Liber la date...

În urmă cu două săptămâni, Barack Obama (președintele SUA) a anunțat că datele culese din bani publice devin publice (exceptându-le pe cele care ar putea duce la violarea intimității personale). Citez din The Economist:

On May 9th Barack Obama ordered that all data created or collected by America’s federal government must be made available free to the public, unless this would violate privacy, confidentiality or security. “Open and machine-readable”, the president said, is “the new default for government information.”

Cuvântul cheie în citatul din Obama este "machine readable". deși poate da naștere la interpretări, el se referă clar la baze de date, nu la .pdf-uri postate aiurea pe site-ul biroului de statistică, ca să dau un exemplu.

Există un trend mai vechi în acest sens. În științele sociale, majoritatea datelor academice serioase au devenit publice. E cazul, spre exemplu, al sondajelor comparative majore: ESS (cei ce au dat tonul), EVS și WVS, PISA și TIMSS, mai nou EQLS fac datele publice, fie direct pe site-ul propriu, fie prin arhive de date. la noi, din păcate, nu e chiar așa. Până și datele mai vechi ale BOP (barometrul de Opinie Publică) rulat de Fundația Soros în 1994-2007 au dispărut de pe site-ul think tank-ului cu pricina.

În lume, Banca Mondială, Freedom House, Transparency International, OECD pun online, cu access neîngrădit, date agregate la nivel de țară. adesea este mai ușor să iei date despre România de la ei sau de la Eurostat decât de la INS sau varii ministere.

În aproape toate țările europene, oficiile de statistică dau azi acces public, online, la o sumedenie de date agregate, dar nu și la raw data. Raw data sunt însă relativ ușor de accesat în scopuri academice. La noi, INS nu dă acces la aproape nimic. Ministerul Educației și al Cercetării nu dă acces la aproape nimic în format civilizat, machine readable, așa cum cere Obama în State. E suficient să amintesc despre bazele de date de la Bac, de cele de la exercițiul de ierarhizare a universităților, toate părând lovite de mania secretului de stat.

The Economist face paralela între anunțul lui Obama și decizia lui Reagan din anii 1980 de a deschide accesul public către datele furnizate de sateliții geostaționari americani. Aceasta din urmă a dat posibilitatea să avem azi GPS-uri la prețuri accesibile, să avem prognoze meteo localizate în add on-urile de Firefox sau Chrome și în app-uri de pe smart phones. Decizia lui Obama ar putea da semnalul de start pentru un nou val de progres tehnologic, o creștere a calității vieții, pentru eficiență economică superioară, și ar da științelor sociale materie primă pentru o mai bună înțelegere a vieții (cu implicații imediate în actul de guvernare sau în kodul de organizare a spitaleor și școlilor, spre exemplu).

Poate la ei :(

... spre victoria finală!

Dacă tot nu am alte realizări, uite că am devenit popular. Azi LinkedIn mi-a trimis următorul mesaj:

Bogdan, congratulations!

You have one of the top 10% most viewed LinkedIn profiles for 2012.

LinkedIn now has 200 million members. Thanks for playing a unique part in our community!

Prin urmare, dat fiind că mă număr printre cei mai vizitaţi 20.000.000 de utilizatori ai serviciului amintit, am decis să iau câteva zile libere ca să sărbătoresc acest mare succes de casă :D

[AVERITIZARE pentru cititorii mai încruntaţi: cele de mai sus reprezintă evident o glumă pe adresa mesajului primit

Roboţei

Un articol din Science (rezumat în L'Express), povesteşte despre cum se poate scrie informaţie pe ADN. O echipă de americani a scris pe ADN şi apoi a citit de pe el ca de pe un stick USB. Se pare că pe un gram de ADN poţi depozita echivalentul a câteva milioane de harduri (455 exaocteţi, ca să fim exacţi).

