La brutărie? (IV)

Hai să vedem totuşi ce persoane ar putea fi puse în loc.

Mircea Sandu este un fost fotbalist important, prezent şi în naţională. Dumitru Dragomir este un fost conducător de club, care a devenit apoi patron de cotidian sportiv. În momentul când au fost aleşi în funcţii reprezentau speranţele pentru un soi de revoluţie în fotbalul autohton. Au avut de altfel şi rezultate: un loc 5 la un campionat mondial. Aceasta înseamnă mai puţin decât orice altă ţară din est, exceptând Slovacia, Slovenia, Macedonia, Muntenegru, Moldova, Albania, Cipru, Balticele şi ţările din Caucaz. O semifinală de Cupa UEFA. Câteva prezenţe în grupele Champions League. Nu e deloc rău. E mai bine decât Georgia sau Armenia.

Am respins deja alternativa foştilor fotbalişti din jurul fraţilor Becali şi a conducătorilor de club. Ar fi nevoie mai degrabă de un bun manager sau de un utopic neînfricat. Poate un ziarist? (Tolontan?) Sau poate a unui fost fotbalist, şcolit, dar în afara cercului de interese becaliene? (Pavel Badea, Adrian Ursea?) Sau combinaţii între soluţiile amintite?

Mă îndoiesc însă că astăzi cluburile ar alege aşa ceva. Mai degrabă ar trebui optat pentru soluţia schimbării graduale, prin revenirea fotbalului către suporteri şi a spectatorilor pe stadioane. Asta ar însemna însă o presă neaservită intereselor patronilor, neinteresată doar de Steaua, Dinamo şi Rapid, Porumboiu şi Iancu, preocupată de a-şi face meseria.

Altfel, campania cu brutăria riscă să fie doar o altă petardă aruncată în vid :(

Prin urmare, cred că soluţia trebuie să provină dintr-o abordare graduală, cu presa în prim plan. Scopul ar fi să convingă cluburile să se schimbe structural și să pună accent pe alte beneficii decât consumul ostentativ al patronilor. Aceasta ar presupune încetarea atenţiei fantastice acordate patronilor de cluburi şi băgătorilor în seamă din jurul acestora, renunţarea la discutarea continuă a greşelilor de arbitraj, includerea în sfera de interes a prezentării de modele manageriale din ţările în care fotbalul produce deopotrivă spectacol şi bani. Punând accentul pe partea sportivă a industriei fotbalistice și pe accentele instituționale, cluburile ar pierde beneficiile derivate din datul în bărci la televizor (adică consumul ostentativ nu ar mai aduce imagine publică, pentru că nu ar mai fi popularizat de media; utopic, nu-i așa?).

Pentru presa românească însă, o astfel de abordare este probabil peste puteri. Gândiţi-vă la un ziarist oarecare, să îi zicem Ion Protopopescu. E băiat bun, talentat cu condeiul (adică e capabil să scrie fără greşeli gramaticale şi de ortografie), bine intenţionat, utopic în naivitatea de a dori un fotbal mai bun. E la început de carieră, ceea ce îl face să nu fie tocmai avut. //// E invitat într-o seară de patronul clubului X, la grămadă cu alţi ziarişti, la o agapă. Mănâncă şi bea pe banii acestuia, sau mai degrabă a clubului, că e o acţiune de protocol. Patronul, persoană intens mediatizată, candidat prin varii alegeri şi antreprenor de succes, îi vorbeşte prieteneşte, râde la bancurile lui, îi dă dreptate că e corupţie şi arbitrii fură, îl bate pe umăr. //// Două zile mai târziu merge la altă agapă. De astă dată la vila altul patron, la munte. Şi acesta e băiat finuţ, nu se îmbracă de la C&A, ca Ion Protopopescu, şi are un SUV alb, de la unul dintre cei trei producători germani de automobile clasa premium. Protopopescu, mândru posesor de Fiat Panda, e impresionat. //// Câteva săptămâni mai târziu se laudă prietenilor non-ziarişti că îi cunoaşte şi pe X şi pe Y, le vorbeşte despre maşinile lor, despre ţoalele prietenei fiului lui X, despre glumele despre Y făcut într-un cerc unde nu are acces oricine.

