Joaca de-a referendumul

Nebunia din urmă cu câteva zile, iscată de Prodemocraţia şi sondajul CCSB, şi despre care am vorbit în postarea precedentă, are şi un alt sens, mai subtil.

(1) la referendumuri stupide, prost pregătite sub aspectul informării, se prezintă de regulă doar cei care fie sunt ferm convinşi că soluţiile radicale constituie un panaceu univesal, fie preferă să gândească cu capul celui aflat la putere, aşa că sunt dispuşi să zică da la orice chestie populistă;

(2) referendumul din iarna trecută, cel cu unicameralul, a fost un referendum complet neprăgătit: conform datelor din caietul CCSB, la câteva luni de la vot, două treimi din populaţie nu are habar pe unde sunt parlamente bicamerale, iar majoritatea are cel mult vagi idei despre ce face în realitate Parlamentul.

Cu alte cuvinte, datele par a spune că "voinţa boborului" este discutabilă.

Ceea ce este stupid este că e nevoie să explici o astfel de banalitate. La urma urmei, şi Hitler a ajuns la putere destul de democratic...

Full Text/Citeşte textul complet...

Dictatura … celor 40%

Zilele astea au făcut vâlvă în presă câteva cifre, provenite din date de sondaj. Una dintre ele spunea că 91% din populaţie vrea să fie reintrodusă pedeapsa cu moartea. Sar peste detalii, disponibile la Turambar, specificând faptul că, de fapt era vorba de 91% din cei 50% care credeau că are rost să se discute despre aşa ceva. Adică 45,5%. La fel se întâmplă cu cei 47%*80%=41% care vor să îi pedepsească pe criticii religiei ortodoxe, sau cu cei 39% care vor să retragă cetăţenia celor ce şi-ar dori autonomia Ţinutului Secuiesc. Toţi constituie majorităţi doar pentru cei care vor să îi trateze drept majoritari, aşa cu pentru comunişti capitalismul este o chestie putredă, dominată de drogaţi.

Voi remarca în trecere dezinformarea flagrantă cu pricina, e vorba de o altă dovadă a „profesionalismului” presei româneşti. Cei de la Cotidianul, Jurnalul Naţional, Evenimentul Zilei, Adevărul, Gândul, Hotnews, mi-au amintit de povestea cu bicicleta de la Radio Erevan, parabolă a modului cum presa comunistă prezenta informaţiile în anii 1980. Unii dintre ei au observat prin text că cei 91% sunt parte a celor care vor un referendum pe tema respectivă, alţii pot invoca cel mult inabilitatea CCSB şi Pro Democraţia, care nu au scris în caiet cu fonturi mari de tot, că cei 91% erau procent din 50%, informaţie oricum disponibilă în pagina cu pricina. Altfel, titlurile mari spun cum setea de senzaţional îi face pe toţi ziariştii români să nu mai ţină cont de norme deontologice minimale.

Pe de altă parte, modul în care presa a reflectat rezultatele poate fi consonant cu modul în care românii definesc „majoritatea”: cei care sunt cu gura mai mare sunt majoritari, cei care deţin frâiele puterii financiare sau politice sunt majoritari, indiferent că e vorba de judecători, guvernanţi, senatori din opoziţie, şefi şi directoraşi, jurnalişti de doi lei şi cincisprezece bani. La urma urmei, în toamna trecută, o majoritate de două treimi nu a fost suficientă pentru a forma un guvern.

Indiferent cum o întorci, atunci când laşi la o parte fasoanele, şi te uiţi la cifre aşa cum sunt ele, ele nu se schimbă: sunt cel mult 50% (asta dacă asumi că toţi cei care nu răspund sau nu ştiu ce să răsoundă ar vrea de fapt să taie şi să spânzure; o astfel de ipoteză este însă la fel de prostească ca şi titluri presei româneşti). Pare a reveni însă obiceiul periculos, exersat de mult prea multe ori în comunism, de a căuta să prezinţi o realitatea altfel decât este ea. Ceauşescu ar fi cu siguranţă mândru de noi.

Full Text/Citeşte textul complet...