Pe de altă parte, un articol din The Economist menţionează acei viruşi informatici deştepţi care se reconstruiesc şi se remodelează de unii singuri: iau bucăţele de cod inofensive de pe computer, le combină conform unui algoritm prestabilit dar flexibil, şi produc un progrămel care să îndeplinească scopul virusului. În plus, noul progrămel generează la rându-i virusei, al căror scop şi mod de acţiune se redefinesc permanent, însă au în comun reconstruirea prin utilizarea informaţiei disponibile prin computerul în care ajung.

Ia să combinăm noi acum cele două procese. De scris informaţie pe un mediu abundent şi generos ca spaţiu, precum ADN-ul, ştim că se poate. Am început să învăţăm şi cum să o manipulăm. Devine atunci o chestiune legitimă să ne întrebăm dacă oamenii nu or fi un soi de roboţi.

Sâmburi

“Uite ăsta are unul!” îmi spuse Irina astăzi arătând către sâmburele negru ce trona pe felia ei.
*
Povestea începe însă mai demult, o poveste „de pe vremuri”, cum ar zice Irina. Şi începe simplu: a fost odată ca niciodată un om care avea o căruţă. O căruţă obişnuită, cu un cal putere, cu roţi de cauciuc, care se târâie încetişor pe străzile toropite de soare. Strada principală şi cea care duce la biserică sunt asfaltate. Restul, drumuri obişnuite, drumuri de praf. Omul strigă ceva. Aveau să treacă ceva ani în care să îl aud pe el sau pe alţi ca el, vară de vară, strigând acelaşi lucru. Poartă o pereche de pantofi negri, găuriţi de multă vreme, pantofi cenuşii, strălucind de atâta purtare, o cămaşă în carouri negre, albastre, roşii şi albe, duhnind a transpiraţie, de parcă ar veni din Evul Mediu, când oamenii se recunoşteau după miros. Ştiu asta chiar şi fără să mă apropii de el. Îl voi privi ani de zile de la distanţă, în fiecare vară. Mămaia va ieşi la poartă sau îl va striga chiar din curte. Se va târgui niţel şi se va întoarce cu braţele pline. Omul şi căruţa vor continua să se prelingă pe străzile satului, prin aceeaşi căldură toropitoare ce înmoaie asfaltul şi azi. Glasul lui îmi răsună şi acum în urechi. Satul a rămas acolo, în periferia Ploieştiului, 15 minute cu autobuzul până în centrul oraşului. Casele s-au mai schimbat, sunt acum şi alte străzi asfaltate în afara celei principale, care şi-a schimbat numele, împrumutându-l pe cel al tatălui meu.
***
Feliile mele au trei sâmburi negrii. Irina găseşte doar doi.
***
„Haai la peeeeeeeeeeeeepeni-pepeni!”. Glasul ţăranului se îndepărta uşor, continuând să răsune minute bune în urma sa. Mămaia iubea pepenii. Minim trei pepeni mari sau patru medii, nu îmi amintesc să fi cumpărat vreodată mai puţini. Doi mergeau în pivniţă, la răcoare. Al treilea poposea vremelnic într-o găleată cu apă rece. Dacă pepenii erau mai mici, doi luau calea găleţii. Mai ales în a doua parte a anilor 1980, apa era o resursă rară. Nu urca sus pe deal, pompele nu o trimiteau cu suficientă presiune pentru asta. Mergeam jos, în vale, cu găleţi şi butoaie urcate pe un căruţ. Tata ducea căruţul. Alteori o făcea Mămaia, ducând câte o găleată în fiecare mână. Deh, comunism, autoritarism, chestii din astea dragi lui Ponta, Năstase şi Băsescu.
***
Pepenele fără sâmburi e dulce şi răcoritor. Numai bun pentru cele câteva zile mai toride (26 de grade) din Köln. Un pepene produs în Spania.
***
Irinei nu îi plac sâmburii. În România era mereu o luptă să cureţe pepenele de seminţele sale negre. „Pe vremuri”, sub bolta din fața casei, feriți de arșiță, ascunși de straturile de flori ce ne despărțeau de stradă, scoteam pepenele din găleata cu apă, mâncam şi scuipam sâmburii afară cu mare asiduitate. Sâmburii alunecau, adesea căzând pe sol. Toţi pepenii aveau câte un ţanc, o tăietură mică, făcută special cu cuţitul, pentru ca să poată vedea cumpărătorul că pepenele este copt. De la o vreme nu am mai mâncat pepene verde. Nu îmi mai plăcea. Îl preferam pe cel galben. Ţin minte că tata tot mă îndemna la pepene verde, dar nu se mai lipea de mine. O fi fost de la sâmburi.