Câteva luni mai târziu simte că trăieşte mai bine fără să i se fi mărit salariul. Fără să îşi dea seama, e sponsorizat de cluburi. Iese de câteva ori pe săptămână la câte o chermeză unde nu plăteşte nimic sau mai nimic. Uneori ziarul îi dă şi diurnă pentru deplasare. E prezent des în studioul unei televiziuni de sport. Nu câştigă mare lucru acolo dar e în contact permanent cu oameni aceştia meseriaşi de la cluburi, patroni şi conducători, exemple de succes la care jinduieşte şi cu care devine prieten. De altfel nu mai are timp să vadă alţi prieteni.

Aceasta e viaţa lui acum. Cum ar putea să scrie de rău despre ei, noii săi prieteni, oameni celebri? Iar articolele lui sunt dominate de figura lui Gigi, Cristi, Meme, George, Mitică şi alţi băieţi de gaşcă fără de care viaţa sa ar fi fadă. Apoi apare un val de furie împotriva unuia, şi scrie şi el despre o anumită brutărie, convins că nimic nu se va schimba. Restul, sunt simple detalii...

(finalul seriei)

La brutărie? (III)

(continuare)

Până acum am respins idea de a avea în locul lui Sandu şi Dragomir fie foşti fotbalişti (relaţionaţi cu fraţii Becali), fie actuali preşedinţi şi patroni de club. Am spus însă că este important nu atât pe cine, ci mai ales ce se poate pune în loc.


3. Ce se poate pune în loc 

Postarea trecută am pomenit de scopurile fotbalului în general (entertainement pentru spectatori, salarii mari pentru jucători şi alţi angajaţi, profit pentru acţionari) şi de cele ale fotbalului românesc (imagine publică şi imunitate pentru „investitori”). Presa sportivă românească pare a fi şi ea parte a problemei: dacă este să ne uităm la cine sunt cei pe care îi mediatizează, interesul ei este legat aproape exclusiv de a promova imaginea lui Gigi Becali, Cristi Borcea, George Copos şi a altora precum aceştia. De aici şi un posibil deficit de legitimitate a demersului actual.

Prin urmare soluţia este simplă: fotbalul trebuie readus către spectatori. Presa poate presa în acest sens, insistând pe discuţiile despre calitatea jocurilor, pe relaţia dintre jucători şi comunităţile ce susţin cluburile. Televizarea masivă pe canale uşor accesibile, nu ajută cu mare lucru. Dimpotrivă, probabil că un sistem de televizare pay-per-view ar fi benefic şi pentru cluburi (ar aduce spectatori în tribune) şi pentru televiziuni (ar creşte veniturile fără a creşte sau chiar menţine audienţele). Ar creşte de asemenea audientele la emisiunile de comentarii de după meciuri şi vânzările sau accesările online ale presei scrise.

Primăriile ar trebui încurajate să învestească în sport (nu doar în fotbal). Aceasta este parte naturală a responsabilităţii lor faţă de comunitate. Legislaţia simplificată ar elimina aberaţia soluţie a „sponsorizării” de către consiliul local, astfel încât să nu mai apară tricouri inscripţionate cu „Primăria oraşului…”, ca la Sibiu (Voinţa), Ploieşti (Petrolul) sau Urziceni (Voluntari‼), jucând mai degrabă rol de propagandă electorală.

Toate acestea ar forţa cluburile să îşi regândească poziţiile, ar descuraja consumul ostentativ al unor nouveau riches, adesea mânaţi de scopuri neortodoxe, ar încuraja accentul pus pe fotbal de calitate, pe spectacol.

O altă soluţie ar fi să continuăm ca acum, aşteptând ca inegalităţile să ne transforme intr-un fel de Brazilie, în care sărăcia masivă a jumătate din populaţie să transforme reuşita sportivă a unui copil în soluţie unică de prosperitate pentru întreaga familie. La tipul de inegalitate pe care îl promovăm, e suficient să mai aştept 10 ani, fără a face nimic…

(va urma)

La brutărie? (II)

Continui aici cu alternativele la Dragormir şi Sandu în fruntea fotbalului românesc. În postarea trecută am spus de ce, în opinia mea, Hagi, Gică Popescu sau Dan Petrescu nu ar trebui să acceadă în poziţii de răspundere în fotbalul de la noi. Pot fi preşedinţi de club, antrenori, dar nu şefi la LPF sau FRF. Relaţiile prea puternice cu fraţii Becali le-ar reduce substanţial eficienţa ca diriguitori. La fel s-ar întâmpla probabil şi cu mulţi alţi foşti importanţi fotbalişti români.