Noul proiect de lege a educaţiei este interesant. Dacă treci peste problemele de formulare, redundanţă (articole de genul „dacă nu e albă, e neagră, sau poate fi colorată”) şi de tendinţa spre suprareglementare, proiectul are multe aspecte care merită o discuţie atentă la nivel societal. Multe dintre ele nu au în prezent suport din partea populaţiei şi al sistemului educaţional. Acest lucru poate însemna că legea, chiar dacă va include aspectele la care fac referinţă, riscă să nu producă consecinţe: România postdecembristă are o tradiţie în a produce forme frumoase pe care apoi nu le pune în aplicare, zicând ca „ei” şi făcând ca „noi”.

De aceea probabil că ar fi fost o strategie utilă ca proiectul de lege să fie lansat pe bucăţele – câte una pe săptămână sau la două săptămâni, stimulând dezbaterea publică, asigurându-se că implică deopotrivă părinţii şi cadrele didactice în dezbatere, că înglobează observaţii şi comentarii ale acestora, generând loialitate faţă de noua lege.

Iată câteva elementele care mi se pare că pot ajuta schimbarea sistemului şi care meritau o discuţie mai îndelungată:

-> în preuniversitar: rolul Consiliului de Administraţie (1/3 administraţie, 1/3 părinţi. 1/3 cadre didactice; preşedintele nu poate fi cadru didactic), în care accentul cade pe comunitate şi care pare a avea o importanţă mai puternică decât a directorului (ce e drept reglementarea e vagă)

-> preuniversitar: finanţarea de bază (acoperă în principiu salariile cadrelor didactice, i.e. măcar 75% din costuri!) se face pe elev, subvenţia fiind acordată şi în învăţământul privat. Acest lucru poate ieftini substanţial învăţământul privat şi poate schimba complet raportul între public şi privat, dar şi determina o creştere puternică a inegalităţilor de acces.

-> preşcolar: generalizarea anului pregătitor, cea care în proiectul de lege este prevăzută a fi obligatorie, dar „treptată” :)

-> importanţa covârşitoare a studiului religiei: la preuniversitar, din 87 de articole, cele privind religia sunt pe locul 3 şi 4, cu mult înainte de prevederi esenţiale pentru funcţionarea sistemului. În plus, impunerea religiei ca disciplină cvasiobligatorie de la grădiniţă până la facultate este destul de rară în Europa.

-> cheltuieli publice destinate educaţiei preuniversitare de minim 6% din PIB, enorm în condiţiile în care administraţia controlează cam un sfert din PIB. Asta înseamnă că, dacă nu se schimbă structura impozitării, un sfert din cheltuielile publice ar trebuie făcute cu învăţământul preuniversitar. Restul se pot duce pe sănătate, asistenţă socială, poliţie, armată, justiţie, învăţământ superior, proiecte de dezvoltare etc.

-> preuniversitar: testarea prin teste similare celor internaţionale (i.e. PIRLS, TIMSS, PISA). În ultima vreme am auzit frecvent „testele astea nu sunt potrivite învăţământului românesc”. Aşa este: ele testează capacitatea elevilor de a se integra în societate, de a utiliza cunoştinţele în situaţii cât mai apropiate de cele din viaţa de zi cu zi, nu pe cea de a rezolva problemele din manuale. Aici dezbaterea ar trebui să fie profundă, pentru că aici actorii esenţiali ai sistemului, părinţii şi cadrele didactice, au o imagine destul de îndepărtată de prevederile proiectului de lege.

->centrarea pe competenţe. (e nevoie ca şi părinţii să afle ce sunt acelea :)

->universitățile pot dezvolta centre de profit, autonome faţă de universitate.

->[pro domo]: menţinerea aberaţiei ca în comisiile doctorat să fie acceptaţi conf., dar nu şi CS 2, deşi din punct de vedere al condiţiilor de obţinere a titlurilor respective, cele pentru CS 2 sunt un pic mai puternice decât cele pentru conf.

-> reglementarea programelor postdoctorale.

-> afirmarea principiului „grantul urmează cercetătorul” în ce priveşte gestiunea granturilor tip CNCSIS (i.e., grantul nu aparţine instituţiei, ci cercetătorului; în cazul în care acesta se mută, contractul se transferă automat la noua sa instituţie).