***
Flash-back în flash-back: Pe la jumătatea anilor 1980, tata a fost preşedinte al comisiei de bacalaureat la un liceu de prin Bărăgan. Erau doar 128 de kilometri din Ploieşti, dar cu Dacia noastră vişinie şi cu traficul de pe drumurile de atunci asta ar fi însemnat cam două ore şi jumătate. A dormit acolo câteva nopţi, aşa cum avea să doarmă mai apoi şi la Piteşti, într-un hotel în care aveam să înnoptez şi eu, 25 de ani mai târziu. Atunci, în Bărăgan, cei de acolo l-au dus la pescuit. Povestea că îi puneau până şi momeala în undiţă. Îi explicau la ce fel de peşte merge momeala făcută din pâine şi mămăligă, la care merg râmele. Iazul gemea de peşte, aşa că pescuia cu un spor incredibil. Mâncarea era bună şi multă, iar gazdele îi făceau toate poftele. Între cei ce susţineau Bacul era şi copilul şoferului primului secretar de partid pe judeţ. De aici tratamentul ultra-generos de care se bucura comisia de bacalaureat, în ciuda faptul că absolventul cu pricina nu ar fi avut nevoie de pile pentru a promova.
***
De acolo, din Bărăgan, tata a adus cei mai mari pepeni pe care i-am văzut vreodată. Cred că cel mai lung avea măcar 75 de centimetrii lungime, dar toate neamurile sale erau la fel. Parcă ni s-a spus că erau pepeni pentru export. Erau buni, răcoroşi. Atunci am aflat, de la tata, că cei vernil, lunguieţi, vărgaţi cu dungi longitudinale de un verde închis au numele lor: pepenoaică. Însă nici cei obişnuiţi – verde închis, aproape sferici, cu un moţ în vârf de la vrej, nu se lăsau mai prejos ca dimensiuni.
***
Irina nu avea cum să fi văzut pepenii acelor vremuri. Pe Mămaia nu a cunoscut-o, a murit cu câteva luni înainte ca Irina să vină pe lume. Se născuse cu 82 de ani înainte, în sezonul pepenilor. În certificatul de naştere scria 1 august, dar spunea că data nu e sigură, probabil se născuse câteva zile mai devreme. O înscriseseră în registrul de naşteri când îşi amintiseră (probabil între timp mâncaseră nişte pepeni!), dat fiind şi faptul că bunicul meu, tatăl ei, era de meserie primar în sat. Tatăl meu, ginerele ei, cel care acum este un simplu nume dat unei străzi, se născuse şi el în august. Glumea spunând că ar fi fost 23 august. Anul era chiar cel cu pricina, dar ziua era de fapt mai spre începutul lunii.
***
În satul acela pepenii erau importaţi. Solurile şi clima nu le era prielnică în sat, de aici şi căruţaşul venit din sud cu ai săi pepeni şi al său cal. Oamenii cumpărau pepeni de la cei ca el sau de la piaţă.
***
În anii 1980, o mulţime de oameni din Ploieşti au mers să lucreze în Africa de Nord, mai ales în Maroc. Regimul comunist român hotărâse să susţină zona respectivă cu resurse umane. Profesoara de geografie pe care am avut-o în clasa a VI-a (sau în a V-a?) ne povestea cum mersese cu maşina prin Africa, la marginea deşertului şi pe la marginea sa şi cum pepenii erau veneraţi pe acolo.
***
Toţi pepenii aceia „de pe vremuri” aveau sâmburi negri din plin. Pepenii aceştia de îi mâncăm azi în Köln sunt nişte soiuri noi, evoluate. Ani de zile am tot auzit în România că fructele şi legumele româneşti sunt cele mai bune, că pepeni ca la Dăbuleni nu mai există, că doar produsele noastre sunt cu adevărat naturale. Socrii mei, spre exemplu, ne-au furnizat astfel de gânduri, mai ales legate de roşii. Ce credeţi că au luat de curând din Köln, să mănânce la întoarcere, în România? Roşii!
***
Mă întreb însă cum ar arăta o lume în care pepenii nu ar avea deloc sâmburi, precum bananele. Ar fi şi ei în pericol permanent de dispariţie? Sau acest lucru să fie eliminat de diversitatea de specii, oglindită în varietatea fantastică de la magazin? (mai tot timpul anului ai de ales între trei feluri de pepene verde, incluzând un ‚mini-melone’, numai bun pentru două persoane sau chiar una singură, mai pofticioasă, iar pe post de pepeni galbeni găseşti - Galiamelone, Hönigmelone, Cantaloupe-Melone, Charentais-melone, Futuro-melone). O diferenţa mare faţă de acel „Hai la pepeni-pepeni!” din urmă cu 30 de ani.

