înaintată pe care o avea pe atunci: Cum să fie ăla şef? Eu am înfiinţat-o, eu o să fiu şef! Decizia a rămas în coadă de peşte...

  • Deşi nimeni nu mă susţinuse în protestul meu solitar de la început, după întrunire a venit cineva la mine, tot fizician (trebuie să scriu şi eu prin CV pe undeva că am participat la nişte Olimpiade Naţionale de Fizică si de Matematică), şi mi-a spus că am dreptate, că ei nu îl suportă pe Marele Om...

  • De atunci încoace am venit destul de des în contact cu discuţia despre alocarea resurselor pe discipline şi în cadrul disciplinelor. Nici azi nu există o strategie clară, în ciuda celor câtorva documente, declaraţii şi ordine existente.

Mari Oameni au fost şi vor mai exista. Astăzi mi-am mai pierdut din energia şi avântul de a mă lupta cu ei. În plus, nu mai pot invoca diferenţa de vârstă. Marii Oameni au început din ce în ce mai mult să fie de vârsta mea. Cum capătă un pic de putere, cum devin Mari Oameni.

Între timp am câştigat altă armă: pot să îi ignor. Nu ştiu însă dacă îmi foloseşte cu adevărat la ceva. Oricum, atâta vreme cât o fac solitar, situaţia rămâne neschimbată, şi trebuie să fac în continuare faţă dilemei dacă nu cumva oi fi eu prea credul, prea pe invers, prea nu-ştiu-cum.

Full Text/Citeşte textul complet...