-> diferenţierea universităţilor în universităţi de predare, de predare şi cercetare, de cercetare şi predare (fină etichetare! :), cu consecinţe importante legate de finanţare!!

->comasarea universităţilor prevăzută în mod bizar intr-o lege a educaţiei care ar trebui să producă consecinţe de lungă durată şi în condiţiile în care România NU are un număr prea mare de universităţi…

-> decanul nu trebuie să fie neapărat membru al facultăţii în momentul în care candidează la poziţia respectivă şi este desemnat prin concurs, nu ales. La rândul lor, prodecanii sunt numiţi de decan.. La fel se întâmplă cu rectorul şi prorectorii.

-> Consiliul de Administraţie al universităţii nu include reprezentanţi din afara universităţii.

-> Nu există o prevedere a finanţării pe student similară celei din preuniversitar şi referitoare şi la învăţământul privat.

Full Text/Citeşte textul complet...

WC-ul oamenilor importanţi

1. Am avut ocazia să trec prin destul de multe universități aflate în colţuri diferite ale lumii. Am vizitat varii cotloane ale acestor universități, însă doar la Istanbul și în România am identificat ceea ce se cheamă „buda profesorilor”. În rest, toaletele sunt și pentru boşi și pentru plebei. La noi, unele universităţi au chiar și intrări diferite în clădire pentru studenţi și pentru profesori (ASE Bucureşti, de exemplu, clădirea „cu bilă”).
[În unele universităţi vestice găseşti ce e drept toalete folosite preponderent de profesori: cele aflate în zona de birouri, prin modul de localizare, nu sunt în drumul studenţilor. Dacă aceştia vin însă în respectiva zonă a clădirii, nu există nici o restricţie formală de a utiliza WC-urile în cauză.]

2. În preuniversitar, cvasimajoritatea şcolilor și liceelor din România au intrări separate pentru „profi” și pentru elevi. Chiar și scările interioare sunt diferite. Dacă ai clasa lângă scara profesorilor, vrei şa ajungi la laboratorul de deasupra sălii de clasă şi ai ghinionul de a fi „doar” elev, va trebui să străbaţi mai întâi tot culoarul, să urci pe scara elevilor, să străbaţi din nou coridorul…

E firesc. La urma urmei socializarea începe de mic, iar relaţiile de putere sunt bine ancorate între valorile româneşti. La urma urmei este o ţară pentru câini, nu pentru căţei. Hingherii sunt, de asemenea, rugaţi să nu zăbovească pe aici.

Full Text/Citeşte textul complet...

Alte două cărţi despre anii 1980

Am continuat să citesc romane româneşti din ultimii 20 de ani. Iată acum două cărţi despre care aş spune că sunt mai degrabă scrieri experimentale, ambele căutând neapărat preţiozitatea, ambele ocupându-se de anii 1980. Ca de obicei, am notat de la 1 la 10, evident după gustul meu, şi cu precauţia că dau rar note mai mari de 8.

Filip & Matei Florian, Băiuţeii, Polirom 2006. Autorii exersează scrisul împreună, într-o carte ce imită stilul anilor 1980, al scrisului cu cod, în care cititorul trebuie să desluşească destul de desceea ce autorul nu spune sau doar sugerează folosind metafore ce ocolesc cenzura. Peste aceasta se suprapune o avalanşă de cuvinte şi virgule, prin care cei doi fraţi, autori, rememorează anii 1980, cu ochii copilului şi adolescentului de atunci. Cartea nu prea m-a prins. M-a surprins şi faptul că cei doi autori, deşi alternează capitolele, nu reuşesc să propună două voci tocmai diferite două perspective care să nu semene între ele. Poate că peste 20 de ani aş aprecia mai mult valoarea sa ca documentar.

Evaluare: 2/10. Alte opinii (toate contrare gustului meu): Silviu Man, . Arana, Liviu.