Köln, 4.08.2012

Early 21st century: people matter!

Azi am făcut, am fost solicitat să fac, sau am de făcut review-uri la mâncarea pe care am comandat-o online, la două produse sosite prin amazon.de, la un articol pentru un jurnal academic, la vila romană pe care am vizita-o ieri cu Irina. Ieri am studiat review-urile făcute de alţii la hotelul unde mergem în vacanţă şi la împrejurimile sale, şi am dat şi like-uri la acele comentarii care mi-au fost de folos, sporind astfel reputaţia comentatorilor cu pricina. Un e-mail venit pe când scriam acest post mi-a atras atenţia că m-am împrietenit cu Alex pe Goodreads, asta doar pentru că eram deja conectaţi pe Facebook, aşa că pot să văd ce ratinguri a dat el la cărţile pe care le-a citit.

E vorba aşadar deopotrivă de leisure şi chestii profesionale, de consumerism şi cultură niţel mai elevată, de consum zilnic sau sezonier.

Asta e lumea noastră, de azi, în care prestigiul se democratizează şi toţi ne dăm cu părerea despre orice. Problema rămâne însă una de selecţie. Dacă majoritatea review-erilor sunt neprofesionişti, cum faci să decelezi comentariile cu adevărat utile? Într-o lume inegală, prestigiul va fi şi el afectat de calitatea comentatorilor. Ca să dau un exemplu simplu, în materie de muzică, dacă te referi la masa întregii populaţii de votanţi, voturile vor merge mai degrabă către manele şi house decât către jazz. În politică, Ponta şi Băsescu vor fi preferaţii. Iar Tom Clancy şi Paolo Coelho le vor lua clar faţa lui Kurt Vonnegut şi Ian McEwan. Chiar şi în ştiinţă, factorii de impact sunt biasaţi de masificarea învăţământului universitar.

Prin urmare mă întreb cum va reuşi umanitatea să asigure acele mecanisme regulatorii ce vor garanta progresul? Sunt sigur că o va face, însă întrebarea este cât de repede va reuşi acest lucru. Riscul unui nou Ev Mediu pare din fericire îndepărtat, dar nu trebuie ignorat. Oricum ar fi, cred că este interesant de urmărit în ce măsură vom reuşi să evităm pericolele aduse de cultura participativă şi să îi exploatăm optimal fantasticul potenţial…

România așa cum ne dorim să fie

De ani de zile ne batem cu pumnii în piept că suntem împotriva corupţiei, dar susţinem în realitate contrariul. Mă refer aici la opiniile majorității populaţiei, așa cum sunt definite ele prin opţiunile de vot sau prin sondajele de opinie. Argumentez mai jos că ne îndreptăm către un model de societate non-european, cu inegalităţi în creştere, profund corupt. Aceasta nu este neapărat consecinţa acţiunilor mult blamaţilor politicieni sau ale preşedintelui, ci a opţiunii unei majorităţi despre care eu cred că este slab educată.

