Lumea …. aşa cum nu o ştim?

Hai să vedem totuşi ce persoane ar putea fi puse în loc . Mircea Sandu este un fost fotbalist important, prezent şi în naţională. Dumitru Dragomir este un fost conducător de club, care a devenit apoi patron de cotidian sportiv. În momentul când au fost aleşi în funcţii reprezentau speranţele pentru un soi de revoluţie în fotbalul autohton. Au avut de altfel şi rezultate: un loc 5 la un campionat mondial. Aceasta înseamnă mai puţin decât orice altă ţară din est, exceptând Slovacia, Slovenia, Macedonia, Muntenegru, Moldova, Albania, Cipru, Balticele şi ţările din Caucaz. O semifinală de Cupa UEFA. Câteva prezenţe în grupele Champions League. Nu e deloc rău. E mai bine decât Georgia sau Armenia. Am respins deja alternativa foştilor fotbalişti din jurul fraţilor Becali şi a conducătorilor de club. Ar fi nevoie mai degrabă de un bun manager sau de un utopic neînfricat. Poate un ziarist? (Tolontan?) Sau poate a unui fost fotbalist, şcolit, dar în afara cercului de interese becaliene? (P

( continuare ) Până acum am respins idea de a avea în locul lui Sandu şi Dragomir fie foşti fotbalişti (relaţionaţi cu fraţii Becali), fie actuali preşedinţi şi patroni de club. Am spus însă că este important nu atât pe cine, ci mai ales ce se poate pune în loc. 3. Ce se poate pune în loc  Postarea trecută am pomenit de scopurile fotbalului în general (entertainement pentru spectatori, salarii mari pentru jucători şi alţi angajaţi, profit pentru acţionari) şi de cele ale fotbalului românesc (imagine publică şi imunitate pentru „investitori”). Presa sportivă românească pare a fi şi ea parte a problemei: dacă este să ne uităm la cine sunt cei pe care îi mediatizează, interesul ei este legat aproape exclusiv de a promova imaginea lui Gigi Becali, Cristi Borcea, George Copos şi a altora precum aceştia. De aici şi un posibil deficit de legitimitate a demersului actual. Prin urmare soluţia este simplă: fotbalul trebuie readus către spectatori. Presa poate presa în acest sens, insi

Continui aici cu alternativele la Dragormir şi Sandu în fruntea fotbalului românesc. În postarea trecută am spus de ce, în opinia mea, Hagi, Gică Popescu sau Dan Petrescu nu ar trebui să acceadă în poziţii de răspundere în fotbalul de la noi. Pot fi preşedinţi de club, antrenori, dar nu şefi la LPF sau FRF. Relaţiile prea puternice cu fraţii Becali le-ar reduce substanţial eficienţa ca diriguitori. La fel s-ar întâmpla probabil şi cu mulţi alţi foşti importanţi fotbalişti români. 2. Preşedinţii şi managerii de la cluburi  Nici preşedinţii actuali de club nu sunt alternative viabile. Să nu uităm două lucruri: În primul rând, cluburile sunt practic cele care decid, prin alegeri, atât preşedintele LPF, cât şi pe cel al FRF. Ele au tot ales şi reales pe cei doi ca preşedinţi ai celor două foruri. Prin urmare aceștia se potrivesc de minune cu interesele cluburilor. În al doilea rând, spre deosebire de alte părţi, în România fotbalul nu este o industrie în adevăratul sens al cuv

Presa românească şi suporterii au declanşat o acţiune de protest care se va finaliza probabil, mai repede sau mai târziu, cu înlocuirea lui Mircea Sandu şi Dumitru Dragomir din poziţia de capi ai fotbalului românesc. În opinia mea cei doi nu sunt persoane capabile să administreze adecvat industria cu pricina. Întrebarea este însă ce anume ar trebui pus în loc pentru ca lucrurile să înceapă să arate bine. Remarcaţi faptul că am spus ce , şi nu cine . Pentru a ajunge la ce, cred însă că e nevoie de o divagaţie despre cine nu ar trebui să îi înlocuiască pe cei doi. Apoi voi vorbi despre ce s-ar putea pune în loc, despre cine și despre șansele de succes real (și nu doar aparent) ale acțiunii. Vor fi patru posturi, care apar unul după altul timp de 4 zile. 1. foştii fotbalişti şi fraţii Becali Mai întâi privirile se vor îndrepta către fotbaliştii importanţi pentru România. În capul listei vor fi Hagi şi Popescu. Amândoi sunt oarecum în afara centrului actual al puterii fotbalistice

In Papa Joe's Jazzlokal , Köln . Ein sympathisch Kneipe, mit gute Musik und komisch Toiletten...

De ani de zile ne batem cu pumnii în piept că suntem împotriva corupţiei, dar susţinem în realitate contrariul. Mă refer aici la opiniile majorității populaţiei, așa cum sunt definite ele prin opţiunile de vot sau prin sondajele de opinie. Argumentez mai jos că ne îndreptăm către un model de societate non-european, cu inegalităţi în creştere, profund corupt. Aceasta nu este neapărat consecinţa acţiunilor mult blamaţilor politicieni sau ale preşedintelui, ci a opţiunii unei majorităţi despre care eu cred că este slab educată. Dar hai să recapitulăm. I. Un pic de istorie În decembrie 2004, Coaliţia PNL-PD, numită pe atunci „Dreptate şi Adevăr”, ajungea la guvernare deşi pierduse alegerile. Era consecinţa unei alianţe de o morală discutabilă cu PC. Nimic ilegal: PUR câştigase alegerile candidând într-o alianţă electorală cu PSD, apoi dăduse un şut în fundul foştilor parteneri şi sărise în altă barcă. Nu contau promisiunile (implicite) către electorat. Un partener de încredere.