2. Preşedinţii şi managerii de la cluburi 

Nici preşedinţii actuali de club nu sunt alternative viabile. Să nu uităm două lucruri:

În primul rând, cluburile sunt practic cele care decid, prin alegeri, atât preşedintele LPF, cât şi pe cel al FRF. Ele au tot ales şi reales pe cei doi ca preşedinţi ai celor două foruri. Prin urmare aceștia se potrivesc de minune cu interesele cluburilor.

În al doilea rând, spre deosebire de alte părţi, în România fotbalul nu este o industrie în adevăratul sens al cuvântului. În alte locuri, fotbalul este o win-win-win combinaţie. Spectatorii câştigă, având parte de entertainment de calitate. Jucătorii câştigă salarii respectabile. Cluburile câştigă sau cel puţin nu pierd masiv din punct de vedere economic: biletele de meci, drepturile de televizare, vânzarea de tricouri şi alte suveniruri, veniturile din publicitate se adună şi constituie părţile cele mai importante din buget. Uneori se mai adaugă efortul comunităţilor locale, prin implicarea primărilor. Exceptând unele cluburi, mai ales în Italia şi câteva cluburi englezeşti cumpărate în ultimii ani de şeici şi miliardari ruşi, consumul ostentativ al unor patroni generoşi nu prea este parte a poveştii de succes.

La noi e pe dos: fotbalul se derulează în interesul aproape exclusiv al unor tipi bogaţi, în căutare de imagine publică şi de mecanisme rapide a accede la posturi ministeriale, in legislativ, sau pur şi simplu de justificări pentru a nu fi investigaţi de DNA, Parchet, Fisc sau alte agenţii similare.Angajații cluburilor sunt, cu puține excepții, oameni de încredere ale celor amintiți. Alegerea lor în fruntea LPF sau FRF nu ar schimba cu nimic problema.

(va urma)

La brutărie? (I)

Presa românească şi suporterii au declanşat o acţiune de protest care se va finaliza probabil, mai repede sau mai târziu, cu înlocuirea lui Mircea Sandu şi Dumitru Dragomir din poziţia de capi ai fotbalului românesc. În opinia mea cei doi nu sunt persoane capabile să administreze adecvat industria cu pricina. Întrebarea este însă ce anume ar trebui pus în loc pentru ca lucrurile să înceapă să arate bine. Remarcaţi faptul că am spus ce, şi nu cine.

Pentru a ajunge la ce, cred însă că e nevoie de o divagaţie despre cine nu ar trebui să îi înlocuiască pe cei doi. Apoi voi vorbi despre ce s-ar putea pune în loc, despre cine și despre șansele de succes real (și nu doar aparent) ale acțiunii. Vor fi patru posturi, care apar unul după altul timp de 4 zile.


1. foştii fotbalişti şi fraţii Becali

Mai întâi privirile se vor îndrepta către fotbaliştii importanţi pentru România. În capul listei vor fi Hagi şi Popescu. Amândoi sunt oarecum în afara centrului actual al puterii fotbalistice. E posibil însă ca aceasta să fie doar o impresie eronată. Hagi revine constant în atenţie ca posibil selecţioner sau antrenor al Stelei, poziţie importantă, după cum voi argumenta mai jos. Popescu este partener de afaceri al impresarilor Becali, acoperind lipsa de licenţă a unuia dintre aceştia. De altfel şi Hagi, ca şi Dan Petrescu, sunt în acelaşi grup de relaţii ce ar putea să îi împiedice să devină conducători eficienţi şi imparţiali pentru fotbalul de la noi.