Dar hai să recapitulăm.

I. Un pic de istorie

În decembrie 2004, Coaliţia PNL-PD, numită pe atunci „Dreptate şi Adevăr”, ajungea la guvernare deşi pierduse alegerile. Era consecinţa unei alianţe de o morală discutabilă cu PC. Nimic ilegal: PUR câştigase alegerile candidând într-o alianţă electorală cu PSD, apoi dăduse un şut în fundul foştilor parteneri şi sărise în altă barcă. Nu contau promisiunile (implicite) către electorat. Un partener de încredere. Votant al coaliţiei învinse PNL+PD eram uluit. Nu mi se părea corect faţă de conaţionalii majoritari (votanţii PSD+PUR), chiar dacă nu agream cu opiniile şi principiile lor.

Prima decizie a proaspătului guvern (instaurat pe 29 decembrie, dacă nu mă înşel!) m-a bulversat şi mai tare: cred că era 30 decembrie când ministrul de finanţe, independentul Ionuţ Popescu, susţinut de liberali, a anunţat cota unică de impozitare. România trecea brusc de la un regim progresiv de impozitare, prost conceput la unul flat. Vă amintesc că, în ce priveşte impozitul pe venit, acesta atingea 19%, 25%, sau 40% din venit, în funcţie de mărimea acestuia. Treptele erau concepute însă în aşa fel că impozitul devenea 40% chiar şi la venituri mititele. Era o impozitare extrem de severă, nefirească, dublată de contribuţii sociale extrem de ridicate. Chiar şi în condiţiile acestea, guvernul controla doar în jurul a 16% din PIB. După 15 ani de guvernare social-democrată, cu scurtul hiatus dat de haotica guvernare CDR, România era după acest criteriu (al măsurii în care guvernul controla PIB-ul), un stat mai liberal decât Marea Britanie. Toate fondurile sociale erau în mare suferinţă. Trebuia schimbat ceva.

Cu toate acestea, decizia era uimitoare:
1. trecerea era foarte bruscă.
2. noua rată de impozitare era foarte redusă.
3. totul se întâmpla fără dezbatere, măcar parlamentară, ca să nu mai zic societală. Era semnul că regimul autoritar Năstase-Iliescu se continua cu unul încă şi mai puţin democratic, în care ordonanţele de guvern ce proliferaseră pe vremea lui Bombonel, aveau să fie în câţiva ani dublate de la fel de democraticele asumări de răspundere repetate.
4. se renunţa la progresivitate într-o societate care deja avea o inegalitatea (mult) superioară mediei europene.
5. nu se lăsa timp agenţilor economici pentru a se pregăti. Măsura intra imediat în vigoare, de la 1 ianuarie.

II. Despre corupţie

Trecerea de la alegerile pe liste la votul nominal, cu variile sale variante, nu este tocmai o dovadă de democraţie. Ea a fost justificată mai ales de dorinţa de a elimina corupţia şi de a avea parlamentari responsabili.

Noul sistem pune în prim plan capacitatea viitorilor parlamentari de a investi bani (mulţi) în campania electorală. Bani care se cer recuperaţi. Un salariu de parlamentar nu permite recuperarea rapidă.

Într-o ţară săracă, inegalitatea înseamnă o presiunea suplimentară pentru cei mai avuţi de a deveni încă şi mai avuţi: altfel nu sunt competitivi în propriul mediu. De aici nevoia de a creşte rapid averea, altfel nu respecţi norma socială şi devii exclus din grupul la putere.

Cu alte cuvinte, fără a intra în prea multe detalii privind logica celor de mai sus, uninominalul presează de fapt către corupţie şi creşterea inegalităţii. Uninominalul pur sau un număr mai mic de parlamentari, ar creşte miza obţinerii unei poziţii în care să acumulezi rapid prin corupţie.