Hertha Müller, Încă de pe atunci vulpea era vânătorul, Humanitas, 2009 [ediţia originală, în germană: 1992]. Cartea propune o descriere a unor întâmplări mărunte din perioada comunistă. Oameni obişnuiţi, dar relativ depersonificaţi, trăiesc în carte scurte pasaje ale vieţii lor. Figura cea mai bine creionată este cea a personajului negativ, a celui ce în principiu este incriminat, dar căruia Hertha Müller îi subliniază în principiu nevoile, motivele omeneşti, intenţiile, fără a-i judeca însă deciziile, fără a-l demoniza. Este figura securistului, despre care mi s-a părut că este descris (şi) prin trăirile sale în mai mare măsură decât ceilalţi.

Din acest punct de vedere, al contrastului dintre personajele abia schiţate şi atenţia acordată celui hulit, experimentul propus de carte este fascinant: cartea este scrisă cu cod, în stilul din timpul comunismului, în care mai mult ghiceşti ce vrea să spună autorul, cu elemente ce pot fi cel mult intuite. Frazele sunt scurte, cu multe verbe, însă tabloul este unul static, adesea parcă auzindu-se lâncezirea timpului, într-un soi de vis halucinant şi vâscos. Din păcate tocmai această reuşită stilistică conduce la o lectură ce adesea este greoaie, plictisitoare.

Altfel, prin obsesia pentru omniprezenta Securitate, cartea mi-a amintit de Miss Bucureşti, a lui Richard Wagner, soţul autoarei laureate cu Nobel. De altfel cei doi au scris împreună scenariul iniţial al filmului Vulpe vânător. Ideea acestuia a fost prelucrată ulterior de Hertha Müller şi a devenit romanul de faţă.

Evaluare:6/10. Alte opinii: Liviu Drugă, Surorile Marx, . Ilă Citilă.

Full Text/Citeşte textul complet...

Potenţialul erotic al soţiei mele

Dacă aţi nimerit aici căutând chestii XXX, vă spun de pe acum că nu e ceea ce credeţi. Iar postarea nu este nici despre Mălina sau despre abilităţile ei :)

E vorba despre o cărticică amuzantă, antrenată, care se citeşte pe nerăsuflate, dar și stimulează reflecția. Romanul cu pricina este scris de un francez, David Foenkinos, şi are un titlu cât se poate de comercial, identic cu cel al postului de faţă. Cartea a apărut la Gallimard în 2004, traducerea românească a Humanitas venind un an mai târziu. Reeditarea din 2009 are o copertă mai simpatică – cea alăturată.

Intriga se lasă descoperită mai greu. În fapt, deşi avem de a face mai degrabă cu o povestire, autorul propune o succesiune de intrigi, cea finală venind ceva mai târziu, ca un punct culminant al unui interes mereu aţâţat de verva naratorului.

Această intrigă principală este romantică prin excelenţă. Altfel însă, personajele cărţii sunt oameni obişnuiţi, care nu au acces la cine-ştie ce mari secrete ale lumii, nu iau decizii fundamentale pentru omenire, nu au preocupări filosofico-artistice. Sunt antieroi tipici, la limita dintre lower-middle class şi working class, fără nimic special în afara unei vieţi pe care mulţi ar etichetau drept anostă.

Umorul autorului este notabil, cartea fiind amuzantă în ansamblul său. Nu au fost însă pasaje la care să simt nevoia să râd.

Dacă ar fi să o notez, i-aş da 8 puncte din 10.

Alte păreri despre carte: Blog42 (atenţie, conţine spoiler!).

Full Text/Citeşte textul complet...

Evil Facebook! ;)

Îmi scrie un jurnalist: „[…]fac un articol despre faptul ca retelele de socializare devin din ce in ce mai demonice, in cautarea lor disperata dupa profituri[…]”.

La puţin timp, după mai multe presiuni ale reţelelor sociale în care sunt inclus, ader și eu la Facebook. Nu că nu aş fi fost prin LinkedIn, colegi.ro, sau Hi5, dar Facebook nu mă prea atrăgea.