Să mă explic. Fraţii Becalii sunt impresari de mare succes, dacă este să privim la averea acumulată. Pur şi simplu au construit avuţii neaşteptate exploatând o nişă liberă în care au deţinut multă vreme monopolul, şi cred că şi astăzi continuă să domine piaţa respectivă. Acest lucru este absolut remarcabil. Pe de altă parte însă, cei impresariaţi de ei par a nu fi avut cariere senzaţionale. Hagi, spre exemplu, ca să privim la exponatul cel mai de preţ, nu a convins nici la Real, nici la Barça, reuşind să se remarce doar la echipe mai degrabă mici precum Brescia, sau Galatasaray, ambele departe de anvergura unor nume precum Bayern, Inter, Juventus, Borussia, Arsenal, Liverpool, Valencia, Lyon, Porto, sau Milan. Iar aici nu e vorba doar de renume, ci şi de salariile plătite. Nici Popescu nu a făcut mulţi purici la Barcelona, la fel cum Răducioiu, Mutu, sau Torje par a avea de asemenea probleme de integrare într-o echipă. Gândiţi-vă prin comparaţie la nume precum Shirer, Gerard, Roben, Stoicikov, Ronaldo, Romario, Timofte II, ca să nu mai zic de Maldini, Baggio sau Baresi. Toţi au stat vreme îndelungată la cluburi puternice, iar mutarea la altă echipă nu a constituit de regulă un pas înapoi. Pentru fraţii Becali, cred că singura excepţie notabilă este Dan Petrescu. Aceasta spune multe despre sfaturile manageriale ale impresarilor, despre relaţiile lor reale în lumea mare a fotbalului.

Relaţia Hagi-Popescu-Petrescu-fraţii Becalii este una notorie. De aici temerea că oricare dintre primii trei ar veni către fruntea fotbalului românesc, consecinţa ar fi legată mai degrabă de satisfacerea intereselor impresarilor amintiţi şi mai puţin a fotbaliştilor, ca să nu mai zic de spectatori sau fotbal în sine.Gândiți-vă doar la procesul de selecție a antrenorilor echipelor naționale și la ce jucători vor juca în aceste echipe...

(va urma)

Other toilets...

In Papa Joe's Jazzlokal, Köln. Ein sympathisch Kneipe, mit gute Musik und komisch Toiletten...

România așa cum ne dorim să fie

De ani de zile ne batem cu pumnii în piept că suntem împotriva corupţiei, dar susţinem în realitate contrariul. Mă refer aici la opiniile majorității populaţiei, așa cum sunt definite ele prin opţiunile de vot sau prin sondajele de opinie. Argumentez mai jos că ne îndreptăm către un model de societate non-european, cu inegalităţi în creştere, profund corupt. Aceasta nu este neapărat consecinţa acţiunilor mult blamaţilor politicieni sau ale preşedintelui, ci a opţiunii unei majorităţi despre care eu cred că este slab educată.

Dar hai să recapitulăm.

I. Un pic de istorie

În decembrie 2004, Coaliţia PNL-PD, numită pe atunci „Dreptate şi Adevăr”, ajungea la guvernare deşi pierduse alegerile. Era consecinţa unei alianţe de o morală discutabilă cu PC. Nimic ilegal: PUR câştigase alegerile candidând într-o alianţă electorală cu PSD, apoi dăduse un şut în fundul foştilor parteneri şi sărise în altă barcă. Nu contau promisiunile (implicite) către electorat. Un partener de încredere. Votant al coaliţiei învinse PNL+PD eram uluit. Nu mi se părea corect faţă de conaţionalii majoritari (votanţii PSD+PUR), chiar dacă nu agream cu opiniile şi principiile lor.

Prima decizie a proaspătului guvern (instaurat pe 29 decembrie, dacă nu mă înşel!) m-a bulversat şi mai tare: cred că era 30 decembrie când ministrul de finanţe, independentul Ionuţ Popescu, susţinut de liberali, a anunţat cota unică de impozitare. România trecea brusc de la un regim progresiv de impozitare, prost conceput la unul flat. Vă amintesc că, în ce priveşte impozitul pe venit, acesta atingea 19%, 25%, sau 40% din venit, în funcţie de mărimea acestuia. Treptele erau concepute însă în aşa fel că impozitul devenea 40% chiar şi la venituri mititele. Era o impozitare extrem de severă, nefirească, dublată de contribuţii sociale extrem de ridicate. Chiar şi în condiţiile acestea, guvernul controla doar în jurul a 16% din PIB. După 15 ani de guvernare social-democrată, cu scurtul hiatus dat de haotica guvernare CDR, România era după acest criteriu (al măsurii în care guvernul controla PIB-ul), un stat mai liberal decât Marea Britanie. Toate fondurile sociale erau în mare suferinţă. Trebuia schimbat ceva.