Prin urmare, de 5 ani ne străduim să încurajăm coruptibilitatea parlamentarilor. Ca şi cota unică de impozitare, şi uninominalul şi scăderea numărului de parlamentari beneficiază de aprobare din partea populaţiei.

Implicaţii?

Am sugerat deja implicaţiile. Graficul de mai jos le descrie în perspectivă comparativă. Pe axa orizontală am pus coeficienţii GINI (preluaţi de la Eurostat şi World Development Indicators - World Bank). Aceşti variază de la 0 (toţi indivizii sunt egali) la 1 (inegalitate maximă). Pe Oy este indexul de percepţie a corupţiei de la Transparency Internaţional. Valori apropiate de 10 indică corupţie practic nulă. Valori apropiate de 0 indică faptul că cetăţenii din ţara respectivă cred că trăiesc într-o societate foarte coruptă.

Graficul spune simplu că pe măsură ce creşte inegalitatea, scade încrederea că nu ar exista corupţie. Nu am stat să controlez cu alte efecte (i.e. să văd dacă nu cumva există vreo altă cauză care să anuleze relaţia observată), dar la prima vedere relaţia pare a fi extrem de puternică.

Am mai făcut şi un grafic care vorbește despre consecinţele asupra criminalităţii. Ca lucrurile să fie mai simple am repetat graficul şi fără Rusia… România pare a fi atins limita de la care criminalitatea cunoaște creșteri exponențiale... Aceasta poate fi însă doar o impresie, nu poți avea precizie în astfel de predicții folosind doar două variabile.

 

Graficele sunt doar prime testări ale celor afirmate mai sus. Ele nu constituie analize serioase. Prin urmre trebuie citite cu precauție. Relațiile suprinse de cifrele din grafice par a fi însă destul de tari și consistente cu cele de mai sus.

Prin urmare, cam aceasta ar fi direcţia pentru care România a optat. O lume minunată în care vom găsi numaaai copii. [o copie, două copii, substantiv feminin]

Dilemele unui experiment online

Începând de joi, Dilema veche a schimbat politica accesului gratuit online. Din câte am observat e singura publicaţie online românească care introduce plata pentru accesul conţinutului. Cel puţin e prima dintre cele cu audienţă rezonabilă.

Mai exact, fără a plăti abonament ai acces la 12 articol pe număr, restul fiind restricţionate. Vezi din ele doar primele 2-3 fraze. Preţul nu e mare (3 Euro pe lună), dar dacă faci socoteala pe an (25 Euro în versiunea cea mai economicoasă) şi raportezi la veniturile din România suma este destul de mare.

Nu am prea văzut în lume săptămânale de dimensiunea Dilemei, mult mai redusă decât Le Figaro spre exemplu, care să practice o astfel de politică. Pe de altă parte, nici România nu are un public educat atât de larg care să poată consume hebdomadare de peste 100 de pagini precum The Economist. Aceasta face ca totul să constituie un pariu multiplu: acces restricţionat la un număr nu neapărat impresionant de materiale.

Experimentul este interesant. Probabil revista va pierde masiv din audienţa online, sau poate, dimpotrivă, atracţia fructului oprit va fi mai importantă? Abonaţii vor fi mai ales din străinătate (diaspora românească) sau vor fi (şi) din ţară? Va dispărea publicitatea invazivă*, pe care mărturisesc că nu am văzut-o atât de prezentă altundeva decât în media online românească? Va păstra revista, pentru ediţia online, doar un public de nişă? Cum va arăta nişa respectivă? Vor urma şi alte publicaţii online aceeaşi cale? Dacă da, va apărea şi o creştere a calităţii?? Cum se vor poziţiona pe piaţă acele publicaţii care vor alege să păstreze accesul nerestricţionat de abonare? Cât de iute vor apărea pachetele de abonamente, de genul celor de la televiziunea prin cablu (cumperi acces la mai multe canale, iar preţul total este mai mic decât dacă l-ai cumpăra pentru fiecare în parte)? Să nu uităm că presa academică (ştiinţifică) are astăzi o regulă similară, bibliotecile universitare cumpărând pachete largi de jurnale pentru a beneficia de disconturi.