În fine, mi-am făcut cont. Pe urmă a început amuzamentul cu Mălina (notă: susnumita este soţia legală a autorului acestei postări). Mai întâi, "Malina şi Bogdan Voicu au devenit prieteni(e).", aşa m-a anunţat Facebook :). Era şi timpul, ne cunoaştem de prin 1994 şi suntem împreună de ceva timp. Chiar ne-am şi căsătorit la un moment dat :))

Pe urmă, dincolo de cererea de prietenie primită aproape instantaneu din partea unei fundaţii, Mălina a vrut să mă „selecteze” pe post de soţie. Deh, deja avea un soţ, s-a gândit că nu îi strică și o soţie :))



După care, devenind eu om serios (adică soţie, că am confirmat!), am aflat că de acum sunt într-o relaţie cu Mălina. Mare minune domnule!

Aşa că acum pot să certific: reţelele astea sunt periculoase și tare evil!


Type rest of the post here

Full Text/Citeşte textul complet...

Unde-i lege, nu-i tocmeală (III)

„Asta poate statul, asta plăteşte” a declarat săptămâna trecută Emil Boc, premier, referitor la faptul că Guvernul intenţionează să plătească datorii către (foştii) salariaţi ce au câştigat sau vor câştiga în instanţă procese împotriva administraţiei centrale. Aşa spune Gândul.

Oare cum ar fi să declar şi eu acelaşi lucru atunci când plătesc impozite: „Nimeni nu are bani undeva ascunşi, cât se poate se plăteşte” (am folosit, evident, un citat din Emil Boc).

Lege? Tocmeală?

PS. „Da, nu sunt bani, dar dacă oamenii ăia câştigă, vom negocia cu ei să accepte amânări ale plăţilor şi vedem ce le putem oferi în schimb” – aşa cred eu că ar fi fost o „tocmeală” care să respecte legea.

Full Text/Citeşte textul complet...

Unde-i lege, nu-i tocmeală (II)

Vorbesc cu un domn oarecare, despre o situaţie oarecare care îl irită. Îi înşirui toate instituţiile și căile create pentru a rezolva situaţia cu pricina. Căi și instituţii identice cu cele din alte ţari europene.

Domnul cu pricina este un democrat convins, aşa se declară, „un om deschis” după cum zice domnia sa. Cred că susţine financiar un partid oarecare.

Vorbind despre soluţiile legale pe care i le înşir, îmi spune pe şleau că legea nu contează, că trebuie impus „ce e bine” în problema respectivă, indiferent de cale. Iar „ce e bine” este exact ceea ce îi place domniei sale. Fără tocmeală!

Full Text/Citeşte textul complet...

Unde-i lege, nu-i tocmeală (I)

Se dă următoarea problemă (click pe link pentru problemă):

Să presupunem că două organizaţii, GG şi CC au un contract pe patru ani. CC trebuie să presteze o activitate numită AA, în fiecare an câte o bucăţică: AA1, AA2, AA3, AA4. În fiecare an, GG evaluează cât de bine s-a făcut AA și plăteşte către CC sumele: 10 lei în anul 1, apoi 35, 30, 25. În total 100.

În anul 1, totul se desfăşoară conform planului, exceptând o întârziere a plăţilor.

În anul 2, GG evaluează pozitiv AA2, dar constată că nu are suficienţi bani și roagă CC să mute o parte din sumă anul următor. CC acceptă, aşa că încasează doar 28 în loc de 35, și planifică să primească 37 în anul 3.

La începutul anului anul 3 povestea se repetă. GG impune CC un act adiţional, prin care se reduce contractul pentru anul 3, amânându-se o parte din plăţi. Suma pe care o are CC de încasat în anul 4 devine 45.

La începutul anului 4, GG anunţă că a evaluat din nou pozitiv AA, că AA este realizată cum nu se putea mai bine. Adaugă apoi că nu are bani, fiindcă e criză, aşa că va face eforturi și plăti între 90% şi 100% din suma prevăzută pentru ultimul anul, în condițiile în care CC, ca şi în anii precedenţi, trebuie să atingă integral obiectivele propuse iniţial. GG are contracte cu mai multe organizaţii similare CC. Unele vor primi 90%, altele 91% , altele 100%. Acestea sunt însă doar organizaţiile a căror activitate este la superlativ. Celelalte primesc 60% din suma contractată pentru ultimul an. Nu se specifică cum se face diferenţa între cele cu activitatea la superlativ, astfel încât unele să primească 90% și altele 100%. Se specifică însă că „Astfel, se obține o medie de finanţare de 87% din valoarea iniţial solicitată”