Cu toate acestea, decizia era uimitoare:
1. trecerea era foarte bruscă.
2. noua rată de impozitare era foarte redusă.
3. totul se întâmpla fără dezbatere, măcar parlamentară, ca să nu mai zic societală. Era semnul că regimul autoritar Năstase-Iliescu se continua cu unul încă şi mai puţin democratic, în care ordonanţele de guvern ce proliferaseră pe vremea lui Bombonel, aveau să fie în câţiva ani dublate de la fel de democraticele asumări de răspundere repetate.
4. se renunţa la progresivitate într-o societate care deja avea o inegalitatea (mult) superioară mediei europene.
5. nu se lăsa timp agenţilor economici pentru a se pregăti. Măsura intra imediat în vigoare, de la 1 ianuarie.

II. Despre corupţie

Trecerea de la alegerile pe liste la votul nominal, cu variile sale variante, nu este tocmai o dovadă de democraţie. Ea a fost justificată mai ales de dorinţa de a elimina corupţia şi de a avea parlamentari responsabili.

Noul sistem pune în prim plan capacitatea viitorilor parlamentari de a investi bani (mulţi) în campania electorală. Bani care se cer recuperaţi. Un salariu de parlamentar nu permite recuperarea rapidă.

Într-o ţară săracă, inegalitatea înseamnă o presiunea suplimentară pentru cei mai avuţi de a deveni încă şi mai avuţi: altfel nu sunt competitivi în propriul mediu. De aici nevoia de a creşte rapid averea, altfel nu respecţi norma socială şi devii exclus din grupul la putere.

Cu alte cuvinte, fără a intra în prea multe detalii privind logica celor de mai sus, uninominalul presează de fapt către corupţie şi creşterea inegalităţii. Uninominalul pur sau un număr mai mic de parlamentari, ar creşte miza obţinerii unei poziţii în care să acumulezi rapid prin corupţie.

Prin urmare, de 5 ani ne străduim să încurajăm coruptibilitatea parlamentarilor. Ca şi cota unică de impozitare, şi uninominalul şi scăderea numărului de parlamentari beneficiază de aprobare din partea populaţiei.

Implicaţii?

Am sugerat deja implicaţiile. Graficul de mai jos le descrie în perspectivă comparativă. Pe axa orizontală am pus coeficienţii GINI (preluaţi de la Eurostat şi World Development Indicators - World Bank). Aceşti variază de la 0 (toţi indivizii sunt egali) la 1 (inegalitate maximă). Pe Oy este indexul de percepţie a corupţiei de la Transparency Internaţional. Valori apropiate de 10 indică corupţie practic nulă. Valori apropiate de 0 indică faptul că cetăţenii din ţara respectivă cred că trăiesc într-o societate foarte coruptă.

Graficul spune simplu că pe măsură ce creşte inegalitatea, scade încrederea că nu ar exista corupţie. Nu am stat să controlez cu alte efecte (i.e. să văd dacă nu cumva există vreo altă cauză care să anuleze relaţia observată), dar la prima vedere relaţia pare a fi extrem de puternică.

Am mai făcut şi un grafic care vorbește despre consecinţele asupra criminalităţii. Ca lucrurile să fie mai simple am repetat graficul şi fără Rusia… România pare a fi atins limita de la care criminalitatea cunoaște creșteri exponențiale... Aceasta poate fi însă doar o impresie, nu poți avea precizie în astfel de predicții folosind doar două variabile.

 

Graficele sunt doar prime testări ale celor afirmate mai sus. Ele nu constituie analize serioase. Prin urmre trebuie citite cu precauție. Relațiile suprinse de cifrele din grafice par a fi însă destul de tari și consistente cu cele de mai sus.

Prin urmare, cam aceasta ar fi direcţia pentru care România a optat. O lume minunată în care vom găsi numaaai copii. [o copie, două copii, substantiv feminin]