Toate acestea sunt lucruri de urmărit, lucruri care se petrec într-un viitor ce se petrece deja azi…

* Prin "publicitate invazivă" mă refer la acele reclame care se bagă între ochii tăi şi textul articolului sau care ocupă jumătate din ecran. Cu NoScript şi AdBlock, ca extensii pentru Firefox, scapi de ele şi consumi practic pe gratis ziarul (altfel plăteşti prin consumul de publicitate). La birou nu am însă NoScript şi AdBlock, aşa că dizgraţioasa presă românească este încă şi mai dizgraţioasă. Am constatat că reclamele sunt la fel de multe şi pe siturile din alte părţi, dar ele lasă loc şi pentru text. Cum reclamele constituie preţul plătit pentru accesul gratis la text, rezultă că a fi cititor online este mai costisitor la noi decât prin alte părţi!

Evoluţie cu bostani

În urmă cu 30 şi ceva de ani, în Berceni, la marginea Ploieşti-ului, nu auzisem de Haloween sau de Martinstag. În schimb, toamna, la sfârşit de septembrie început de octombrie, erau disponibili numeroşi dovleci. Portocaliul lor intens şi urma verde de la vrej îi transforma uşor în prilej de bucurie. Oamenii nu îi foloseau la plăcintă, ci îi dădeau la porci sau foloseau miezul pentru seminţe. Tata mă învăţase însă să fac din ei felinare.

Procedeul nu e complicat. Se ia bostanul şi i se dă cep, tăindu-se partea de sus, aşa cum faci când tai un pepene. Apoi iei o lingură, de preferinţă de inox, şi scobeşti uşor miezul, scoţându-l pe tot. Maţele acelea portocalii, în care sunt prinse seminţele sunt scoase cu toatele, iar bostanul se curăţă cu grijă, prin interior, până rămâne doar coaja groasă. Seminţele pui separat, la uscat, apoi, după câteva zile, le poţi deja prăji. Bostanul însă îl pregăteşti pe loc.

După ce l-ai curăţat bine de tot prin interior, poţi începe să îi schiţezi faţa. Mai întâi ochii: două găuri mari, în partea de sus a dovleacului. O şurubelniţă mai groasă sau un cuțitaș mai mic dar ascuţit, din cele de servit carnea de vită sunt utile în acest sens. Deasupra, trasezi, cu acelaşi cuţitaş, două sprâncene. Nu e neapărat necesar să faci găuri, ci este suficient să crestezi un pic coaja tare a dovleacului. Nasul vine dedesubt, ca o gaură triunghiulară. Pentru gură poţi face fie o despicătură mai mare, fie mai multe găurele mici, schiţând astfel doar dinţii.

Mai adaugi repede două găurele pentru urechi. Prin ele vei trece ulterior o sfoară mai groasă, pe care o prinzi în interior cu câte un băţ de chibrit şi de care vei ţine felinarul. E bine să fie groasă, ca să nu taie dovleacul, atunci când îl vei ţine de sfoară. Din acelaşi motiv, urechile nu trebuie să fie plasate foarte aproape de locul unde ai dat cepul. Trebuie să laşi măcar un centimetru până la margine.

În fine, în partea de jos a dovleacului dădeam pe atunci o găurică mică de tot, folosind o şurubelniţă subţire. În găurică se fixa o lumânare subţire, din cele care şi azi se mai găsesc pe la biserici: galbene, dintr-o ceară soioasă, care ard prost. Ca să o fixez, foloseam lumânarea în sine. Întorceam dovleacul cu capul în jos, introduceam lumânarea în orificiu lăsând 3-4 milimetri în afară şi aprindeam mucul. Îl lăsam să ardă până se topea suficientă ceară ca să nu mai iasă nimic din lumânare în afară. Aşteptam apoi ca aceasta să se răcească şi, aşa întărită, să ţină lumânarea lipită în interiorul dovleacului. Mai aveam grijă şi ca partea din interior să fie suficient de scurtă ca atunci când este aprinsă să nu aprindă sfoara prinsă de urechile arătării.