În comunicatul imperativ al GG se specifică aşadar faptul că cei 90% pe care urmează să îi primească CC nu sunt 90% din 45 de lei, ci din cei 25 de lei prevăzuţi iniţial. Nu se suflă nici o vorbă despre banii amânaţi. Cu alte cuvinte, aşa cum o spune al doilea comunicat imperativ al GG, pentru anul 4 CC are de primit: 90%*25=22,5 lei. Faţă de ce scrie în contract, suma este diminuată la 22,5/45=50%.


Întrebarea este simplă: dacă GG este guvernul, iar situaţia este una de oligopol, unde dracu’ o fi legea, că despre tocmeală este cert că nu e vorba??

Full Text/Citeşte textul complet...

Biserica, urbanismul şi Videanu

Este absolut clar că trebuie să construim o biserică. Proiectul există şi a tot fost abandonat cel puţin de prin anii 1930, românii merg din ce în ce mai mult la biserică, sunt oricum mai credincioşi decât toţi europenii, am construit noi şi o piramidă când nu aveam ce mânca, de ce nu am face şi o biserică enormă, la fel de mare ca piramida numită Casa Poporului,că oricum suntem mai săraci decât restul ţărilor din UE, în afară de bulgari.

Cu ocazia asta creăm locuri de muncă, atragem turişti străini care vor să vadă cea mai mare construcţie cu valenţe religioase din Mileniul III (şi probabil cea mai mare construită în ultima sută de ani), ce să mai, creăm dezvoltare.

E vorba evident de Catedrala Mântuirii Neamului.

Acum că am stabilit că trebuie construită neapărat, hai să discutăm niţel despre locaţie.

Condiițile sunt simple, în ordinea importanţei aşa cum cred eu că văd lucrurile feţele bisericeşti:
1. Trebuie să fie pe un deal, altfel nu se poate. Deci trebuie să fie pe Dealul Spirii, singurul deal din Bucureşti.
2. Are nevoie de o suprafaţă mare.
3. Trebuie să domine simbolic centrul puterii politice.
4. Trebuie să fie uşor de accesat cu metroul, tramvaiul, şi de către maşinile care vin din afara Bucureştiului.
5. Nu ar fi rău să umple conturile unui partid sau mai multora, de preferinţă celor aflate la putere.
6. Nu ar trebui să perturbe prea mult traficul.
7. Nu ar trebui să afecteze puţinele spaţii verzi existente în Bucureşti.

(în opinia mea singurele lucruri importante sunt 6 şi 7, dar asta e altă mâncare de peşte, hai să lucrăm în logica Patriarhiei şi puterii).

Hm, păi în cazul acesta a face Catedrala în curtea Casei Poporului ar fi cam a doua alegere pe listă. Prima este un teren care este oarecum deasupra Cotrocenilor, deci domină nu Parlamentul, ci chiar Preşedenţia, cea pe care românii o consideră principalul pol al puterii în stat (premisa 3).
E tot pe deal (1); e relativ aproape de pasajul Basarab (4); e lângă o ramură subutilizată a metroului uşor băsescian (4) şi ar putea justifica banii investiţi în construcţia acesteia (8!!); e cam la fel de departe/aproape de metrou ca şi locaţia de la Parlament (4); e o suprafaţă mare (2); e pe terenul unui membru marcant al PDL (5), nu este un spaţiu spaţiu verde (7).

Prin urmare, mă întreb dacă nu ar fi mai bine pentru toată lumea ca domnul Videanu să vândă terenul cu pricina către statul român, la suprapreţ, şi toată lumea să fie fericită?

Full Text/Citeşte textul complet...

Mândria de a fi român

Acum câteva zile Irina încheia lectura bucăţelei de text din Abecedar de la litera « Â ». Finalul sună cam aşa Sunt mândru să fiu român

Irina a completat imediat: E tare greu să fii român!.

Full Text/Citeşte textul complet...