Mai apoi puteam pune la loc capacul, prinzându-l cu beţe de chibrit, ca să nu cadă. Mare lucru însă nu obţineam cu asta: dacă aprindeam lumânarea din interiorul felinarului pe care tocmai îl construisem, aceasta avea nevoie de oxigen pentru a arde. Prin urmare, capacul trebuia scos urgent. Noaptea, umbrele proiectate puteau fi considerate înfricoşătoare. Efectul era puternic la sprincenele abia schiţate, ce apăreau ca nişte lumini palide în comparaţie cu petele de strălucire proiectate de ochi.

Cred că am cioplit în viaţa mea măcar 9-10 bostani, uneori de mai multe ori într-un an. Niciunul nu putea dura prea multe zile. Lipsit de miezul său, dovleacul se fleşcăieşte rapid. Mai apoi am crescut şi mi-am pierdut interesul. Cum ziceam, nu exista un motiv anume să construiesc un astfel de felinar. Pur şi simplu existau dovleci, iar tata mă învăţase să o fac. Haloween a apărut ca şi sărbătoare pe la noi abia o dată cu Trustul Pro :), ProFM şi, mai apoi, ProTV promovând-o febril. Aşa că am uitat complet de felinarele făcute din dovleci. Pur şi simplu mi-au ieşit din minte.

De Martinstag am aflat abia anul acesta, în Köln. În comunităţile catolice din Germania, Franţa, Belgia etc., 11 noiembrie e un prilej ca copii să se plimbe seara pe străzi cu felinare în mână sărbătorind sfântul cu pricina. Probabil că la origine e tot o sărbătoare ancestrală, legată de încheierea recoltelor şi venirea iernii, adaptată de creştinism asemenea Paştelui sau a Crăciunului.

La Köln, de altfel, nu s-a sărbătorit pe 11. Cum pe 11 a 11-a două mii 11, la ora 11 şi 11 a început carnavalul (care se va încheia pe la începutul lui martie sau sfârşitul lui februarie), au mutat sărbătorirea Sfântului Martin cu două zile mai devreme.

Seara, la şase, Irina şi colegii ei de şcoală au patrulat prin cartier cu felinarele aprinse, în timp ce un poliţist oprea circulaţia când era cazul ca alaiul să traverseze vreun drum. Felinarele nu erau însă dovleci, deşi s-au găsit dovleci din belșug prin supermarketuri. Irina şi ai ei colegii şi-au confecţionat însă felinare speciale la şcoală, fiecare clasă având alte opţiuni. Clasa ei, spre exemplu, a construit nişte mini-carpete, cu lână prinsă pe etamină. Apoi au rulat carpetele într-un cilindru, pe care l-au prins pe un băţ (cumpărat de la supermarket). Băţul avea pe el becuri ce se aprindeau intermitent. Un al patrulea, aprins mereu, atârna în interiorul lanternei, tot ansamblul fiind alimentat de două baterii A3. Altă viaţă, altă epocă, altă tehnologie, alte felinare. Sunt totuşi 30 de ani între mine şi fiica mea.

 

La anul însă mi-am propus să încerc să fiu şi eu în Köln, să cumpăr un bostan şi să o învăţ să facă felinar din el. Fără un motiv anume, aşa pe la sfârşitul lui septembrie, când e încă cald… Doar lumânarea vreau să o schimbăm: punem din alea care au un suport de aluminiu.

Days of Future Past

Bucureşti, 11 aprilie 2011, ora 12, la 500 de metri de Palatul Cotroceni, sediul Preşedinţiei.

O căruţă se plimbă pe drumuri. Cei doi copii arată repetat degetul din mijloc şoferilor ce încearcă depăşiri. Adulţii se amuză. Se opresc în apropierea unei şcoli. Când mă văd fotografiind cu telefonul mobil încep să mă înjure. În jurul căruţei zburdă câinii vagabonzi.

Cine a zis că am renunţat la România tradiţională??